Ateneu, 1965 (Anul 2, nr. 2-12)
1965-02-01 / nr. 2
REPORTER H Victor Vîntu NAVALĂ B V. Nicorovici FARMECUL ANOTIMPURILOR B M. Auneanu MEDITAŢIE LA GRIVIJA B3 Dragoş Vicol CONSTELAŢIE NORDICĂ H M. R. Iacoban BĂTRÎNUL ŞI TÎNĂRUL IAŞI REPORTER Navală Cu un timp In urmă, nu ştiu dacă şi astăzi, lingă poarta şantierelor navale gălăţene un planiglob stătea in bătaia tuturor privirilor. Două puncte pe planetă: Rio de Janeiro şi Constanţa. Iar intre ele, o dungă lată, albă, asemănătoare cărării de spumă lăsate de un vas. Zugrăvit şi el pe acel panou, în clipa trecerii ecuatorului, vasul era copia în mic a cargourilor aflate pe cală în maternitatea metalică a celui mai mare şantier naval dunărean. Intrînd sau ieşind de la lucru, oamenii se opreau in faţa planiglobului care le aducea veşti de pe îndepărtate meridiane. Vlăstarul lor de oţel, primul de 4.500 de tone, fluturind drapelul patriei pe mişcătoarele cărări ale lumii, călătorea. Citeodată, textul unei radiograme era afişat pe panou. De felul acesta : Prima cursă spre America Latină s-a desfăşurat cu bine. Am plecat din Rio de Janeiro. Azi la prinz, am trecut, un drum spre patrie, ecuatorul. Nava merge minunat. Transmiteţi mulţumiri constructorilor de la Galaţi. Comandant Vasiliu. Itinerarul primului cargou (navă de transport pentru mărfuri, cum precizează dicţionarul) s-a multiplicat în anii din mină pe măsura atîtor alţi gemeni ai familiei patru cii cinci sute tone. Singulara cărare de spumă a devenit un veritabil păienjeniş (nu ştiu, de aceea, cum ar arăta el pe planiglobul de ma sus), iar miile de radiograme pot alcătui un dens volum de călătorii într-o manieră originală, care şi-ar găsi locul in colecţia editorială „In jurul lumii*. Seria a deschis-o cargoul „Galaţi" — nu simplă potrivire de nume, ci un omagiu adus oraşului dunărean, care a trimis pe mări şi oceane, sub pavilion romînesc, o întreagă constelaţie de oraşe. Căci dacă primul s-a numit „Galaţi", următoarele au fost „Brăila*, „Cluj*, „Suceava", „Timişoara", „Victoria", „Craiova", „Bacău", dintr-o listă mai lungă. In luptă cu apa, unul dintre principalele fronturi de atac e susţinut de etambou. Nu se vede, nu se ştie de către pasagerul contemplind întinderea apei şi cascada înspumată stîrnită de elice. Dar undeva, in adine, sub picioarele lui, sub cabine, sub motoare, la fundul vasului, o alcătuire metalică de optsprezece tone ţine piept masei de apă. Este etamboul, piesă de rezistenţă din scheletul navei, situată la pupă; personalitatea nevăzută şi nesimţită a vasului e dată de această piesă de mari dimensiuni, dar cerind o fineţe şi o precizie, in construcţie, de ceasornic. „Ceasornicarul" cel mai iscusit al etamboului este un bărbat cam de patruzeci de ani, Nedelcu Bacnaş. De la ucenic pînă la maistru, el a parcurs, în timp, treptele de istorie ale şantierului gălăţean, legîndu-şi numele de această „probă de foc” a tehnicităţii pe care trebuie s-o nu ne dam toate forţele şi cunoştinţele, sa muncim cu pasiune şi elan revoluţionar pentru a face patria noastră iubită tot mai fericită şi îmbelşugată, mergînd cu paşi siguri, sub conducerea încercată a partidului, pe drumul însorit al socialismului! GHEORGHE GHEORGHIU-DEJ treacă viitorul atlet al maratonului naval. Intre fund şi dublul fund de la secţiunea maestră (ca să repet întocmai, în termenii cei mai tehnici, localizarea) se află o placă cu inscripţia „Primul cargou romînesc construit la şantierul naval Galaţi". Dintre cele patru nituri care fixează placa, unul, prelungirea unei tradiţii in construcţia navală, este de aur. I-a revenit lui Nedelcu Bacnaş cinstea de a bate arest nit — şi asta pare a spune totul despre mîinile lui de aur Primirea lui în partid, la vîrsta de 38 de ani, s-a făcut direct. Una dintre recomandări i-o dăduseră, de bună seamă, etambourile care înfruntă cu succes mările şi oceanele. Cargoul, la început nu e decît un imens număr de suprafeţe plane , subţiri foile de proiect şi groase tăblii metalice. Tăbliile sunt ghilotinate după forma tiparelor, in sunetele dodecafonice ale metalului decapilat, şi trimise meşterilor asamblatori care încep să creeze primele volumuri: bloc-secţiile membre disparate ale anatomiei cargoului ce se întrupează pe cala de lansare, sub luminiţele violete, meteorice, ale aparatelor de sudură. Desfăşurarea montării e selectivă, ea nu începe cu începutul, ci cu secţiunea maestră aflată la mijlocul viitoarei nave. Dintre bloc-secţiile aduse pe cală, unuia i se acordă onoruri deosebite, fiind cel care susţine axul elicei şi clima, cunoştinţa noastră de mai sus, etamboul. Construcţia cargoului este izbitor asemănătoare cu a unui bloc de locuinţe, urmind o tehnologie dintre cele mai ma-erne: bloc-secţiile n-ar fi altceva decit apartamentele gata alcătuite, prefabricate, pe care macaraua le saltă, unele după altele pe verticală. Cind pîntecul de un cenușiu închis, murdar, al balenei metalice începe să se roșească sub miniul așternut de vopsitori înseamnă că se apropie clipa in care apelor Dunării li se vor mai pune în circă alte mii de tone. Lansarea! Dar e altceva decit s-ar crede, altceva decît plecarea în prima cursă. Lansat, cargoul e dus la cheiul de armate, unde mai rămine săptămini... Ceea ce nu toată lumea bănuieşte, abia acum încep să i se monteze motoarele, instalaţiile de încărcare şi descărcare, electrice, radio şi radar, în decursul unui migălos proces de finisaj. O dimineaţă întreagă am cutreierat o dată un cargou astfel toaletat, incit mie, ca nespecialist, îmi părea pus „la patru ace". Şi dacă închid carnetul de note şi mă gîndesc, dincolo de cifre şi detalii tehnice, la imaginea care mi s-a gravat cu deosebire în memorie, îmi răsar pe dinaintea ochilor nişte fotografii. Romînia in fotografii. Ele erau fixate pretutindeni, înrămate, de-a lungul pereţilor din mase plastice, în cabine şi pe culoare. Darul acesta, oferit marinarilor pentru săptăminile şi lunile lor de navigare, posibilitatea de a duce patria cu ei, de a-i vedea chipul la orice oră, uneori in momentele dramatice de pe mări şi oceane, mi s-a părut inestimabil. Gestul constructorilor gălăţeni, delicateţea lui, se armonizează subtil cu soliditatea colosului de 4.500 de tone. Victor Vintu Farmecul anotimpurilor Primăvara bucureşteană este exuberantă. Soseşte de obicei, imprevizibil, după o scurtă hărţuială cu ultimele zile ale iernii. Lapoviţa alternează cu intemperii calde. Apoi, dintr-odată, cînd nici nu te aştepţi, dînd peste cap previziunile meteorologice, năvăleşte primăvara, victorioasă. Bucureşteanul nici n-a apucat să dezbrace paltonul, că se face vreme de umblat în haină. Vîntul, norii şi cerul parcă s-au schimbat. Tot Bucureştiul iese pe străzi şi bulevarde, cuprins de un neastîmpăr frenetic. Apar florăresele cu ghiocei şi violete. Sub lumina nouă a soarelui, trecătorii se privesc cu alţi ochi, ca şi cum s-ar fi descoperit, unii pe alţii, pentru întîia oară. înflorirea livezilor îndepărtate (renaşterea la viaţă a Bărăganului) se face simţită aici prin intermediul aerului ameţitor, încărcat cu miresme. Şi astfel primăvara pătrunde în case, în săli de spectacole, în halele mari ale uzinelor, năvălind de peste tot, exuberantă, din aer, din cer, din caldarîm. După ce a oferit cu generozitate tuturor cîteva zeci de cupe, altfel amestecate în fiecare zi, ameţitoare, anotimpul se calmează. Mugurii se transformă în frunze, parcurile şi şoseaua încep să intoneze simfoniile lor foşnitoare. Bucureştiul, privit din avion, reintră în marea lui de verdeaţă. In interiorul ei, pe luciul lacurilor, apar bărci legănate şi vaporaşe. Intr-unul din aceşti ani, mi-a fost dat să descopăr primăvara bucureşteană într-o perspectivă inedită. Cînd era urcat pentru prima oară pe un scuter. Era în toiul lunii mai. Luam în piept aerul primăverii, devenit de zece ori mai puternic, mai ameţitor, decît în cazul unui simplu trecător. Dar mai presus de aceste senzaţii, m-a uluit ritmul însuşi al şoselei. Era tocmai la modă vehiculul pe două roate şi duminică pe înserat mai ales, drumul de acces dinspre Băneasa, pe unde se scurgea tot puhoiul de excursionişti mecanizaţi, devenea un imens vacarm de metal şi motoare încinse. Un şuvoi de cîte patru-nnci armăsari mecanici, neastîmpăraţi, jucînd nervos în frîie, trecea de-a lungul şoselei, pe lîngă arcul de triumf. Dacă vreţi era o nouă promenadă, ca oricare alt bulevard central puteai recunoaşte, ca şi în rîndul pietonilor, plimbăreţi obişnuiţi, singuratici sau perechi, pe o tavă sau un M. Z. de capacitate mijlocie, grupuri de familişti, tată, mamă, copil, — trecînd tacticoşi ,,ca la plimbare” într-o motocicletă cu ataş, sau pe acei care vor să enateze, să uimească printr-o fugă nebună, strecurîndu-se printre ceilalţi. Vara se anunţă prin parfum de tei. Aerul capătă greutate şi volum. Aceste noi monrietăţi i le desconoun mai als în cursele de motocicletă, cînd vîntul te şuieră cu toată viteza. Sub lumina verticală a soarelui, Bucureştiul, văzut din avion, sclipeşte ca o uriaşă broşă de granit şi mărgean. Dar la sol, lumina aceasta fermecătoare, capătă intensităţi, de temperatură, tropicale. Populaţia Bucureştiului, rănită din cauza celor plecaţi în concediu, ia cu asalt ştrandurile şi restaurantele-grădini. Viaţa de noapte a Capitalei se mută ,,în cadrul naturii”, la ,,Pescăruş”, la ,,Parcul trandafirilor”, la ,,Lido”. Zilnic se perindă excursionişti străini, în drum spre litoral. E perioada anului cînd bucureşteanul îşi aduce aminte de centura de verdeaţă din jurul oraşului, cu locurile de odihnă şi agrement. Salba de lacuri, unde sunt amenajate marile ştranduri, Herăstrău, Tei, Floreasca, răcoreşte după-amiezile şi duminicile bucureşteanului. In parcurile din apropiere, în special la Herăstrău, continuă stagiunea estivală a teatrelor. Mulţi se aventurează şi mai departe, dincolo de linia de centură a oraşului, pînă la Mogoşoaia şi Buftea, pînă la Buda pe Argeş, la Copăceni, sau pînă la lacul Pasărea. Autobuzele sînt urmate de stoluri de motociclete. Sau mai bine-zis, depăşite neîncetat de vajnicii strunitori ai vehiculelor cu două roţi. In ultimii anii li se adaugă, din ce în ce mai numeroase, şirurile de limuzine. Vara, in timpul zilelor toride, străzile au un miros zăpuşitor, de piatră încinsă. Pantoful pietonului lasă urme în asfaltul moleşit. Răcoritoarele gazoase şi îngheţata n-ajung să-l răcorească pe bucureştean. De aceea ieşirile în zona cu verdeaţă şi apă, fără caldarîm, sunt binevenite. Mai ales că pătrunderea în aerul răcoros e ca un adevărat duş. Remarca asta e datorată tot experienţei mele de înrăit motociclist. Dar iată şi toamnele bucureştene, inegalabilele toamne bucureştene. Septembrie vine cu lumina lui de aur, odihnitoare. Căldurile s-au potolit, dar n-au trecut. E un fel de prelungire a verii, care se estompează încetul cu încetul. Lumea continuă să meargă la ștranduri Parcurile sînt frecventate de perechi care se plimbă. Dar razele soarelui sînt mai oblice, umbra copacilor se lungeşte. Către sfîrşitul lui septembrie, oraşul revine la freamătul lui maxim. Bucureştenii se întorc din concediu, se deschid facultăţile. Toamna bucureşteană e o simfonie a vegetaţiei şi a luminii, cu o infinitate de nuanţe. In octombrie cerul devine de cristal, urcă parcă mai sus. Lumina soarelui e tot galbenă, ca mierea, avînd o aură difuză, care dă anotimpului un fel de poezie melancolică, lucidă, fără exclamaţii ostentative. E o adevărată încîntare să te afunzi în lumina asta, pe jos, în lungul şoselei sau în viteza unui vehicul, într-un amurg. Pieţele Capitalei capătă un relief nou, alcătuit din poiene de flori şi coline multicolore, galbene, roşii, verzi. In localuri se amenajează mustării îmbrăcate în stuf, deasupra cărora se ridică aburi mirosind a pastramă. Şi zilele trec. Rar plouă mohorît şi se lasă ceaţă. De obicei cerul e senin, fără niciun nor, curat, melancolic, înţelept. Iar sub cristalul său toamna aşterne în fiecare zi caleidoscoapele ei de culori, galbene, brumate, sinilii, roşaprinse, cafenii... Din pomii înşiraţi de-a lungul aleilor din parcuri sau pe marginea bulevardelor alunecă frunze. La şosea dai de adevărate covoare foşnitoare, pe care înaintezi cu paşi neauziţi, însoţit de siluetele negre ale arborilor desfrunziţi. Toamne bucureştene, inegalabile toamne bucureştene ! Cine a spus că sînteţi triste, provocatoare de gînduri negre ? Melancolia voastră e înţeleaptă, îndeamnă la fapte temeinice. Sîngele potolit, descongestionează celulele cerebrale. Toamna se fac şi se definitivează proiectele pentru anul viitor. E anotimpul propice literaturii. După cum zice şi poetul : ,,E toamnă... mi-a dat de scris”. Iarna aerul e subţire, lumina spălăcită. Uneori ninsoarea întîrzie, ca în acest anotimp hibernal, 1964—1965. E relativ cald, din pricina unei rătăcite pe la noi, imprevizibile pături de aer mediteranian, dar zilele sînt lesietice fără vlagă încît nu faci deosebirea între timp senin sau înnorat. Zăpada introduce, însă, elemente de decor noi, avînd farmecul lor. Prima zăpadă molcomă, cu fulgi mari, la lumina becurilor de neon. Sclipirea arborilor albi, sau acoperiţi cu promoroacă, dă o prestanţă deosebită unei zile cu soare. In Bucureştiul de altădată, covorul alb se menţinea. De-a lungul străzilor circulau sănii, clinchetînd din zurgălăi. Acum, veacul a schimbat cu desăvîrşire decorul. Zăpada, abia căzută se topeşte pe caldarîm, e mistuită de vehicule. Iar troienele ce nu s-au lichefiat, cel puţin pe străzile din centru, sunt netezite cu plugurile, încărcate pe camioane şi duse afară din oraş. După cîteva zile de la un cumplit viscol, asfaltul e absolut curat. Ca să ştii ce-i iarna bucureşteană, du-te prin decembrie pe strada Lipscani, ca să surprinzi febra cumpărătorilor, în aşa-numita ,,lună a cadourilor", fă o plimbare cu maşina într-o seară cînd ninge cu fulgi mari, intră într-o bodegă nu prea arătoasă şi cere o litră de ţuică fiartă... Iar într-o bună zi, pe care n-o poate prevedea nimeni, năvăleşte, din aer, din cer, din caldarîm, primăvara, aducînd toate miresmele Bărăganului trezit la viaţă. Şi ciclul anotimpurilor bucureştene reîncepe. V. Nicorovici