Ateneu, 1967 (Anul 4, nr. 1-12)

1967-01-01 / nr. 1

a 24 ianuarie 1859. Un act politic de mare im­portanţă — Unirea Principatelor Moldova şi Muntenia face să se împlinească, într-o primă etapă, năzuinţele seculare ale poporului ce stră­juieşte de veacuri pe meleagurile dintre Du­năre şi Carpaţi. Deşi datorită condiţiilor istorice specifice poporul nostru a trăit de-a lungul E­­vului Mediu în formaţiuni statale deosebite (Moldova, Ţara Românească, Transilvania), el a fost preocupat în permanenţă de transformarea pămîntului strămoşesc într-o cetate, în care — după cum scria marele revoluţionar Nicolae Băl­­cescu „podişul Transilvaniei, cu cununa lui de munţi înalţi, ar constitui fortăreaţa propriu-zisă, iar dealurile care o încing de jur împrejur ar reprezenta întăriturile înaintate, care se coboară dinspre cîmpii, pînă la şanţul apelor”. Conştiinţa unităţii de neam şi de limbă a po­porului român, a continuităţii sale pe teritoriul locuit de el, a unităţii naţionale a fost vie în inima poporului nostru, a marilor voievozi Iancu de Hunedoara, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul, ultimul realizînd pentru scurtă vreme „strînge­­rea laolaltă a tuturor ţinuturilor locuite de ro­mâni“. Cronicarii şi învăţaţii Grigore Ureche, Mi­ron Costin, Constantin Cantacuzino, Dimitrie Can­­temir, Samuel Micu, Gheorghe Şincai, Petru Maior au fost primii care au documentat originea limbii şi poporului român. Cristalizarea ideii naţionale are loc totuşi în secolul al XIX-lea, cînd germenii capitalismului pătrund tot mai mult în viaţa economică a Prin­cipatelor, iar burghezia în formare, intelectua­litatea progresistă, vor lupta alături de masele populare pentru realizarea statului naţional ro­mân. Cel dinţii care a fost pătruns în secolul al XIX-lea de ideea naţională a solidarităţii politice între români, bazată pe existenţa unui popor român, a fost Tudor Vladimirescu. în scrisoarea din 5 aprilie 1821 către divanul Ţării Româneşti, Tudor Vladimirescu scria: „Mai cu dinadins tre­buinţă urmează să aveţi corespondenţă cu dum­nealor boierii moldoveni, ca unii ce sîntem de un neam, de o lege... fiind la un gînd şi într-un glas cu Moldova, să putem cîştiga deopotrivă dreptăţile acestor principaturi, ajutîndu-ne unii pe alţii". Necesitatea unirii Principatelor a fost susţi­nută în deceniile următoare de „minţile luminate... legate prin fire invizibile de popor" în frunte cu Nicolae Bălcescu, Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri, Alexandru Ioan Cuza, Costache Ne­gri, Avram Iancu, Andrei Mureşanu şi alţii. Dorinţa poporului român de a se uni într-un stat naţional independent şi suveran a fost ex­primată clar în timpul revoluţiei de la 1848. Cei peste 40.000 de români transilvăneni a­­dunaţi la 3/15 mai 1848 pe Cîmpia Libertăţii de la Blaj au cerut „Unirea cu Ţara“, iar moldo­venii prin programele lor revoluţionare şi mun­tenii la Islaz şi Bucureşti cereau, de asemenea, unirea românilor. Purtătorii cei mai hotărîţi ai ideii unirii au fost masele populare. (Continuare în pag. 19) „Unire-n cuget şi-n simţiri..." o­pinii LEGENDAR ŞI ACTUAL „Avem o ţară frumoasa şi bogată, un popor harnic şi cutezător, care uimp­­le peste două milenii, în anii grei de res­trişte, înfrăţit cu codrii, rîurile şi văile şi-a apărat glia, iar acum, sub conducerea partidului, îşi zideşte o viaţă nouă. Poporului, adevăratul făuritor al tuturor bogăţiilor patriei, trebuie să-i închine oa­menii de artă şi cultură tot ceea ce pot crea mai frumos şi mai bun". /NICOLAE CEAUŞESCU: „Raport la cel de-al IX-lea Congres al P.C.R.“). Apariţia unei noi ediţii antologice de legende populare româneşti (,,De la Dragoş la Cuza- Vodă“,­­­­.T. 1966, îngrijită şi prefaţată de V. A­­dăscăliţei), prilejuieşte îndreptăţite nostalgii după o vîrstă la care lectura lor ne cutremura de emoţie gîndurile şi simţirea. Aceste legende de profundă tradiţie patriotică, chiar dacă nu ne înfăţişează amănunte explicative , încă Bălcescu arăta că valoarea lor documentară nici nu se află aici — ne dezvăluie sufletul poporului din veacurile trecute, păstrează „ceea ce îi este scump, (popo­rului) cită vreme simte acest lucru, după cum poate uita îndată tot ce i se pare lipsit de in­teres". (Op. cit. p. IX).­ A cultiva acest codex etico-estetic de sorginte folclorică, a ne ocroti mitologia noastră naţională nu este numai o ches­tiune de etnografie sau folcloristică, ci şi una cu implicaţii sociale de inepuizabilă actualitate , căci fiinţa naţională a oricărui popor îşi află aici unul din izvoarele cu apă dătătoare de puteri proas­pete. Despre influenţa covîrşitoare a literaturii mitologice orale, a legendelor şi tradiţiilor, asu­pra omenirii, au vorbit nu o dată Marx şi Engels. Oare nu Marx a spus : „Grecii vor rămîne pen­tru totdeauna învăţătorii noştri, datorită grandioa­sei lor naivităţi obiective, care ne înfăţişează fiece obiect fără văluri, în lumina pură a naturii sale, chiar dacă a fost o lumină palidă" ? Şi oare nu clasicii ideologiei proletariatului au atestat irepe­­tabilitatea unor fenomene artistice, de dimensiu­nile epopeilor homerice ? Fapt este că materialul iniţial pentru meditaţia filozofică despre natură, sau impulsul fanteziei către transfigurarea artis­tică a realităţii, îndemnul la stăruinţa înţeleaptă asupra structurii şi originii lucrurilor înconjură­toare le-a dat întîi mitologia, încă în străvechea mitologie hesiodiană se oglindeau stări de spirit protestatare, nutrite de ţărănimea asuprită în condiţiile orînduirii sclavagiste ; mitul „vîrstei de aur“ a unui trecut gentilic neguros nu putea re­prezenta, evident, o soluţie, dar era o formă de respingere a prezentului. Aşa vor proceda me­reu creatorii de legende şi mituri; fenomenul e vizibil şi în legendele populare româneşti, deşi acestora li se adaugă atributul mărturiei istorice : „Istoria povestită de poporul însuşi, în legendele sale naţionale, are căldura faptului trăit, faptului la care naratorul a participat sufleteşte măcar" (ibid. p. XXII). Şi apoi chiar dacă, aşa cum spune Marx, mitologiile se întemeiază pe „...lipsa de maturitate a individului, care nu s-a desprins încă din crisalida legăturilor naturale cu alţi oa­meni", merită subliniat tocmai faptul că legen­dele, miturile şi alte forme de artă folclorică — de incontestabilă esenţă colectivă — contribuie funciarmente la închegarea colectivităţilor umane, reprezintă „icoana sufletească adevărată a fiecă­rui popor, după localităţi şi timpuri" (O. Densu­­şianu : „Viaţa păstorească în poezia noastră popu­lară", p. 53, E. P. L. 1966). (Continued usile Sporici UV-V. din piciorul drept al căprioarei şi-ai plecat cu spinul în mină, aprins, şi-ai plecat prin o mie de nopţi de război, barba grea, adunată din Biblie. Şi căprioara alerga în urma ta pină i se făceau copitele de piatră, pînă i se făceau topitele de sticlă şi-i creşteau în zori fire de iarbă ascuţite prin copitele tremurătoare, de sticlă. Ai vindecat satul cu­ o mie de copii ciumaţi, 150 de ani de teatru romanesc cult ancheta ateneu ii ANUL LITERAR 1966 doua pagini ILARII VORONCA Lautréament „poezii" Şi-ai încercat să vindeci domnitorii. Să treacă fugind căprioare subţiri, de răcoare, printre rănile lor ! Unde ţi-e fierul înroşit în foc ? S-a pierdut undeva, între prinţi. Cine eşti, doctore ? Eşti cel care va fi dat dispărut — doctorul trist pierind într-un amurg în durerea bătrînului Domn, mai presus de puterile sale. I­asă-ţi lădiţa lingă patul meu, ingăduie-ne pace, căprioară. U­ite nişte iarbă ruptă din cărţi. Nu ne mai lovi tîmplele cu copita de sticlă. Doctorul şi cu mine trebuie să dormim. Doctorul şi cu mine trebuie să prindem putere, încă mai avem de mers —­­şi tot prin Istorie. Anexă la raportul Comite­tului delegaţilor de Secţiuni asupra proiectului de lege pen­tru modificarea armelor ţării, reprezentînd diverse tipuri de steme şi blazoane ale Princi­patelor (1864). La răspintia lui Decembrie cu Ianuar, cînd controversele cercetătorilor aproximează naşte­rea lui Mihai Eminescu, paginile revistelor noas­tre consemnează sărbătoarea naţională care e amintirea scurtei şi dureroasei lui treceri printre noi. Ne-am obişnuit de mult să identificăm în fiinţa lui ipostaza superlativă şi ideală a spiri­tualităţii româneşti şi să deducem din însăşi viaţa lui dimensiunile mitului la care ne închinăm în vis, deopotrivă cînd soarele răsare sau cînd a­­pune întunecat la orizontul Carpaţilor. Sensurile simbolice ale existenţei lui Eminescu şi temeiul cuvîntului său, rămîn tezaur inepuizabil, şi fie­care generaţie nouă îi sculptează în marmoră alte şi alte statui ce-i seamănă lui, cu toate că nu seamănă niciodată una cu alta. Iar întrebările se articulează mereu cu neistovită ardoare, cău­­tîndu-l pe cel care a fost odată ca niciodată. Cine e Eminescu ? S-au scris şi se vor scrie vo­lume, biblioteci întregi i se vor consacra, dar nici un răspuns nu-l va putea cuprinde, pentru că dincolo de ceea ce a fost, el urmează întot­­deauna să fie.___________________________________ Putem vorbi, aşa cum au făcut exegeţii, des­pre tipul eroului romantic in dezacord cu reali­tatea ambiantă, bîntuit de grandoarea unor epoci revolute şi de idealuri înalte şi himerice, îi pu­tem oferi strălucite interpretări literare. Dar tine­ __________a. e. boconsky MEMENTO EMINESCIAN ori e bine să şi tăcem puţin in preajma lui, adînciţi in lungi convorbiri cu noi înşine. Căci dacă virtuţile lui ne reprezintă hiperbolic, nu mai puţin şi drama lui Eminescu rămîne revela­­toare nentr­d noi. Drama lui e rezultatul unui refuz structural de a trăi „la porţile Răsăritului, unde scara va­lorilor morale e cu totul răsturnată, unde nu se ia în serios nimic". (Matei Caragiale, Craii de Curtea veche). Vorbele acestea prea puţin mă­gulitoare, desemnează o geografie spirituală care a născut imensul hohot de rîs, grotesc şi sar­castic, al lui Caragiale bătrînul, şi universul fastuos, populat de fantome crepusculare, al fiului său, evanghelistul Crailor. Dar Caragiale a rîs pînă cînd a fost silit să abandoneze lupta : proliferaţi monstruos, eroii lui l-au copleşit şi l-au învins obligîndu-l să-şi sfîrşească zilele în solitudinea unui autoexil berlinez. Eminescu venea din alte zone ale sensibilită­ţii noastre şi rîsul nu era pe măsura lui; el purta vocaţia categoriilor grave ale existenţei, avea patima inexorabilă a marilor mituri şi se reclama de la nobleţea imemorială a unui popor căruia circumstanţele ingrate ale istoriei nu-i îngăduiseră să-şi consolideze tradiţia. Poetul a­___________________( C' A.-P *■ i­­n ț1 —Lra Î24---------- -----­

Next