Ateneu, 1969 (Anul 6, nr. 1-12)

1969-01-01 / nr. 1

EEEEEEmun MIHAIL SABIN ars Cum se răstoarnă-n mine asprimea unui vers muiat apoi în rugă şi-n litanii, substituiri demente m-au azvîrlit din mers sub frunte degradîndu-mi iubirile şi anii şi se-nteţeşte-n mine o clipă fără rost cînd am căzut cu pieptul adine în Ulalume, o, cine îmi plăteşte eroarea de-a fi fost trimis la stîlpul vremii în locul altui nume . Chemat de aventură mă pierd pe-un cîmp glorios şi în fragila lume a celui care sunt se mistuie crescute sub măduvă şi os fantomele cărunte din părul meu cărunt, aud cum creşte iarba şi larma o aud cu gîndul într-un cuib de respiraţii şi-n pleoapa îngustată a ochiului meu crud greşelile din sînge se schimbă în ovaţii. Oare de-aici se naşte acea stare pură pe care-n zori poetul o rupe din nesomn cînd aburul şi planta îi umblă surd pe gură restituindu-l lumii ca pe-un fecior de domn ? dresori fără noimă eram Aveam un bici care domolea caii nărăvaşi, bici venind din ochiul meu crud şi-ndurerat, beţie de spinări şi culori, alb, cafeniu şi sudoare şi la urmă spinare de cal negru, nenuanţat. Caii cădeau într-un somn letargic dar limpede şi spaima de mine îi apropia de moarte, eram un dresor fără inimă, un dresor fără noimă care țintea cu biciul din ochi cit mai departe. în arenă se auzea numai răsufletul cailor, aceste animale frumoase, coborîtoare din cer, în înîtîrziatele mele accese de milă loveam fără ură, fără disperare, dar cu-nzecite puteri. Cînd într-o noapte am incendiat în sînge arena lovind amarnic cu biciul din ochiul meu prelung caii au început să zboare în traiectorii cumplite şi eu n-am mai avut puterea să-i ajung. Ei zboară şi-acum în valuri de muzică peste cupolă, sparg ferestrele, pătrund în grădini şi în case prelungind spre delir inocenţa spectatorilor tineri veniţi la circ să vadă mişcări armonioase, oprit în creştere Ce-i cu dumneata, — m-a întrebat cu blîndeţe eticianul, domnul acela distins şi sever ca un foarfece, nimic grav, am răspuns, nu mai vreau să evite Tom Jones, nu mai suport refrenul femeii Dalila care tunde bărbaţii în somn, nu auzi domnule distins, domnule foarfece căderea părului de pe capul bărbatului Samson, fii pe pace, mi-a răspuns, Dalila e un abur, o invenţie a clerului, Tom Jones e o cifră, un cîntăreţ olandez sau mexican, de fapt nu există, fugi la culcare, vei visa fintîni arteziene, sunete, cuburi şi culori iar Samson a murit, hei domnule foarfece, am strigat, ce ştii dumneata şi ce confuzii faci dumneata, aşa am strigat, pe cuvînt de onoare, apoi am plecat la culcare pe stratul de sus al noroiului, era toamnă, octombre al umbrelor negre şi nespus am voit să se stingă ţigările, nocturnul lor capăt semăna cu un animal neinventat iar bărbatul Samson era tuns tîlhăreşte de femeia Dalila, un cîntec a cărui neasemuită putere spărgea sufletul meu, domnule etician, cine te-a pus să rezolvi viaţa mea printre zgomote, eu eram fericit cînd voiam să nu mai evite Tom Jones, domnule academician al degringoladei, sub flamura toamnei cu ploaie, capul meu tuns te urăşte de moarte, domnule­­ turnir Steagul acesta inofensiv cu balauri albaştri aparţine clanului meu, fiţi blinzi, cavaleri, cu starea de dor pe care eu, vasalul o arunc în obrazul stăpinului ! Cum flutură deasupra cortului semnul, semnul heraldic ce putrezind străluceşte şi slugile cuprinse de uimire adună armurile, spadele, trîmbiţa cenuşie care vestea într-un timp începutul turnirului. O fecioară înaltă împarte laurii lumii şi inima mea este ramura. Vă cer un răgaz, cavaleri, azi nu pot lupta fiindcă ramuri lungi, muritoare mă chinuie şi-mi biciuiesc jivinele din sînge. Dispariţie sau amînare pe­ oglinda arenei cînd trîmbiţa sună din nou încleştarea, mănuşa mea va plesni viziera deschisă a celui mai brav cavaler din turnir. Dar astăzi lăsaţi-mi eroarea din cort, să flutur neştiut printre Marile Spaime şi-n zorii zilei de mîine balaurul va şti să-nghită în triumf semeţ pe-nvins şi-nvingător. Fecioara înaltă împarte arenei laurii şi gloria, inima mea este ramul, numiţi-ma astfel Numiţi-mă Petru şi daţi-mi adine de mîncare voi oameni miloşi, voi cei mai cinstiţi gospodari, fiindcă eu rătăcesc printre Marile Văi şi-mi caut umbra pierdută la foc într-o noapte albă ca laptele, sau numiţi-mă Gheorghe fiindcă eu am ucis cu vîrfuri de suliţi balaurul din pădurea cu stele şi acum rătăcesc în căutarea iertării păcatelor pe la casele voastre de oameni miloşi şi cinstiţi, sau numiţi-mă Ion cel ce răzbună, nebunul, venit dintr-o ocnă de sare la casa ta Dragomire, sau numiţi-mă Pasăre cu aripi îndelung cenuşii şi-atît de-ndoliat fluturînd peste zorii cărunţi, sau numiţi-mă Miercuri ori Joi, zile de cumpănă care ţin săptămîna şi vremea pe piept, oricum mă numiţi sínt veşnic în spatele vostru­, sínt veşnic la curţile voastre şi un joc de copil atrage alţi copii, eu mai cint şi din fluier spre a vă duce în ispită pruncii, numiţi-mă astfel... casandra Casandra jucîndu-şi ginditorii şerpi pe uliţa mare a Troiei la ceasul cînd fratele ei cel frumos răsturna comoara regelui sub trupul său, cînd fratele ei cel viteaz se sfîrşea pe plaja de sînge sub carul de luptă, cînd un iz de parfum şi dantele bătea odată cu vîntul din sudul cetăţii, în zilele acelea zeii striviţi de mari păcate omeneşti reînviau sub chipul prea vicleanului Ulysse. Casandra jucîndu-şi ginditorii şerpi privea în viitor cu­ un ochi ascuns ce se oprea la spada întinată a Peleianului, la calul blestemat trimis de zei la porţile cetăţii, vedea pe Agamemnon ca un peşte zbătîndu-se în plasa lui Egist şi moartea Clitemnestrei, cea răpusă de fiul ei adine împovărat. Casandra contempla înlănţuirea cu ochiul ei năprasnic şi ascuns, ea, cea sortită unui vînt de gheaţă deasupra legăturilor fireşti, ea cea sortită unui vis de sînge şi blestemată de-a muri fecioară, iar şerpii gînditori crescuţi în păr şi devorîndu-i sufletul şi trupul duceau spre mare această agonie iluminînd albastru Helespontul. ortografie Puncte puncte de suspensie care zilnic pot petrece vorbe spre dezintegrare In amurgul rar şi rece linii frînte de mirare pentru meşteşugul aspru al cuvintelor deschise roabe marelui dezastru semne moi de întrebare lung interpelînd destinul despre ţărmul alb al clipei unde se destramă chinul numai tîmpla mult subţire incendiază-n jur ruine alegînd dintre cuvinte zorii celor mai străine astfel cresc în jur copacii astfel zarea umple spaţii arcuind deasupra zilei virgula din respiraţii puncte puncte de suspensie linii frînte de mirare dans al semnelor prin lume neînţelese şi amare, campania a bătut la ochi, ba uneori a fost chiar rizibilă denotind slăbi­ciune şi superficialitate. Suntem­ apoi derutaţi de căutarea cu orice preţ a filiaţiilor şi influenţelor. Cînd poetul ajunge pe masa de disecţie a cri­ticului este gratulat cu­­ atîta e Stănescu, atita Baltag, etc., etc. Pasă-mi-te chiar Păunescu are influenţaţii lui. Un fin şi informat comentator de poezie, St. Aug. Doinaş, s-a lăsat şi el cuprins de plăcerea găsirii filiaţiilor. Dar oare aventurile în care au fost împinse cuvintele şi viziunile lirice de către poetica secolului XX, nu sînt toate bunuri ale poeţilor, prilejuri de sin­teze organice ? Oare nu putem vorbi despre un climat al tuturor posibi­lităţilor ? condiţia de a comunica rămînînd evident suverană. Grecii n-au scris poezie, nu există Biblia, nu există fodor ? Este foarte adevărat că în poezia celor mai tineri se resimte uneori tirania modelelor, dar să fim serioşi, nu trăim într-o cultură închisă ca un ou în care singurul bănuţ să fie excelenţii noştri poeţi. Dacăi la Nichita Stănescu se resimte, de pildă, izvorul poeziei mesopotamice, şi dacă acest lucru se observă şi la alt poet, acesta este acuzat fără milă de influenţa celui dinţii. Poate că lentila cri­ticii ar trebui să caute mai asiduu ceea ce e autentic in scrierile tinerilor şi nu să-i acuze. Poate că foarte tînărului Mihai Bărbulescu, el­ptismul imaginii îi este structural. A afirma categoric căi cultivă modalităţi împru­mutate înseamnă a-i nega fronda şi gustul negaţiei atît de specifice ado­lescenţei. Dar „Cinstei speciale" căreia îi recunoaştem anumite valenţe, ea, de ce are drepturi superioare ? Ce afirmă ? Ce neagă ? Dicteul, hazar­dul ? Preferăm inefabilele pasaje suprarealiste din Stănescu. Lupta Împo­triva cuvintelor prin cuvinte e un cerc vicios. Lipseşte un al doilea ter­men de referinţă, neutru, din altă categorie de semnale pe care încă nu le cunoaştem. Semnale T.F.F. ? Poate limbajul atît de înţelepţilor del­fini ? Cuvîntul care ne-a însoţit şi ne-a modelat pe calapodul lui este încă regele nostru. Toate încercările de a-l aboli au fost tot atitea eşecuri. Fenomenele semnalate mai sus sînt tot atitea abdicări de la măsura cu­ absenţe la banchetul liric (continuare) numă ce trebuie să guverneze profesarea actului critic. Poate că de a­­ceea asistăm la ceea ce aş numi apărarea poeţilor. Unele reviste se văd nevoite să acopere spaţiul liric ignorat de critica centrală (şi e destul de întins acest spaţiu) cu prezentări uneori hipertrofice ale propriilor poeţi, de unde şi unele accidente în scara atît de fragilă a valorilor. Este o operaţiune de contracarare, explicabilă dar cu şanse minime de a do­­bindi un prestigiu real. Dacă sarcina de a găsi echilibrul revine cititorului atunci in ce măsură putem afirma că critica educă gustul pentru această avuţie naţională care este poezia românească contemporană­ ? Se mai in­­timplă şi alte lucruri ciudate ; dacă după un debut minor poetul scoate o carte remarcabilă ea trece cu siguranţă neobservată fiindcă debutul îl ur­măreşte ca un păcat originar. Cind citim eseurile lui Eliot ne convingem incăi odată că acuitatea şi supleţea lecturilor sale n-au evitat chiar poeţii minori; emfaza şi aristocratismul profesiunii îi sunt străine. La noi a de­venit un tic in a spune : Aceştia (urmează obişnuita listă) şi Alţii... Ca şi cum întreaga bogăţie de nuanţe şi modalităţi de expresie, de trăiri exi­stenţiale, de ipostaze ale insului solitar faţă în faţă cu universul, ar exista toate în germene în poeţii citaţi. Poate că n-ar trebui să-i obosim atîta pe poeţii cei mai buni, îi bruscăm, îi Împingem mereu in faţă cînd ei sunt deja acolo.Un poet public ca Sorescu este pe punctul de a-şi autodevora opera, un altul, pregătit iniţial pentru o cursă lungă se menţine prin do­pajul criticii. Hagiu, un anahoret al emoţiei, un fel de constructor în fontă rece, poate fi neliniştit de articolul lui Cornel Regman din Tomis 12. Dar­ticul e­tic, unele cărţi excelente apărute la începutul anului sunt uitate pe parcurs. Singura şansă a poetului este că ea, cartea, fiind scrisă, intră in cultură şi-şi apăiră singură autorul. Totuşi acest mai bine mai tîrziu decit niciodată alungă mulţi poeţi de la banchetul liric Ar trebui să nu fie aşa ! /AlfiilN­lfHil­­­ă ELISABETA ISANOS vara Marile ritmuri trec înflorind, în măcieş, galbene ţimbale s-au lovit strălucind. Vreau să calc măcar o dată pe jarul de floare şi piatră şi apă al marilor ritmuri, nomadă, lăsînd alene, o urmă fericită-n adîncul de var albastru al ierbii cu gene. Dar tac ca să joace pe clinuri de turn, ireală, lumina de soare... Abia serile, sub țipăt rotund de lăstun, ora m-apasă pe piept ca o stea, și plîng pentru că sînt atît de tîrzie sub cerul păgîn, sonet desfăcut Dragostea ta, mantie-n somn mă descoperă soarelui, părul îmi arde, — tu rîzi, buzele-nvinse îmi ard însă tu rîzi, focul acesta e doar anotimpul răsurilor ; în flori, depărtarea se vede cu­ vîrful de ac, iar eu, acolo, demult, trebuia un mare rug să fiu... însă acum tu rîzi, e anotimpul răsurilor și-i foarte tîrziu, laudă Eu preţuiesc cu­ toată durerea rănilor de soare ce-mi sărută genunchii şi inundă pămîntul tîrziu. Iubitule, pînă la gleznă mă mîngîie, mîndră să-ţi fiu, pragul sîngelui simplu, solar. Auzi ? în braţe de iederi, în braţe de umbră sînt umeri de var, trupuri triste-mpietrind. Titanii... Pentru ei, apele Ierbii nu curg, pînă şi lacrima rece de stea şovăie să cadă-n verdele-amurg. sărbătoare Tînără sînt de blestemele mării. Uliţa seacă pînă la aur, unde scoicile albe foşnesc. Orice om, printre ielele sălciei verzi, poate fi zeul zîmbind de durere al acestui adine istovit. Mă muşcă de umăr măcieşu-nflorit, şi umărul meu, apoi, e lumina cîtorva zile de vară... Trec fără timp, timpul zace în umbră. Soarele toarnă-n medalii firbinţi un nume, o tîmplă, o creangă, cîntec de ducă Unde nu-s, acolo piatra-i piatră lucie de rîu, unde nu-s, acolo cerul te sărută lung pe gură... Soarele absenței mele culcă iarba pe talazuri, lasă-mă să, fug din, scoica aburitelor auzuri, viscolind să ard întreagă pin' la idolul barbar, să mă-mbrace-n foc irozii, plopii cu cercei de bozii și cu mantii lungi de var ; iată, răscroite-n frunze, subţiorile, abisuri, şi tot trupu-mi, de cleştar. încercare Tu n-ar fi trebuit să înduri vecia aceasta solară, tu, ca un frig de floare ai trecut prin păduri, mîndru de moartea numai a ta, incit, oricînd, nemurind, ca pe-un cîntec de joc o puteai murmura. Cum să te rănesc cu buzele, cum să te scap de colinele ce-ţi repetă umerii pînă pe culmi ? Aripi de veştedă pajură trec soare cosind. Tîmpla ţi se stinge tristă, în ulmi. Crin sălbatic, cerul se subţie fugind printr-un inel ruginit în fîntînă... Şi iarăşi, peste circuri, soarele mină vnetul revoltei de piatră. ^o<XK?c>C50cocxxx>oocooooooooo(X50ooo<XKXXXXX>oo<x>oooooooooooooo<xxxx5000oo<x)cx>oof JCX30000000000000000000000000000000000000000 ^c»oooo<xdocoocx><x>oooooooooocx>oooocx>oooooooooooocooo<x>oooocx>oooooooooooooooooo joooooooo<xooocoooooocoooocoooooooooooot3ooooooo<x>ocoooooo<x>ooo30oooooooos>$8 desen de L. DORIAN i I \

Next