Ateneu, 1968 (Anul 5, nr. 2-12)
1968-02-01 / nr. 2
Î . ecouri — 35 ani LUPTELE CEFERIŞTILOR ŞI PETROLIŞTILOR Luptele ceferiştilor de la Atelierele „Griviţa” şi ale muncitorilor petrolişti desfăşurate la sfîrşitul lunii ianuarie şi în prima jumătate a lunii februarie 1933 au avut un puternic ecou în rîndurile muncitorilor din ţara noastră şi de peste hotare. In întreaga ţară s-au desfăşurat acţiuni de solidarizare cu muncitorii ceferişti şi petrolişti. Muncitorii şi ţăranii de pe văilel Bistriţei şi Siretului, Moldovei şi Trotuşului a căror situaţie nu se deosebea cu nimic de restul ţării, s-au ridicat cu mai multă hotărîre la luptă, după greva ceferiştilor din 1933. Astfel, la sfîrşitul lunii februarie ■ minerii şi lucrătorii forestieri de pe Valea Trotuşului de la Comăneşti, Agăş, Asău, Brusturoasa au transformat întrunirile lor în demonstraţii de protest contra concedierilor abuzive şi exploatării capitaliste. Textiliştii din Buhuşi, „important centru comunist datorită numeroşilor muncitori care lucrează la fabrică”, (aproximativ 4000 în 1942) au răspîndit manifeste prin care îndemnau muncitorii la grevă de solidarizare cu ceferiştii şi petroliştii şi să adune ajutoare pentru ceferiştii). La 26 mai 1933 o mie de muncitori suspendă lucru şi declară grevă. Muncitorii cereau „garantarea plăţii regulate a salariului”. Urmînd exemplul greviştilor de la Griviţa muncitorii de la întreprinderile din Bacău, Roman, Buhuşi, Comăneşti, Moineşti, Lucăceşti şi Piatra Neamţ, se ridică la luptă împotriva concedierilor în masă la care trecuseră patronii sub pretextul lipsei de materii prime. Conduse şi organizate de P.C.R. care avea numeroşi reprezentanţi şi simpatizanţi în rîndul petroliştilor, minerilor, tăbăcarilor, tipografilor şi textiliştilor de pe meleagurile fostelor judeţe Bacău, Neamţ şi Roman, masele populare nu s-au lăsat impresionate de starea de asediu introdusă şi de măsurile luate împotriva lor, Intensificînd lupta. Mase largi de cetăţeni din Tg. Ocna, Bacău şi Piatra Neamţ au ieşit — după cum ne informează documentele de arhivă — în stradă şi au manifestat, împotriva autorităţilor locale, împotriva creşterii preţurilor şi micşorării salariilor. Sub îndrumarea comuniştilor au avut loc numeroase întruniri în cadrul cărora participanţii au discutat învăţămintele necesare pentru lupta viitoare, au stabilit ajutorarea cu alimente, îmbrăcăminte şi bani a greviştilor arestaţi. Mai mult, la Bacău şi Piatra Neamţ s-au arborat steaguri roşii în cinstea eroilor de la Griviţa. Anul următor, 1934 au loc noi acţiuni de luptă în regiunea Bacău. La 19 ianuarie conducerea fabricii de postav Buhuşi a scăzut preţul la metrul de stofă, micşorînd astfel şi salariile. Schimbul de zi declară grevă, acţiune la care au aderat şi muncitorii din schimbul de noapte -. Comisariatul din Buhuşi comunică poliţiei din Piatra Neamţ informaţii prin care arată : „capii sunt cunoscuţi ca agitatori comunişti”. . Cu muncitorii grevişti s-au solidarizat ţăranii din comunele costişa, baneşti. Valea lui Ion. Timp de 4 zie muncitorii nu au încetat lupta reuşind să determine direcţia fabricii să revină la vechile salarii şi să admită sporul de 15—59“/« la metrul de stofă. La citeva zile, respectiv la 7 februarie 1934 intră in grevă un număr de 120 lucratoare de la secţia de cusut. „Muncitoarele conduse de comuniste au făcut — după cum informează autorităţile — agitaţie cîntînd cîntecul revoluţionar compus de ele, „Mai române, măi*“. Luptele greviştilor de la Buhuşi au fost apreciate in şedinţa C.C. al P.C.R. din aprilie 1934. Din cauza nenumăratelor greve, prefectul jud. Neamţ cere Ministerului de Interne să mai repartizeze „un detaşament permanent de jandarmi în ajutorul poliţiei” 3). La 14 martie 1934, delegaţii minerilor din bazinul carbonifer Comăneşti cer Camerei de Muncă Bacău o anchetă la întreprinderile miniere, deoarece „zunic se întimplă accidente de muncă, datorită defecţiunilor la, instalaţiile de extracţie”*). Tot acum au foc greve la întreprinderile Filderman şi Izvoreanu Bacău. Un puternic ecou au avut grevele petroliştilor şi ceferiştilor din februarie 1933 pe Valea GrmeşuluL ‘ţăranii români şi maghiari de aici se dovedesc cunoscători şi adepţi ai ideilor comuniste. La începutul lunii septembrie 1934, sub îndrumarea comuniştilor are loc la Ghineş Drăget o consfătuire ilegală la care participă activişti ai P.C.R. şi ai Maaosului, membrii celulei comuniste locale, ţărani săraci, muncitori de la fabricile de cherestea. Cu acest prilej sunt pregătite comitetele de conducere a răscoalei şi sunt exprimate următoarele revendicări : încetarea exerciţiilor silite pentru taxe şi impozite, restituirea obiectelor sechestrate, acordarea posibilităţii de a munci în fabricile de cherestea, la parchetele de pădure, anularea amenzilor silvice şi şcolare, încetarea ternarei jandarmereşti, stăvilirea speculei etc. “■). Răscoala a avut loc intre 13—15 octombrie 1934. Documente de partid ne informează : „comuniştii din Valea Ghimeşului purtau sub surtuce gazete ilegale, din care citeau ţăranilor despre eroicele lupte ale ceferiştilor de la Griviţa”a). Procesul intentat răsculaţilor şi judecat la Miercurea-Ciuc — în prezenţa avocatului apărător al ţăranilor tovarăşul Ion Gheorghe Maurer — nu i-a înspăimîntat pe ghimeşeni. De menţionat că acţiunile de solidarizare a muncitorilor şi ţăranilor din aceste părţi cu greviştii griviţeni s-au împletit cu luptă ţăranilor români şi maghiari pentru îmbunătăţirea condiţiilor lor de viaţă. Evenimentele din ianuarie-februarie 1933, care au zguduit întreaga lume capitalistă, au constituit un puternic exemplu pentru lupta dreaptă a întregului popor român. R. Mihai I. Aurel Roman — Din istoria luptelor revoluţionare ale muncitorilor textilişti de la fabrica de postav Buhuşi. Pag. 127. 2. Arhivele Statului Piatra Neamţ fond Prefectură dosar 58/1934 fila 69. 3. Ibidem fila 116—118. 4. Arh. Statului Bacău fond Camera de Muncă an. 1934. 5. Răscoala ţăranilor din Valea Ghimeşului pag. 74. 6. Ibidem pag. 84, ateneu 2 ANTON HOLBAN profesor la Galaţi Cei mai mulţi dintre animatorii fenomenului cultural gălăţean au fost, ca şi în alte colţuri ale ţării, legaţi doar temporar de destinele oraşului. Aşa au fost poeţii, uitaţi astăzi, Gh. Creţeanu şi Romulus Scriban, primul prezent în coloanele „Jurnalului de Galaţi” (1849—1850), al doilea redactor al publicaţiei locale „Dacia literară” (1868— 69), V. A. Urechia, fost senator de Covurlui, unul dintre ctitorii vieţii culturale de la Galaţi, Duiliu Zamfirescu şi Jean Bart, ambii cu funcţii în cadrul „Comisiei europene a Dunării”, cu sediul la Galaţi, criticul H. Sanielevici, fondatorul revistei „Curentul nou” (1905), care aproape 22 ani a deţinut catedra de limba franceză la Liceul de băieţi „Vasile Alecsandri”. In existenţa sa de peste o sută de ani liceul a fost slujit cu abnegaţie de dascăli renumiţi, printre care şi Anton Heiban. Transferat de la şcoala normală din oraşul Constanţa unde şi-a început cariera didactică la 1 septembrie 1925 prin ordinul ministerului nr. 76.472/925, Anton Holban a fost numit profesor provizoriu de limba franceză la Liceul „Vasile Alecsandri” din Galaţi, de la 1 septembrie 1928, prin ordinul ministerului nr. 47751/928. Aici funcţionează consecutiv trei ani, pînă la 1 septembrie 1931, cînd va fi transferat la seminarul de la Minăstirea Cernica-Ilfov, timp în care a obţinut gradaţia I, la 17 noiembrie 1930, prin ordinul ministerului nr. 142741/1930. i . . Dacă ţinem seama că anii petrecuţi în portul dunărean (1928—1931) sunt ani prodigioşi în cariera scriitoricească a lui Anton Heiban, prezenţa sa în coloanele unei reviste provinciale, „Moldova de jos” (1928—1929), este cu atît mai elocventă, evidenţiindu-i spiritul laborios şi fecund. Acum va tipări piesa „Oameni feluriţi”, cît şi romanele „O moarte care nu dovedeşte nimic”, „Romanul lui Mirel” şi „Parada dascălilor”, lucrarea din urmă fiind rodul firesc al practicii profesionale, „modalitate remarcabilă de cunoaştere artistică”, aşa cum bine remarcă un articol publicat cu puţin timp în urmă în ziarul „Scînteia”.1 2 3 4 5 6) Neobosit în activitatea de la catedră, Anton Heiban va fi în acelaşi timp un neobosit activist în viaţa cultural-artistică a oraşului Galaţi. Lector la „Universitatea populară” (înfiinţată încă din 1913), Anton Heiban atrage atenţia unui larg public prin expunerile erudite pe teme de arta, literatură, sau istoria culturii : un grupaj de opt conferinţe despre Jean Racine, alte cinci conferinţe despre Barbey d’Aurevilly (ce vor forma nucleul lucrării sale de doctorat), cît şi ciclul „Poezia franceză contemporană”, toate acestea constituind expresia unui deziderat pe cale de împlinire : răspîndirea valorilor literaturii franceze în rîndurile cititorilor români. 3) Preocupat de lărgirea orizontului literar, de iniţiere a elevilor săi în tainele limbii lui Voltaire, Anton Heiban pune bazele unui seminar de literatură franceză ce funcţionează mai mulţi ani, creînd la Galaţi o tradiţie de studiu ce durează pînă astăzi. Datele existente in arhiva liceului, cît şi mărturiile unor foşti elevi ai lui Anton Heiban relevă robusteţea spirituală (împotriva fragilităţii fizice), optimismul şi entuziasmul tinărului profesor, dornic de a transmite cunoştinţe cit mai variate şi cuprinzătoare : Beaumarchais şi Marivaux, L’Abbé Prévost şi Balzac, Anatole France şi André Gide, Baudelaire şi Courrier, Maeterlinck şi Courtelifrc, iată doar citeva nume incluse în tematica seminarului. Ceea ce ne reţine atenţia este articolul redactat în limba franceză şi publicat în preambulul programului tematic pe anul 1929 4), al cărui conţinut subliniază aceeaşi bună intenţie a autorului : „Cele două ore pe săptămînă pe care le-am avut la dispoziţie pentru a explica elevilor din cursul superior limba şi literatura franceză mi s-au părut cu totul insuficinte. Astfel am ţinut la „Universitatea populară” din Galaţi un curs de opt lecţii despre Jean Racine pentru public dar mai ales pentru elevi. Am ţinut şi o conferinţă despre Claude Debussy, urmată de un program muzical... Un seminar de literatură franceză ţinut în limba franceză, urmat de o discuţie generală întotdeauna antrenantă, este destul de rar în România. Selecţionarea din punct de vedere artistic a operelor a fost făcută cu multă grijă. Operele discutate, printre care şi opere ale literaturii contemporane, completează manualul lor. Elevii au arătat mult entuziasm şi uneori chiar gust. Sper că acest mic program al muncii lor va fi pentru el o amintire frumoasă din tinereţe, o amintire a primei lor încercări de a pronunţa gîndirea şi de a-şi degaja personalitatea”. Anton Holbau profesor de limba franceză la Liceul „Vasile Alecsandri”, Galaţi Sînt numai citeva indicii asupra unei laturi puţin cunoscute a bogatei personalităţi a aceluia care a fost scriitorul şi profesorul Anton Heiban. D. D. Şoiiu 1. Arhiva L.V.A. Galaţi, statul personal al prof. Anton Heiban, 1929. 2. Al. Dima, „Practicarea unei profesiuni — modalitate remarcabilă de cunoaştere artistică", „Scînteia”, nr. 7173, 25. XI. 1966, p. 4. 3. Vezi „Moldova de jos”, Galați, An. II, 1929, p. 25. 4. „La seminalre de littérature fraiifalse”. (Les classes; VII A et B du Lycée „Vasile Alecsandri” Galatz). Tip. „Cultura poporului", Galatz, 1929. din trecutul presei băcăuane «EGALITATEA» Trecuseră aproape douăzeci de ani de la rușinosul act al detronării „primului domnitor al ţării” — Alexandru Ioan Cuza — şi în conştiinţa poporului mai erau încă vii reformele democratice înfăptuite de marele om. Elementele progresiste, presa timpului înfierau şi demascau „Conjuraţia” de la 11 februarie 1866 arătind poporului adevăratele cauze ale îndepărtării celui care pusese bazele statului modern român. Alături de celelalte periodice ale vremii, ’’Egalitatea” din Bacău, ziar „Independent”, şi-a spus poate mai hotărît cuvîntul, deoarece unul din principalii „executanţi ai conspiraţiei” — Dumitru Lecca — avea legături strînse cu Bacăul — al cărui prefect de judeţ era fratele său, Gh. Lecca. Autorul articolului intitulat „Bacău 6 august 1885” arăta că, „vroia să treacă peste evenimentul loviturii de stat” din noaptea de 11/23 februarie 1866, „însă datorită faptului că au ieşit la iveală noi lucruri în legătură cu motivul participării lui D. Lecca la conspiraţie” era nevoit să facă „unele precizări” în această direcţie. Din cele relatate, rezultă că adevăratul motiv al participării acestuia la „complot” a avut la bază, „ambiţia de mărire şi, mai mult ca atît, D. Leccai s-a lăsat cumpărat cu bani pentru ca să-şi calce onoarea şi datoria de militar. Faptul este mizerabil şi merita de mult să fi fost reprimat”. Participarea ofiţerilor : D. Lecca, Haralambie şi Candiano Popescu la răsturnarea lui Cuza, consideraţi de către acesta drept „favoriţi” şi „devotaţi”, a constituit „un act de Înjosire” în faţa întregului popor. După autor, „numai poporul, care singur este suveranul destinelor sale”, avea dreptul să hotărască. Dacă răsturnarea de la 11—23 februarie „s-ar fi executat de popor... sau de către un număr mai restrîns de cetăţeni, nemulţumiţi de capul statului sau de guvernul său, precum s-ar putea să fie şi acum nemulţumit, poate mai legitim decit atunci, n-ar fi fost nimic de zis”. Realitatea însă e aceea că, „ruşinosul act” s-a făcut de cîţiva capi din armată, „constituiţi pentru apărarea statului şi a instituţiilor stabilite de popor”. Se cerea luarea de măsuri severe împotriva „complotiştilor” şi nu apărarea sau promovarea lor în funcţii de stat. Se pune întrebarea, cum de e posibil ca vinovaţii, care au săvîrşit o crimă faţă de stat „scoţînd sabia împotriva Domnului”, în loc de pedeapsă capitală sau muncă silnică, să fie avansaţi ? Este prezentat cazul maiorului D. Lecca, care a fost avansat la „gradul de general”, devenind „ministru al armatei”. Numai în asemenea condiţii, ros de ambiţii personale „D. Lecca a intrat în viaţa politică” a ţării şi „tot atunci Gh. Lecca, fratele său, a apărut deodată prefect la Bacău”. Ziarul „Egalitatea”, deşi a avut o existenţă scurtă (aproape de 1 an), prin conţinutul patriotic al articolelor şi prin spiritul critic de care a dat dovadă a fost mult apreciat de către publicul băcăuan. C. Plangati corespondenţă literară HORTENSIA PAPADAT BENGESCU — LIVIU REBREANU Corespondenţa H. p. Bengescu cu L. Rebreanu — păstrată la Biblioteca Academiei R. S. România (cotele 144052—144068) — conţine ştiri referitoare la perioada dintre 1923—1939. Datele cuprinse intr-o scrisoare fixează în timp elaborarea unor lucrări ; „fresca medievală”, de pildă, la care se referă autoarea în scrisoarea din 4 ianuarie 1930, a fost intitulată iniţial „Un sfînt” şi va fi reluată mai tîrziu, după 1946 (conform celor relatate in Jurnalul zilnic), sub titlul „Meuiavaia" (tipărită postum in volumul Teatru Edrtura pentru literatura, 1965). incredinţind tiparului destul de tîrziu primele ei scrieri, intrind in comunitatea oamenilor de litere la o virsta cînd alţii îşi scriseseră mare parte din opere, Hortensia Papadat-Bengescu a fost urmărită, multă vreme, de timidităţile debutantului ; in consecinţa, invocind discret autoritatea cercului literar, a cărei membra era, volumele îi vor fi însoţite de notaţii ce specifică cititorilor că au fost lucrate concomitent cu lecturile la „Sburatorul”. Integrînd, pentru biograf, profilul moral al scriitoarei, scrisoarea din 24 decembrie 1928 constituie, in acest sens, o explicaţie in plus. Restrîngindu-se, in proza sa, la evocarea mediului citadin Burgnez, mediu ce l-a cunoscut mai bine, scriitoarea a fost şi o entuziasta admiratoare a creaţiilor colegilor ei de la P.S.R. (Societatea Scriitorilor Români), inspirate din alte sfere alevieţii noastre sociale. Cuvintele pe care Hortensia Papadat-Bengescu le adresează in decembrie 1935, cînd presa şi lumea literelor sărbătoreau aniversarea a cincizeci de ani de la naşterea lui Liviu Rebreanu, constituie, în această privinţă, o elocventă mărturie, nu mai puţin o dovadă de trainică prietenie pentru autorul acelei mari „fresce de romane succesive, care şi-au identificat marea lor valoare literară cu sufletul românesc”. Gh. Macarie (144053) 16 ianuarie 1926 Constanţa Stimate Domnule Rebreanu Cu mulţi regret şi cu toate avantagiile pe care le prezintă, nu voi putea participa la interesanta şezătoare. Aş fi fost foarte mulţumită să mă găsesc între colegi, dar nu mi-e posibil. Profit de ocazie pentru a-ţi spune abia acum mulţumirea mea că eşti în fruntea Societăţii Scriitorilor. Iţi mulţumesc frumos că te (—) ai gîndit la mine pentru şezătoare şi de cuvintele bune. Eu îţi repet preţuirea mea literară, cum şi sentimentele mele amicale cele mai bune. Amiciţii Doamnei Rebreanu, o reamintire fetiţei. Cu cele mai frumoase salutări. Hortensia Papadat Bengescu (144655) Stimate Domnule Rebreanu Am citit in ziare candidatura mea la un premiu al S.S.R. Această candidatură o atribui bunelor Dumitale intenţiuni pentru mine, care s-au manifestat totdeauna, însăşi alegerea premiului îmi oferea oarecare şanse. Pentru aceste bune intenţii îţi mulţumesc frumos. Am însă şi o rugăminte pe care cred că o vei satisface. O rugăminte nu către Preşedinte la S.S.R., ci către confratele şi prietenul care prezidează S.S.R. Aceste premii decernîndu-se după un criteriu de apreciere literară şi amicală şi după metoda votului, cum eu nu sunt nici apreciată literar şi nici n-am prieteni, cum pe de altă parte nu mă Nota explicativă publicată pe prima pagină a programului „La Séminaire de littérature frantaise”. Typ. „Cultura poporului” — Galatz, 1929. ocup de alegeri, candidatura mea nu poate reuşi niciodată. In astfel, deşi pornită de la bune intenţii, dă ca rezultat o discalificare a muncii mele pe care mă vei ajuta s-o evit pe viitor, evitînd a mi se pune candidatura. Am fost foarte nemulțumită citind pretutindeni că am candidat (s.a.). Formulă curentă, care însă nu reprezintă realitatea. N-am candidat niciodată nicăieri. îmi dau seama că sînt din acei scriitori care nu se pot bizui pe sprijinul recompenselor oficiale.) Cum zic, e o rugăminte amicală căci nu obicinuiesc gesturi ostentative, am o fire disciplinată, stimez în principiu instituţia S.S.R. şi pe Dumneata în particular. Repetînd convingerea mea despre bunele Dumitale sentimente literare şi amicale, arată te rog Doamnei Rebreanu amiciţiile mele şi primeşte salutul meu cordial. Hortensia Papadat Bengescu (fără dată) Ştampila poştei ce a emis scrisoarea : Constanţa (?) febr. 1927 Ştampila poştei ce a primit scrisoarea : Bucureşti 28 febr. 1927. (144060) Mult Stimate Domnule Rebreanu Te felicit cu sinceră şi convinsă bucurie pentru postul mare şi frumos — după credinţa mea, cel mai însemnat şi mai frumos cu putinţă — pe care îl ocîrmuieşti cu începerea acestui an, pe care ţi-l urez spornic şi bun. M-ai autorizat să-ţi reamintesc la această dată, mica mea cerere cu privire la Comisiunea de Censură a Cinematografului, din care aşi dori să fac parte efectiv. lată-mă-s ! Din bunăvoinţa ce ai arătat a-mi juca Povîrnişul 1), m-am împodobit cu satisfacţie morală a acestei intenţiuni şi lucrarea mea a căpătat acum, după uşurările ce mi-ai consiliat, o linie mult mai curată, dacă nu şi un destin mai norocos. Cînd am fost ultima oară la Bucureşti nu te-am putut vedea ; erai supraîncărcat de lucru. Te-am ascultat însă la fundaţie pe un subiect — Italia adevărată — ce m-a interesat deosebit. Nu cunosc Italia, şi o regret cu atît mai mult, cu cît am în lucru o frescă medievală ce se petrece la Florenţa 2). Nu vreau să-ţi iau timp mai mult de la lucrul numeros şi valoros ce ai şi cu amiciţiile mele bune pentru Doamna Rebreanu. Te salut cu cele mai bune şi deeosebite sentimente. Hortensia Papadat Bengescu din 4 Ian. (I) 930 8. I. Bănescu Constanţa Sper că tot Domnia ta dispui de soarta carnetelor noastre de C.F.R., aşa de folositoare şi că nui vei purta ca totdeauna binevoitoare grijă. (144063) Mult Stimate Domnule Rebreanu Reţinută de o parte, de sănătate cit şi de un fel de a fi şi de a trăi am luat totuşi parte vie la sărbătoarea dumitale. E sărbătoarea 3) unui om şi a unei opere ce şi-au cîştigat deopotrivă dragostea şi prestigiul. Personal sunt o admiratoare de demult ca şi de acum, atît a nuvelelor — ca acei Iţic dezertorul (un simplu exemplu) — în cari sugestia, gradaţia şi adevărul, se aliază pentru o artă desăvîrşită, cit şi a marei fresce de romane succesive, care şi-au identificat marea lor valoare literară cu sufletul românesc. Tot personal, o veche şi bună colegialitate, o simpatie, nedesminţită de timp şi de spaţiu, mă fac a-ţi ura azi din tot sufletul, spor şi viaţă TM, alături de Doamna Rebreanu, tovarăşa !Cu bunele mele sentimente Hortensia Papadat Bengescu din 17 decembrie 1935 (144066) Mult stimate Domnule Rebreanu ,,Mă !’scur de Prilejul de mare cinstire a intrănentii?1» cuvenite în forul Academiei Române, pentru a repeta sentimentele mele de mare admiraţie pentru operă şi de preţuire pentru scriitor şi confrate. E un prilej de a putea asocia acestor călduroase uvări pe Doamna Rebreanu. Cu cele mai frumoase salutări Hortensia Papadat Bengescu din 38 Mai (1) 939 }■ „Povîrnişul” (A căzut o stea) piesă de teatru din 1915, apărută postum. 2. „Medievală”, piesă de teatru apărută de asemenea postum. 3. Sărbătorirea aniversării a cincizeci de ani de la naşterea lui Liviu Rebreanu. documente VICTOR ION POPA Dintr-o scrisoare către redacţie, aNESCU ALEXANDRU, din comuna Moldovenii- Roman, reţinem cîteva date privitoare la oopografia scriitorului Victor Ion Popa : „în anul 1897 s-a statornicit, venind de prin părţile Bîrladului, în satul Porceşti (Moldovenii), învăţătorul Ion Gh. Popa, tatăl scriitorului Victor Ion Popa (...) Ion Gh. Popa s-a stabilit într-o încăpere a şcolii, unde în anul 1897—98 a fost diriginte şi director (...) în baza unei cereri din 25 august 1901, învăţătorul Ion Gh. Popa şi-a înscris fiul Popa I. Victor (născut la 29 iulie 1895 in comuna Bîrlad, plasa Tutova) în clasa I-a, pentru anul şcolar 1901—1902 (...) A fost aşezat în bancă alături de Bîrjoveanu Ioan, fiu de ţăran. La sfirşitul anului şcolar, din cei 24 de elevi care au promovat clasa, Victor I. Popa se situează primul, cu media 8,49 (...) In clasa a I-a, din 15 elevi promovaţi el s-a clasificat al doilea cu media generală 7,96, învăţătorul Ion Gh. Popa se muta apoi cu familia în satul Călmăţui Bîrlad. La această şcoală, Victor I. Popa este înscris cu certificatul nr. 122 din 9 septembrie 1902, eliberat de şcoala rurală mixta Porceşti (Moldovenii)”. Dintre fotocopiile cu care prof. Ionescu Alexandru şi-a însoţit scrisoarea, o reproducem pe cea care-l înfăţişează pe tatăl scriitorului V. I. Popa şi, adăugăm imediat, al criticului şi prof. univ. N. I. Popa. v*t·4‚5y?f tfifotom «V‚fi X ‚‚nc ri'nwt”*, ›•!#« A.HU4 ‚tto#t.vSb3t› Pi*« ■*‚• «.н*** ir? Ia PBIRáffirv' 4› GateU t*.w kxAfer « wrtrt» Mut, «a «ta sta» 5*r fc'S» ext»,*« »*н· scar Okiak Dc.tjsay jMtxtealk«* waxfc.x; fui eitrig m» lembMr» c»t$.: 11 „t se«*x«t'f 4*· U»eriv«t* fa» va feaacWx. »uhrf 4W «farfi ”jiwrt s, t·bufeit*, kt te» «nt b**»csw· 4* t sí íííssm^ «1 ífl Út»»*«* oito-mí****** y . **»*<*•« <<■>. FGMpláJeaJ Ivar ma*ovi I «* vlwv« w*l »cailf* Oc po«í piwţKfub.'fxt. áe k-w »WXÄ t»x“‘ S* * r***TM ' * **« <«***#$* Ni TON '•