Ateneu, 1970 (Anul 7, nr. 1-12)

1970-01-01 / nr. 1

tot atit de reale in ezoterismul lor ca şi mate­ria în concreteţea sa. Este adevărat că pe aces­tea nu le-a putut dovedi nici unul dintre ei şi neantul li s-a deschis numai în direcţia metafi­zică. Ei au descoperit, în schimb, puterea înfăp­tuitoare a conştiinţei, prin care omul îşi afirmă excelenţa între toate elementele universului. Lor le-a rămas, prin urmare, lumea secundă, poezia lor neo-platoniciană. Cu G. Bacovia, nimicnicia înghite şi imperiul conştiinţei: „Vei scrie altădată, orice şi tot ni­mic“. Pentru ca vidul să fie absolut, autorul „Stanţelor burgheze“ va mimp ruvia sufleteas­că, neputinţa intelecţiei, deci pierderea facultăţii care ne dă lumea în posesie. Esteticeşte, vidul conştiinţei atrage după sine deprecierea imagis­ticii tradiţionale, a figurilor de stil : virtuţile lor constructive, afirmative ar fecunda din nou abi­sul a cărui dramatică impresie stă în intenţia de bază a acestei opere. Figurile de stil au, ca să alegem o părere foarte recentă, „putere de crea­ţie mitică“, încît „un astfel de uzaj al limbaju­lui (transformă) universul verbal, în univers mi­tologic“ (Pierre Albouy, „Mythes et mytholo­gies“, Paris, 1969, p. 7). Spre a opri coagulaţia verbului în tipare mitizante sau de orice fel, Bacovia rămîne, în expresie, la notaţia comporta­­mentistă, fragmentată, absurdă : „Eu stau şi mă duc, şi mă-ntorc“. Sub raportul cunoaşterii, ca să se ajungă la de­semnificarea textului lucru­rile sunt întoarse înainte de sintaxă şi logică; ele vin în poezie doar ca „rezistenţe“ senzoriale, re­­fuzîndu-li-se integrarea în sinteze. Pulverizarea, aparent arbitrară, a realităţii descurajează de­prinderile noastre integratoare. Dar prin aceasta, dezangajîndu-ni-se spiritul din habitudinile de gîndire ni se creează în organism procese schizoide — care ne dau echivalentul abisal, trans-semnifi­­cativ, al neantului. Sîntem la izvoarele existen­ţei. Ne poate edifica poema „Seară“: „Ce este cerul ori ziua a trecut / In ciripiri de-amurg sau să te-aştept / I Ce este oare, de-acum ? / Deplină fericire, unde să mă îndrept ? / / Şi-ţi pare că se vorbeşte de tine. / Aproape, departe, mai gîn­­desc eu : I Ce este astăzi, ori ziua a trecut. I Ori, ciripiri de-amurg să aştept mereu ?“ Incoerenţa logică, opacitatea predicativă a acestor strofe sunt depline. Fireşte, confuzia rămîne necesară pen­tru abstragerea din concret a spaimei, ale cărei suporturi fizice nu interesează. Chip de a su­gera că existenţa ne ţine la periferia ei, de unde nu-i putem sesiza articulaţiile. Lipsită de suport logic, impresia lecturii „apare, ar spune Blaga, mentalităţii obişnuite cu semnificaţiile, ca un vid iritant“ („Trilogia culturii“, Buc., 1969, p. 299). Tema versurilor citate e, fireşte, chiar vidul iri­tant şi total sub care i se înfăţişează poetului lu­mea alienată, supusă reificării. Vid în care nu mai sălăşluieşte nici o „fiinţă supremă“. Vid ob­ţinut doar prin crearea unei legături nervoase — disjuncţie, dispersare, dar ca simplă latenţă dis­­poziţională. Şi aceasta cu ajutorul conjuncţiilor ori şi sau — semne abstracte ale opoziţiei, des­cărnate în context de orice referinţă concretă. Autorul vorbeşte, apoi, despre dinsul atît la per­soana a 11-a, însă cu verbul a părea, care dizolvă certitudinile, cît şi la persoana I, dar fulgerat de îndoială („mai gîndesc eu ?“). Se traduce astfel identitatea pierdută, pulveri­zată a omului înstrăinat, în lipsa căreia destră­marea cuprinde deopotrivă universul şi limbajul. Asemenea poezii sunt nişte nevroze „experimen­tale“ prin care G. Bacovia ne aduce la incidenţa cu ontologicul, cu raţiunile majore ale speciei. Raţiuni primejduite în lum­ea în care poetul s-a mişcat, lume lipsită de memoria semnificaţiei u­­mane, spaţiu de­ semantizat, absurd. Valeriu Corcodel un om al secolului al XVlII-lea, — să stea cauza refuzului nostru ? Cred că două dintre supersti­ţiile care bîntuie cu furie literatura ultimilor ani­­vechi de cînd lumea, cu perioade de flux şi reflux) limitează deocamdată aria de influ­enţă stendhaliană : viziunea mitică­) şi ambi­guitatea de tip Melville, Joyce, Kafka. Stendhal urmăreşte lucid, cu calm şi fără eroare, modificările energiei umane în formele cele mai diverse : ambiţii, timiditate, dispreţ, onoare, neîn­credere, mîndrie, perseverenţă, ipocrizie. Roşu şi Negru este situarea lor riguroasă, exactă, „concretă“ în conflict şi acţiune, o construcţie lo­gică, minuţioasă. Efortul, înaintările, calculele lui Julien Sorel sunt „descrise“ cu precizie, fără mitologie. El însuşi are o viaţă vie, Julien Soret, fiul cherestegiului avar din Varrières şi apoi preceptor în casa de Renal, un fel de slugă, iu­bit apoi de stăpîna sa, seminarist la Besanson, secretarul atotputernicului marchiz de la Mole, dispreţuit de vanitoasa Mathilde, iubitul, soţul ei apoi, acuzat de crimă în cele din urmă, de­capitat, cunoscind puterea iubirii după ce se lă­sase mistuit de ambiţie. „Dacă nu sunt clar, tot universul meu se năruie“ spune Stendhal. A fi clar este programul lui estetic. Intervin azi mo­dificări în optica cititorului. După ce a citit Castelul lui Kafka (unde există o logică strînsă, o claritate chiar, a faptelor imediate, concrete, și unde viziunea absurdă, ambiguitatea reies tocmai din elemente comune, la indemîna oricui, oameni care se mișcă intr-un univers populat cu obiecte George Bălaiţă (continuare în pag. 7) spune­­cuvîntul esenţial în majoritatea cazurilor, deasupra laudelor sau severităţilor criticii, dea­supra­­culiselor şi practicii schimburilor de oferte, în ceea ce mă priveşte, mă consider printre cei ce l-au invitat la controverse asu­pra aspectelor liricii moderne. (Şi m­iei de acum încolo nu-l voi scuti de dificultăţi, aşa cum eu însumi nu mă feresc de acestea). Fiindu-mi îm­potriva firii poezia aşa-zisă „de concepţie“, ela­borată, pentru mine nu există — cred — subiecte inabordabile. Fondul lor îmi apare sub forma u­­nor reprezentări ce se apropie sau se depărtează rapid, aproape devorîndu-se reciproc, încît a le întrerupe fluxul sau refluxul ar însemna să le traumatizez. Nu din „modă“ sau din „mimetism“ le transcriu cu o grafică simplificată, ci pentru a le prezenta în ritmul şi atmo­sfera în care eu le-am trăit. Sunt autori care „pândesc“ clipa şi autori „pîndiţi“ de clipă. Exclus a se crede că unii sau alţii nu cunosc sau nu au măcar intuiţia formei. Dar, desigur — în cazul celei de a doua categorii — topica inversată, eliptismul, ilogicul şi chiar absurdul sînt întîlnite mai frecvent. Faţă de „barca pe valuri“, faţă de ritmul şi muzicali­tatea matematică (oare, de ce să n-o recunoaş­tem, ,chiar şi la vîrsta măiestriei pot compromite fondul), i­aptarea directă nu obstrucţionează idei­le şi predispune (prin infinita ei diversitate) în­­tr-un procent­­mai scăzut la formulă şi manierism, lucruri de care orice artist se fereşte. Departe de mine gîndul de a spune că nu există poeţi, apar­ţinând primei categorii, superiori unora din cea de a doua ; dar aceasta e o chestiune numai de talent, nu de falsa rutină şi de stagnarea luate aici în discuţie. Mi-aş permite să susţin că atât momentul psiho­logic general al artistului (ceea ce-l diferenţiază — prin tot — de alţii) cât şi momentul pisciholo­gic special (strict al unei singure piese, — „clipa“) e necesar să fie luate în seamă. Fiind vorba de natura artistică, logic a fi tratată diferenţiat, con­sumatorul de frumos nu le-ar putea pretinde u­­nor Van Gogh sau Dali luciditatea lui Canaletto. Sînt artişti care se detaşează de operă atît în ac­tul­­creaţiei cît şi după aceea (care îşi „domină“ opera) ; alţii sînt „dominaţi“ numai în timpul actului creator (intervenind abia pe urmă, cu tra­valiul lucid, spre purificare) ; alţii creează cu hiperluci­ditate dar sunt torturaţi ulterior de re­zultat ; alţii­­sunt „dominaţi con­tinuiu“, stau sub opera lor ca­ sub un acoperiş şi nu numai că nu-i interesează efectul „de public“, dar nici propria lor existenţă. Se cuvine ca cititorul să se apropie, la rîndu-i, de creatori ,cu dragoste şi încredere. Şi o face, acum, cu prisosinţă, lucru pentru care generaţia mea are o mîndrie în plus. Dacă poetului îi va fi lăsată naşii, — dacă există ! — e o imposibilitate. Nu te cred. Ba te privesc ponciş, dispreţuin­­du-te vertical : — După ce că te-ai umplut de bani, acum te zgîrceşti la o cărticică ! Păi nu te mai citesc, mă ! Nu te mai citesc ! îl citesc pe Dostoievski. Asta dădea cu cărţile de-a asvîrlita, s-o ştii de la mine, pe la toate colţurile, căci d-aia îl iubim, cu toţii ! Salut, şi să nu te mai văd ! Dumneata nu mai ai loc în biblioteca mea. Să le demonstrezi acestor amici că n-ai văzut încă pînă acum pe cofetarul Nestor umblînd cu tava de prăjituri pe calea Victoriei, împărţind prietenilor, gratis, savarine şi pricomigdale ? Sau că niciodată pantofarul de lux sau cel mai neîn­semnat, nu aruncă în Piaţa teatrului, amicilor săi, cîte-o pereche de pantofi de procroco sau chiar de taval . In zadar ! Nu vor înţelege. Nu vor înţelege că nici editorul nu-ţi dă ţie autor decît treizeci de exemplare, iar restul le tipă­reşte pentru vînzare. Din tipăritul ăsta să se înfrupte copios el, edito­rul particular, — Ciornei, Mecu, Ocneanu, Stein­berg, Delafras — şi să ciuguleşti şi tu, pui de găină, golaş, fără părinţi sau măcar protectori, nişte firimituri. Nu vor înţelege că şi scriitorii, deşi sunt mari fabricanţi de simftoturi şi metafo­re, din păcate se hrănesc tot cu antricoate de la măcelărie, cu alimente plătite la băcan, şi cu şvarţuri achitate pe loc, la Capşa sau la Café de la Paix, unde nici un zeu mărinimos, în ne­gru şi cu şervetul pe mînecă nu te serveşte pe datorie­­ chiar dacă aţi fost pe vremuri în ace­laşi regiment. Dar pentru ei, pentru aceşti 10.000 de prieteni devotaţi, autorul de literatură este un ireme­diabil calic. — Cartea ! Unde e volumul meu 7 Cum ? Nu mi-ai rezervat unul 7 Ei, bine, dacă îl iubiţi intr-adevăr pe acest calic, cumpăraţi-i mai întîi cartea şi pe urmă soli­­citaţi-i autograful. Vă daţi seama ce superbă do­vadă de prietenie ! Zece mii de prieteni, zece m­ii de volume vîndute ! Se cutremură şi editura­­ Neagu Rădulescu Izabela Vrancea — Moineşti (?) Am reţinut cîte ceva pentru publicare. Vă rugăm să ne mai tri­miteţi versuri dar însoţite de cîteva date perso­nale : numele adevărat, şcoala, clasa şi locali­tatea unde domiciliaţi. Aurora Barcaru — Bacău, Ion Dimitriu — com. Corduni — Neamţ, Geta Simion — Bacău. Cu o singură poezie este greu să-ţi faci o părere exactă asupra posibilităţilor literare ale cuiva. Reuşeşti numai în două cazuri : ori poezia e com­plet ratată, ori foarte bună. Pentru că poezia dvs. nu aparţine niciuneia dintre aceste alternative B. Galiu — Vama Suceava. „Simţeam că ne iese limba de un cot şi că ne vom şterge sudoarea cu ea“. („Zile de excursie“). Multe se pot vedea şi simţi dar aşa ceva depăşeşte şi cea mai fabu­loasă închipuire. Radu Dobîndă — Borca jud. Neamţ, Ioana Ul­­meanu — P. Neamţ, Iulian Fior — Bacău, Mircea Ursache — Comăneşti, Mitzura Negrilă — Panciu, Ştefan Petrea Balău—Buhuşi, Maria Zimniceanu — Bucureşti C. Radu — Tîrgovişte, N. Spiridoneanu — Reşiţa. Pentru că am întîlnit în paginile dvs. de poezie sau proză evidente rămîne să ne mai trimiteţi­ semne ale talentului, vă rugăm să ne mai trim­i-Victor Celsius — Moineşti, Grumăzescu Ion —­­Hunedoara, Dumitru Topîrdea — Bucureşti. Sîn­teţi încă în faţa notaţiei exterioare fără ca trăi­rea dvs. să se facă simţită. Gheorghe Neagu miteţi în speranţa că bucuria ne va fi comună : publicarea. „Amfiteatru“ publică în nr. 12/69 „Două poziţii în estetica de astăzi“. S-a tradus eseul esteticia­nului ORTEGA Y GASSET, intitulat „Arta de­zumanizată “ (1925), precum şi recenta inter­venţie a lui P. A. MICHELIS, la al VI-lea Con­gres internaţional de estetică: „Paradoixurile psihologiei artei sub influenţa stilului epocii“. ★ Reţinent din revista „Lupta de clasă“ nr. 12/69 articolul „Creaţie şi spirit militant în ştiinţele sociale“ semnat de Petru Berar şi Ion Mitran. * Remarcăm „Pledoarie pentru sublim“, argumen­tată de Nicolae Balotă în revista „Argeş“ nr. 12/69. ★ „Les Nouvelles de Moscou“ publică în supli­mentul primului număr al anului 1970 • ianu­arie - tezele C. C. al P. C. V. S. cu privire la CENTENARUL NAŞTERII LUI V. I. LENIN. ★ în „România literară“ nr. 1 (65)-1970, CONSTAN­TIN NOICA a început publicarea unui eseu fi­lozofic, intitulat NEOBIŞNUITELE ÎNTÎM­­PLARI ALE CONŞTIINŢEI DUPĂ „FENOME­NOLOGIA SPIRITULUI“. ★ „Les lettres franşaises“ (Nr. 1315 — 6.1.1970) a­­cordă un spaţiu generos marelui artist contem­poran MARC CHAGALL. Numărul respectiv, ilustrat în exclusivitate cu desene şi foto-repro­­duceri color, publică două articole semnate de Georges Boudaille şi Paul-Jean Moulin despre Chagall în 1969, uneori şi impresia îndepărtării de „real“, nu a procedat astfel, de cele mai multe ori, decît tot din stima ce i-o poartă, din dorinţa de a pătrunde în noi zone ale sensibilităţii sale. Ioanid Romanescu — Aţi renunţat la ideile expuse în acest articol ? Cum vedeţi relaţia cultură-rentabiliitate ? — N-am renunţat la nici o idee, ba dimpotrivă, la ceea ce am susţinut acolo, adaug un truism că, eficienţa investiţiilor în materie de cultură nu se arată „vizibilă“, uneori nici în decenii. — In unele cercuri din Iaşi sîn­teţi cotat ca anti­­uni­versi­tar ?... — Nimic mai anti-adevăr, ca să fiu la modă cu acest anti care a devenit supărător de întrebudn-Nu-mi plac împărțirile acestea de provincii, care scriitor, să spun adevărul. De aici încep­­e­(continuare în pag. 7) tot. „Unele cercuri“ n-au decît să mă coteze cum vor. Dacă am avea toţi nişte contoare, care ne-ar da teama să nu vorbim că se înregistrează, am muri de plictiseală. Cum aş putea să fiu anti-uni­­versit­ar când eu însumi am trecut prin universi­tate şi am chiar şi un grad didactic ? Urăsc însă — şi asta nu mă sfiesc s-o declar oricând — nu­mai un anumit spirit care are în el ceva din judeţe etc. Nu ştiu, nu-­mi dau seama dacă se vede această împărţire­­la ceea ce scriu. Dacă s-ar mişcarea moliei. Indiferent dacă îl întâlnesc în această venerabilă instituţie sau în altă parte. Acest spirit cumplit ne mai încurcă. Cultura noastră, mai ales acum cînd dispune de atîtea posibilităţi, pe care le-a creat partidul, cred că trebuie să se delimiteze mai precis de tot ce o împiedică. Iar n­oi avem datoria să o ajutăm. — Sînteţi moldovean ? Se vede asta din proza pe care o scrieţi ? simţi m-aş lăsa de scris. Proza moldovenilor de la Creangă şi până la Ionel Teodoreanu, înseamnă mult în literatura noastră. Ei sunt mari stiliști, fraza lor cântă. Poate tocmai acest lucru mă de­termină să nu-i urmez. Maii ap­roape de mine, cel mai aproape, este Liviu Rebreanu cu fraza lui bolovănoasă. — Ce vă nemulţumeşte, încă, în scrisul dv. ? — De ce încă ? Asta înseamnă că va veni un mo­ment, că există un asemenea moment de mulţu­mire. Asta înseamnă dacă nu moartea scrisului, cel puţin îmbătrânirea lui. Cred că niciodată nu va fi mulţumit. întâlnesc destui tineri cumplit de bătrâni şi mă doare. Nu cred să îmbătrânesc vreodată. Ce mă nemulţumeşte acu­m în scrisul meu ? Multe, foarte multe. Ambiţionez, ca ori­ reu, de la adevăr. L-aş vrea pe al meu atît de ascuţit, atît de fin, încît să pătrundă în cele mai tainice ascunzişuri omeneşti şi, acolo, să răsu­cească ceva. Oare voi­­reuşi ?... Şi mă mai nemul­ţumeşte cumplit că nu rezist fizic la scris mai mult de 5—6 ore pe zi. Cînd ştiinţa va înlătura o­­bosea­la omenească, va fi o victorie asemenea Interviu realizat de Sergiu Adam BLOC-NOTES Fiditura „Albatros iniţiază trei premii pentru debutanţi. Alături de apreciatele colecţii „Oameni de seamă“, Lyceum, Micromonografii, Aventura, Cutezătorii, editura îşi propune să lanseze noi serii şi colecţii. De la 5 la 9 (care va înmănun­­chia povestiri ştiinţifico-fantastice, enigme is­torice şi poliţiste, proze umoristice etc.). De a­­semeni se va inaugura o mult aşteptată colecţie „Clasici ai secolului XX“. Vor apărea aici pa­gini din A. Camus, J. P. Sartre, Proust, A. Ma­­urois, E. Hemingway, Faulkner, Lucian Blaga, Ion Barbu şi alţii. Pentru elevi şi cititorul mai tînăr colecţiile : Diriginţia adolescenţei. Ar fi sau a nu fi, Dacia Felix, şi Bacalaureat. ★ O colecţie Thalia care va cuprinde lucrări dra­matice aparţinînd unor autori români şi străini va apare la editura UNIVERS. Scriitorul japo­nez Y. Kawabata, distins în 1968 cu premiul Nobel va apărea tradus în limba română cu ro­manul „Kyoto“. Din literatura italiană vom citi : „Cavalerul ine­xistent“, de I. Calvino, „Monstrul Colombre“, de D. Buzzati, „Erica şi fraţii săi, Garibaldina“ de E. Vittorini , „Mascarada“ de A. Moravia. Literatura franceză este bogat şi bine reprezen­tată, prin creaţiile lui Baudelaire, Apollinaire, Camus, fraţii Goncianit, Otavei. Din literatura engleză şi americană vor apare cîteva titluri mult aşteptate de cititorul român. Nu vor lipsi cărţile W. Woolf „Valurile“, „Re­întoarcerea băştinaşului“ de Th. Hardy, „Stoi­cul“ de Th. Dreiser - ultimul roman din „Tri­logia durerii“, „Joia dulce“ de J. Steinbeck. ★ O iniţiativă lăudabilă este înfiinţarea unei edi­turi profilată să publice cărţi destinate în ex­clusivitate copiilor. Nu vor lipsi din planul de tipărituri al editurii ION CREANGĂ colecţii noi şi atractive pentru micii cititori. Notăm doar cîteva din aceste colecţii : „Biblioteca pen­tru toţi cop­ii“, „Romanul pentru copii“, „Poves­tiri pentru copii“, „Povestirile în imagini“, „Co­piii lumii“, „„Enciclopedia copiilor“. Aflată în primul an al existenţei sale editura „JUNIMEA“ din Iaşi îşi propune să scoată cărţi atît ale scriitorilor din Moldova cît şi ale celor din celelalte provincii româneşti. Vor apărea a­­ici cărţi purtînd semnătura unor cunoscuţi scrii­tori ca Corneliu Sturzu, Haralambie Ţugui, Ion Chiriac, Horia Zilieru, Mircea Radu Iacoban, Corneliu Ştefănache, Mihail Sabin, George Bălă­­iţă, Ovidiu Gemaru, Cicerone Cemegura şi ailţii. ★ Vor vedea lumina rampei noi premiere teatrale în viziunea unor binecunoscuţi regizori. Tea­trul de comedie va prezenta în premieră cunos­cuta piesă a lui Niocolpi Machiavelli „Mandra­gora“ în regia lui Dinu Cernescu. Din nou regi­zorul Liviu Ciulei ne oferă o surpriză, este vorba de piesa ,,Leonce şi Lena“ de Georg Büchner. Tot Teatrul „L. S. Bulandra“ anunţă o nouă premieră, „Harfa de iarbă“ de Truman Capote în regia lui Crin Teodorescu. „C. I. Nottara“ va oferi spectatorilor două premiere cu o distribuţie de prima mărime : Val Săndulesc­u, George Con­stantin, Gilda Marinescu, Ştefan Iordache. Este vorba de „Crimă şi pedeapsă“ de Gabriel Arout după Dostoievski şi „O lună la ţară“ de Turghe­­niev. ★ Din agenda cinematografică reţinem cîteva fil­me româneşti dintre care se distinge pregnant filmul „Reconstituirea“ al lui Pintilie. Am dori ca şi celelalte filme româneşti care vor rula în curînd pe ecrane. „Prea mic pentru un război atît de mare“ în regia lui Radu Gabrea, „Doi bărbaţi pentru o moarte“ al lui Gheorghe Naghy. „Admirabilul domn R.“ în regia lui Ştefan Ro­man să devină un argument în plus că filmului românesc i s-a găsit - în sfîrşit - vîrsta... Direcţia cinematografică ne propune spre vizio­nare în lunile care urmează, cîteva filme străine, care fără a fi opera unor maeştri ai genului, se anunţă interesante. Marile surprize vor veni, se pare pe la mijlocul şi sfîrşitul anului. Regizorul american Arthur Penn cu filmul „­Urmărirea“, „Călugăriţa“ în regia francezului Jacques Re­­vette, „Pan Wolodyjowski" de regizorul polonez Jerzy Hoffman, „Via Amara“ în regia vest-ger­­manului Paul May, și un film muzical „Păcatul dragostei“, realizare a lui Luis Cesar Amadori. ★ ateneu 3

Next