Ateneu, 1968 (Anul 5, nr. 2-12)

1968-02-01 / nr. 2

Î . ecouri — 35 ani LUPTELE CEFERIŞTILOR ŞI PETROLIŞTILOR Luptele ceferiştilor de la Atelierele „Griviţa” şi ale muncitorilor petrolişti desfăşurate la sfîrşitul lunii ianuarie şi în prima jumătate a lunii februarie 1933 au avut un puternic ecou în rîn­­durile muncitorilor din ţara noastră şi de peste hotare. In întreaga ţară s-au desfăşurat acţiuni de solidarizare cu muncitorii ceferişti şi petrolişti. Muncitorii şi ţăranii de pe văilel Bistriţei şi Sire­tului, Moldovei şi Trotuşului a căror situaţie nu se deosebea cu nimic de restul ţării, s-au ridicat cu mai multă hotărîre la luptă, după greva ce­feriştilor din 1933. Astfel, la sfîrşitul lunii februarie ■ minerii şi lucrătorii forestieri de pe Valea Trotu­şului de la Comăneşti, Agăş, Asău, Brusturoasa au transformat întrunirile lor în demonstraţii de protest contra concedierilor abuzive şi exploatării capitaliste. Textiliştii din Buhuşi, „important cen­tru comunist datorită numeroşilor muncitori care lucrează la fabrică”, (aproximativ 4000 în 1942) au răspîndit manifeste prin care îndemnau munci­torii la grevă de solidarizare cu ceferiştii şi pe­troliştii şi să adune ajutoare pentru ceferişti­i). La 26 mai 1933 o mie de muncitori suspendă lucru­ şi declară grevă. Muncitorii cereau „garantarea plă­ţii regulate a salariului”. Urmînd exemplul gre­viştilor de la Griviţa muncitorii de la întreprinde­rile din Bacău, Roman, Buhuşi, Comăneşti, Moi­­neşti, Lucăceşti şi Piatra Neamţ, se ridică la luptă împotriva concedierilor în masă la care tre­cuseră patronii sub pretextul lipsei de materii pri­me. Conduse şi organizate de P.C.R. care avea nu­meroşi reprezentanţi şi simpatizanţi în rîndul pe­troliştilor, minerilor, tăbăcarilor, tipografilor şi textiliştilor de pe meleagurile fostelor judeţe Ba­cău, Neamţ şi Roman, masele populare nu s-au lăsat impresionate de starea de asediu introdusă şi de măsurile luate împotriva lor, Intensificînd lupta. Mase largi de cetăţeni din Tg. Ocna, Bacău şi Piatra Neamţ au ieşit — după cum ne infor­mează documentele de arhivă — în stradă şi au manifestat, împotriva autorităţilor locale, împotri­va creşterii preţurilor şi micşorării salariilor. Sub îndrumarea comuniştilor au avut loc nume­roase întruniri în cadrul cărora participanţii au discutat învăţămintele necesare pentru lupta vii­toare, au stabilit ajutorarea cu alimente, îmbră­căminte şi bani a greviştilor arestaţi. Mai mult, la Bacău şi Piatra Neamţ s-au arborat steaguri roşii în cinstea eroilor de la Griviţa. Anul urmă­tor, 1934 au loc noi acţiuni de luptă în regiunea Bacău. La 19 ianuarie conducerea fabricii de pos­tav Buhuşi a scăzut preţul la metrul de stofă, mic­­şorînd astfel şi salariile. Schimbul de zi declară grevă, acţiune la care au aderat şi muncitorii din schimbul de noapte -­. Comisariatul din Buhuşi comunică poliţiei din Piatra Neamţ informaţii prin care arată : „capii sunt cunoscuţi ca agitatori co­munişti”. . Cu muncitorii grevişti s-au solidarizat ţăranii din comunele costişa, b­aneşti. Valea lui Ion. Timp de 4 zie muncitorii nu au încetat lupta reuşind să determine direcţia fabricii să revină la vechile salarii şi să admită sporul de 15—59“/« la metrul de stofă. La citeva zile, respectiv la 7 februarie 1934 intră in grevă un număr de 120 lucratoare de la secţia de cusut. „Muncitoarele conduse de comuniste au făcut — după cum infor­mează autorităţile — agitaţie cîntînd cîntecul re­voluţionar compus de ele, „Mai române, măi*“. Luptele greviştilor de la Buhuşi au fost apre­­ciate in şedinţa C.C. al P.C.R. din aprilie 1934. Din cauza nenumăratelor greve, prefectul jud. Neamţ cere Ministerului de Interne să mai repar­tizeze „un detaşament permanent de jandarmi în ajutorul poliţiei” 3). La 14 martie 1934, delegaţii minerilor din bazinul carbonifer Comăneşti cer Camerei de Muncă Ba­cău o anchetă la întreprinderile miniere, deoarece „zunic se întimplă accidente de muncă, datorită defecţiunilor la, instalaţiile de extracţie”­­*). Tot a­­cum au foc greve la întreprinderile Filderman şi Izvoreanu Bacău. Un puternic ecou au avut gre­vele petroliştilor şi ceferiştilor din februarie 1933 pe Valea GrmeşuluL ‘ţăranii români şi maghiari de aici se dovedesc cunoscători şi adepţi ai ideilor comuniste. La începutul lunii septembrie 1934, sub îndrumarea comuniştilor are loc la Ghineş Drăget o consfătuire ilegală la care participă activişti ai P.C.R. şi ai Maaosului, membrii celulei comuniste locale, ţărani săraci, muncitori de la fabricile de cherestea. Cu acest prilej sunt pregătite comitetele de conducere a răscoalei şi sunt exprimate urmă­toarele revendicări : încetarea exerciţiilor silite pentru taxe şi impo­zite, restituirea obiectelor sechestrate, acordarea posibilităţii de a munci în fabricile de cherestea, la parchetele de pădure, anularea amenzilor sil­vice şi şcolare, încetarea ternarei jandarmereşti, stăvilirea speculei etc. “■). Răscoala a avut loc in­tre 13—15 octombrie 1934. Documente de partid ne informează : „comuniştii din Valea Ghimeşului purtau sub surtuce gazete ilegale, din care citeau ţăranilor despre eroicele lupte ale ceferiştilor de la Griviţa”­a). Procesul intentat răsculaţilor şi judecat la Mier­­curea-Ciuc — în prezenţa avocatului apărător al ţăranilor tovarăşul Ion Gheorghe Maurer — nu i-a înspăimîntat pe ghimeşeni. De menţionat că acţiunile de solidarizare a muncitorilor şi ţărani­lor din aceste părţi cu greviştii griviţeni s-au împletit cu luptă ţăranilor români şi maghiari pen­tru îmbunătăţirea condiţiilor lor de viaţă. Evenimentele din ianuarie-februarie 1933, care au zguduit întreaga lume capitalistă, au constituit un puternic exemplu pentru lupta dreaptă a între­gului popor român. R. Mihai I. Aurel Roman — Din istoria luptelor revolu­ţionare ale muncitorilor textilişti de la fabrica de postav Buhuşi. Pag. 127. 2. Arhivele Statului Piatra Neamţ fond Prefec­tură dosar 58/1934 fila 69. 3. Ibidem fila 116—118. 4. Arh. Statului Bacău fond Camera de Muncă an. 1934. 5. Răscoala ţăranilor din Valea Ghimeşului pag. 74. 6. Ibidem pag. 84, ateneu 2 ANTON HOLBAN profesor la Galaţi Cei mai mulţi dintre animatorii fenomenului cul­tural gălăţean au fost, ca şi în alte colţuri ale ţării, legaţi doar temporar de destinele oraşului. Aşa au fost poeţii, uitaţi astăzi, Gh. Creţeanu şi Romulus Scriban, primul prezent în coloanele „Jurnalului de Galaţi” (1849—1850), al doilea re­dactor al publicaţiei locale „Dacia literară” (1868— 69), V. A. Urechia, fost senator de Covurlui, unul dintre ctitorii vieţii culturale de la Galaţi, Duiliu Zamfirescu şi Jean Bart, ambii cu funcţii în ca­drul „Comisiei europene a Dunării”, cu sediul la Galaţi, criticul H. Sanielevici, fondatorul revistei „Curentul nou” (1905), care aproape 22 ani a deţi­nut catedra de limba franceză la Liceul de băieţi „Vasile Alecsandri”. In existenţa sa de peste o sută de ani liceul a fost slujit cu abnegaţie de dascăli renumiţi, printre care şi Anton Heiban. Transferat de la şcoala normală din oraşul Con­stanţa unde şi-a început cariera didactică la 1 septembrie 1925 prin ordinul ministerului nr. 76.472/925, Anton Holban a fost numit profesor provizoriu de limba franceză la Liceul „Vasile Alecsandri” din Galaţi, de la 1 septembrie 1928, prin ordinul ministerului nr. 47751/928. Aici func­ţionează consecutiv trei ani, pînă la 1 septembrie 1931, cînd va fi transferat la seminarul de la Mi­­năstirea Cernica-Ilfov, timp în care a obţinut gra­daţia I, la 17 noiembrie 1930, prin ordinul ministe­rului nr. 142741/1930. i­ . . Dacă ţinem seama că anii petrecuţi în portul dunărean (1928—1931) sunt ani prodigioşi în cariera scriitoricească a lui Anton Heiban, prezenţa sa în coloanele unei reviste provinciale, „Moldova de jos” (1928—1929), este cu atît mai elocventă, evi­­denţiindu-i spiritul laborios şi fecund. Acum va tipări piesa „Oameni feluriţi”, cît şi romanele „O moarte care nu dovedeşte nimic”, „Romanul lui Mirel” şi „Parada dascălilor”, lucrarea din urmă fiind rodul firesc al practicii profesionale, „mo­dalitate remarcabilă de cunoaştere artistică”, aşa cum bine remarcă un articol publicat cu puţin timp în urmă în ziarul „Scînteia”.1 2 3 4 5 6) Neobosit în activitatea de la catedră, Anton Heiban va fi în acelaşi timp un neobosit activist în viaţa cultural-artistică a oraşului Galaţi. Lec­tor la „Universitatea populară” (înfiinţată încă din 1913), Anton Heiban atrage atenţia unui larg public prin expunerile erudite pe teme de arta, literatură, sau istoria culturii : un grupaj de opt conferinţe despre Jean Racine, alte cinci confe­rinţe despre Barbey d’Aurevilly (ce vor forma nucleul lucrării sale de doctorat), cît şi ciclul „Poezia franceză contemporană”, toate acestea constituind expresia unui deziderat pe cale de împlinire : răspîndirea valorilor literaturii fran­ceze în rîndurile cititorilor români. 3) Preocupat de lărgirea orizontului literar, de ini­­ţiere a elevilor săi în tainele limbii lui Voltaire, Anton Heiban pune bazele unui seminar de lite­ratură franceză ce funcţionează mai mulţi ani, creînd la Galaţi o tradiţie de studiu ce durează pînă astăzi. Datele existente in arhiva liceului, cît şi mărturiile unor foşti elevi ai lui Anton Heiban relevă robusteţea spirituală (împotriva fra­gilităţii fizice), optimismul şi entuziasmul tinăru­­lui profesor, dornic de a transmite cunoştinţe cit mai variate şi cuprinzătoare : Beaumarchais şi Marivaux, L’Abbé Prévost şi Balzac, Anatole France şi André Gide, Baudelaire şi Courrier, Mae­terlinck­ şi Courtelifrc, iată doar citeva nume in­cluse în tematica seminarului. Ceea ce ne reţine atenţia este articolul redactat în limba franceză şi publicat în preambulul programului tematic pe anul 1929 4), al cărui conţinut subliniază aceeaşi bună intenţie a autorului : „Cele două ore pe săptămînă pe care le-am avut la dispoziţie pentru a explica e­­levilor din cursul superior limba şi litera­tura franceză mi s-au părut cu totul insufi­­cinte. Astfel am ţinut la „Universitatea populară” din Galaţi un curs de­ opt lecţii despre Jean Racine pentru public dar mai ales pentru elevi. Am ţinut şi o conferinţă despre Claude Debussy, urmată de un pro­gram muzical... Un seminar de literatură franceză ţinut în limba franceză, urmat de o discuţie generală întotdeauna antrenantă, este des­tul de rar în România. Selecţionarea din punct de vedere artistic a operelor a fost făcută cu multă grijă. O­­perele discutate, printre care şi opere ale literaturii contemporane, completează ma­nualul lor. Elevii au arătat mult entuziasm şi uneori chiar gust. Sper că acest mic program al muncii lor va fi pentru el o amintire frumoasă din tinereţe, o amintire a primei lor încercări de a pronunţa gîndirea şi de a-şi degaja personalitatea”. Anton Holbau profesor de limba franceză la Liceul „Vasile Alecsandri”, Galaţi Sînt numai citeva indicii asupra unei laturi pu­ţin cunoscute a bogatei personalităţi a aceluia care a fost scriitorul şi profesorul Anton Heiban. D. D. Şoiiu 1. Arhiva L.V.A. Galaţi, statul personal al prof. Anton Heiban, 1929. 2. Al. Dima, „Practicarea unei profesiuni — modalitate remarcabilă de cunoaştere artistică", „Scînteia”, nr. 7173, 25. XI. 1966, p. 4. 3. Vezi „Moldova de jos”, Galați, An. II, 1929, p. 25. 4. „La seminalre de littérature fraiifalse”. (Les classes; VII A et B du Lycée „Vasile Alec­sandri” Galatz). Tip. „Cultura poporului", Galatz, 1929. din trecutul presei băcăuane «EGALITATEA» Trecuseră aproape douăzeci de ani de la ruși­nosul act al detronării „primului domnitor al ţării” — Alexandru Ioan Cuza — şi în conştiinţa poporului mai erau încă vii reformele democra­tice înfăptuite de marele om. Elementele progre­siste, presa timpului înfierau şi demascau „Con­juraţia” de la 11 februarie 1866 arătind poporului adevăratele cauze ale îndepărtării celui care pu­sese bazele statului modern român. Alături de celelalte periodice ale vremii, ’’Ega­litatea” din Bacău, ziar „Independent”, şi-a spus poate mai hotărît cuvîntul, deoarece unul din principalii „executanţi ai conspiraţiei” — Du­mitru Lecca — avea legături strînse cu Bacăul — al cărui prefect de judeţ era fratele său, Gh. Lecca. Autorul articolului intitulat „Bacău 6 august 1885” arăta că, „vroia să treacă peste evenimen­tul loviturii de stat” din noaptea de 11/23 februa­rie 1866, „însă datorită faptului că au ieşit la iveală noi lucruri în legătură cu motivul partici­pării lui D. Lecca la conspiraţie” era nevoit să facă „unele precizări” în această direcţie. Din cele relatate, rezultă că adevăratul motiv al participării acestuia la „complot” a avut la bază, „ambiţia de mărire şi, mai mult ca atît, D. Leccai s-a lăsat cumpărat cu bani pentru ca să-şi calce onoarea şi datoria de militar. Faptul este mizerabil şi merita de mult să fi fost re­primat”. Participarea ofiţerilor : D. Lecca, Hara­­lambie şi Candiano­ Popescu la răsturnarea lui Cuza, consideraţi de către acesta drept „favoriţi” şi „devotaţi”, a constituit „un act de Înjosire” în faţa întregului popor. După autor, „numai poporul, care singur este suveranul destinelor sale”, avea dreptul să hotărască. Dacă răsturna­rea de la 11—23 februarie „s-ar fi executat de popor... sau de către un număr mai restrîns de cetăţeni, nemulţumiţi de capul statului sau de guvernul său, precum s-ar putea să fie şi acum nemulţumit, poate mai legitim decit atunci, n-ar fi fost nimic de zis”. Realitatea însă e aceea că, „ruşinosul act” s-a făcut de cîţiva capi din armată, „constituiţi pentru apărarea statului şi a instituţiilor stabilite de popor”. Se cerea lua­rea de măsuri severe împotriva „complotiştilor” şi nu apărarea sau promovarea lor în funcţii de stat. Se pune întrebarea, cum de e posibil ca vinovaţii, care au săvîrşit o crimă faţă de stat „scoţînd sabia împotriva Domnului”, în loc de pedeapsă capitală sau muncă silnică, să fie a­­vansaţi ? Este prezentat cazul maiorului D. Lecca, care a fost avansat la „gradul de ge­neral”, devenind „ministru al armatei”. Numai în asemenea condiţii, ros de ambiţii per­sonale „D. Lecca a intrat în viaţa politică” a ţării şi „tot atunci Gh. Lecca, fratele său, a apărut deodată prefect la Bacău”. Ziarul „Egalitatea”, deşi a avut o existenţă scurtă (aproape de 1 an), prin conţinutul patrio­tic al articolelor şi prin spiritul critic de care a dat dovadă a fost mult apreciat de către publicul băcăuan. C. Plangati corespondenţă literară HORTENSIA PAPA­DAT BENGESCU — LIVIU REBREANU Corespondenţa H. p. Bengescu cu L. Rebreanu — păstrată la Biblioteca Academiei R. S. România (cotele 144052—144068) — conţine ştiri referitoare la perioada dintre 1923—1939. Datele cuprinse intr-o scrisoare fixează în­ timp elaborarea unor lucrări ; „f­resca medievală”, de pildă, la care se referă autoarea în scrisoarea din 4 ianuarie 1930, a fost intitulată iniţial „Un sfînt” şi va fi reluată mai tîrziu, după 1946 (conform ce­lor relatate in Jurnalul zilnic), sub titlul „Me­­uiavaia" (tipărită postum in volumul Teatru E­drtura pentru literatura, 1965). incredinţind tiparu­lui destul de tîrziu primele ei scrieri, intrind in comunitatea oamenilor de litere la o virsta cînd alţii îşi scriseseră mare parte din opere, Horten­sia Papadat-Bengescu a fost urmărită, multă vre­me, de timidităţile debutantului ; in consecinţa, invocind discret autoritatea cercului literar, a cărei membra era, volumele îi vor fi însoţite de notaţii ce specifică cititorilor că au fost lucrate concomitent cu lecturile la „Sburatorul”. Integrînd, pentru biograf, profilul moral al scrii­toarei, scrisoarea din 24 decembrie 1928 constituie, in acest sens, o explicaţie in plus. Restrîngindu-se, in proza sa, la evocarea mediului citadin Burgnez, mediu ce l-a cunoscut mai bine, scriitoarea a fost şi o entuziasta admiratoare a creaţiilor colegilor ei de la P.S.R. (Societatea Scriitorilor Români), inspirate din alte sfere ale­­vieţii noastre sociale. Cuvintele pe care Hortensia Papadat-Bengescu le adresează in decembrie 1935, cînd presa şi lumea literelor sărbătoreau aniversarea a cincizeci de ani de la naşterea lui Liviu Rebreanu, constituie, în această privinţă, o elocventă mărturie, nu mai puţin o dovadă de trainică prietenie pentru auto­rul acelei mari „fresce de romane succesive, care şi-au identificat marea lor valoare literară cu su­fletul românesc”. Gh. Macarie (144053) 16 ianuarie 1926 Constanţa Stimate Domnule Rebreanu Cu mulţi regret şi cu toate avantagiile pe care le prezintă, nu voi putea participa la interesanta şezătoare. Aş fi fost foarte mulţumită să mă gă­sesc între colegi, dar nu mi-e posibil. Profit de ocazie pentru a-ţi spune abia acum mulţumirea mea că eşti în fruntea Societăţii Scriitorilor. Iţi mulţumesc frumos că te (—) ai gîndit la mine pentru şezătoare şi de cuvintele bune. Eu îţi repet preţuirea mea literară, cum şi sentimentele mele amicale cele mai bune. Amiciţii Doamnei Re­­breanu, o reamintire fetiţei. Cu cele mai frumoase salutări. Hortensia Papadat Bengescu (144655) Stimate Domnule Rebreanu Am citit in­ ziare candidatura mea la un premiu al S.S.R. Această candidatură o atribui bunelor Dumitale intenţiuni pentru mine,­ care s-au ma­nifestat totdeauna, însăşi alegerea premiului îmi oferea oarecare şanse. Pentru aceste bune inten­ţii îţi mulţumesc frumos. Am însă şi o rugăminte pe care cred că o vei satisface. O rugăminte nu către Preşedinte la S.S.R., ci către confratele şi prietenul care pre­zidează S.S.R. Aceste premii decernîndu-se după un criteriu de apreciere literară şi amicală şi după metoda vo­tului, cum eu nu sunt nici apreciată literar şi nici n-am prieteni, cum pe de altă parte nu mă Nota explicativă publicată pe prima pagină a programului „La Séminaire de littérature frantaise”. Typ. „Cultura poporului” — Galatz, 1929. ocup de alegeri, candidatura mea nu poate reuşi niciodată. In astfel, deşi pornită de la bune intenţii, dă ca rezultat o discalificare a muncii mele pe care mă vei ajuta s-o evit pe viitor, evitînd a mi se pune candidatura. Am fost foarte nemulțumită citind pretutindeni că am candidat (s.a.). Formulă cu­rentă, care însă nu reprezintă realitatea. N-am candidat niciodată nicăieri. îmi dau seama că sînt din acei scriitori care nu se pot bizui pe spriji­nul recompenselor oficiale­­.) Cum zic, e o rugă­minte amicală căci nu obicinuiesc gesturi osten­tative, am o fire disciplinată, stimez în principiu instituţia S.S.R. şi pe Dumneata în particular. Repetînd convingerea mea despre bunele Dumi­­tale sentimente literare şi amicale, arată te rog Doamnei Rebreanu amiciţiile mele şi primeşte sa­lutul meu cordial. Hortensia Papadat Bengescu (fără dată) Ştampila poştei ce a emis scrisoarea : Constanţa (?) febr. 1927 Ştampila poştei ce a primit scrisoarea : Bucureşti 28 febr. 1927. (144060) Mult Stimate Domnule Rebreanu Te felicit cu sinceră şi convinsă bucurie pen­tru postul mare şi frumos — după credinţa mea, cel mai însemnat şi mai frumos cu putinţă — pe care îl ocîrmuieşti cu începerea acestui an, pe care ţi-l urez spornic şi bun. M-ai autorizat să-ţi reamintesc la această dată, mica mea cerere cu privire la Comisiunea de Cen­­sură a Cinematografului, din care aşi dori să fac parte efectiv. lată-mă-s ! Din bunăvoinţa ce ai arătat a-mi juca Povîrnişul­ 1), m-am împodobit cu satisfacţie morală a acestei intenţiuni şi lucrarea mea a căpătat acum, după uşurările ce mi-ai con­siliat, o linie mult mai curată, dacă nu şi un destin mai norocos. Cînd am fost ultima oară la Bucureşti nu te-am putut vedea ; erai supraîncărcat de lucru. Te-am ascultat însă la fundaţie pe un subiect — Italia adevărată — ce m-a interesat deosebit. Nu cunosc Italia, şi o regret cu atît mai mult, cu cît am în lucru o frescă medievală ce se petrece la Florenţa 2). Nu vreau să-ţi iau timp mai mult de la lucrul numeros şi valoros ce ai şi cu amiciţiile mele bune pentru Doamna Rebreanu. Te salut cu cele mai bune şi deeosebite sentimente. Hortensia Papadat Bengescu din 4 Ian. (I) 930 8. I. Bănescu Constanţa Sper că tot Domnia ta dispui de soarta carne­telor noastre de C.F.R., aşa de folositoare şi că nui vei purta ca totdeauna binevoitoare grijă. (144063) Mult Stimate Domnule Rebreanu Reţinută de o parte,­­ de sănătate cit şi de un fel de a fi şi de a trăi am luat totuşi parte vie la sărbătoarea dumitale. E sărbătoarea 3) unui om şi a unei opere ce şi-au cîştigat deopotrivă dragostea şi prestigiul. Personal sunt o admiratoare de demult ca şi de acum, atît a nuvelelor — ca acei Iţic dezertorul (un simplu exemplu) — în cari sugestia, gradaţia şi adevărul, se aliază pentru o artă desăvîrşită, cit şi a marei fresce de romane succesive, care şi-au identificat marea lor valoare literară cu sufletul românesc. Tot personal, o veche şi bună colegialitate, o simpatie, nedesminţită de timp şi de spaţiu, mă fac a-ţi ura azi din tot sufletul, spor şi viaţă TM, alături de Doamna Rebreanu, tovarăşa !­Cu bunele mele sentimente Hortensia Papadat Bengescu din 17 decembrie 1935 (144066) Mult stimate Domnule Rebreanu ,,Mă !’scur­ de Prilejul de mare cinstire a intră­­nentii?1» cuvenite în forul Academiei Române, pentru a repeta sentimentele mele de mare ad­miraţie pentru operă şi de preţuire pentru scriitor şi confrate. E un prilej de a putea asocia acestor călduroase uvări pe Doamna Rebreanu. Cu cele mai frumoase salutări Hortensia Papadat Bengescu din 38 Mai (1) 939 }■ „Povîrnişul” (A căzut o stea) piesă de teatru din 1915, apărută postum. 2. „Medievală”, piesă de teatru apărută de ase­menea postum. 3. Sărbătorirea aniversării a cincizeci de ani de la naşterea lui Liviu Rebreanu. documente VICTOR ION POPA Dintr-o scrisoare către redacţie, a­NESCU ALEXANDRU, din comuna Moldovenii- Roman, reţinem cîteva date privitoare la oopogra­­fia scriitorului Victor Ion Popa : „în anul 1897 s-a statornicit, venind de prin pă­rţile Bîrladului, în satul Porceşti (Moldovenii), învăţătorul Ion Gh. Popa, tatăl scriitorului Victor Ion Popa (...) Ion Gh. Popa s-a stabilit într-o încăpere a şcolii, unde în anul 1897—98 a fost diriginte şi director (...) în baza unei cereri din 25 august 1901, învăţătorul Ion Gh. Popa şi-a înscris fiul Popa I. Victor (născut la 29 iulie 1895 in comuna Bîrlad, plasa Tutova) în clasa I-a, pentru anul şcolar 1901—1902 (...) A fost aşezat în bancă ală­turi de Bîrjoveanu Ioan, fiu de ţăran. La sfirşi­­tul anului şcolar, din cei 24 de elevi care au promovat clasa, Victor I. Popa se situează pri­mul, cu media 8,49 (...) In clasa a I-a, din 15 elevi promovaţi el s-a clasificat al doilea cu media generală 7,96, învăţătorul Ion Gh. Popa se muta apoi cu familia în satul Călmăţui Bîrlad. La această şcoală, Victor I. Popa este înscris cu certificatul nr. 122 din 9 septembrie 1902, eliberat de şcoala rurală mixta Porceşti (Moldovenii)”. Dintre fotocopiile cu care prof. Ionescu Alexandru şi-a însoţit scrisoarea, o re­producem pe cea care-l înfăţişează pe tatăl scrii­­torului V. I. Popa şi, adăugăm imediat, al criti­cului şi prof. univ. N. I. Popa. v*t·­4‚5y?f tfifotom «V‚fi X ‚‚nc r­i'nwt”*, ›•!#« A.HU4 ‚tto#t­.vSb3t› Pi*« ■*‚• «.н*** ir? Ia PBIRáffirv' 4› GateU t*.w k­­xAfer « wrtrt» Mut, «a «ta sta» 5*r fc'S» ext»,*« »*н· scar Okiak Dc.t­jsay jM­txtealk«* waxfc.x;­ fui eitrig m» lembMr» c»t$.: 11 „t se«*x«t'f 4*· U»eriv«t* fa» va feaacWx. »uhrf 4W «farfi ”ji­wrt s, t·bufeit*, kt te» «nt b**»csw· 4* t sí íííssm^ «1 ífl Út»»*«* oito-mí****** y . **»*<*•« <<■>. FGMpláJeaJ Ivar ma*ovi I «* vlwv« w*l »cailf* Oc po«í piwţKfub.'fxt. áe k-w »WXÄ t»x“‘ S* * r***TM ' * **« <«***#$* Ni TON '•

Next