Ateneu, 1971 (Anul 8, nr. 1-12)

1971-01-01 / nr. 1

OOOOO0 ©o 900000000 Receptarea culturii nu se poa­te face pasiv. Fie că e vorba de cultura generală, de că e vorba de cea de specialitate, o atitudine voluntară, activă, chiar polemică este o garanţie a însuşirii organice a culturii, este o garanţie a aplicaţiei noastre la cultură. Presa poli­tică şi literară­­— cronică vie a epocii moderne — are o impor­tanţă primordială în formarea culturală a cititorului nu nu­mai datorită cantităţii uriaşe de informaţie pe care o vehiculea­ză, ci şi datorită faptului că, adresîndu-i-se direct şi imediat după producerea evenimentu­lui, îi solicită să ia atitudine, să-şi pună probleme, să răs­pundă la întrebările care fră­­mîntă lumea contemporană. Că cititorul de azi nu urmăreşte indiferent paginile acestei vas­te cronici, uimindu-se doar de cîte se întîmplă în lume, ci transformă revista ori ziarul pe care le citeşte în imense ago­­re, unde se pun probleme esen­ţiale pentru el, pentru existen­ţa sa, în care, deci, trebuie să ia şi el cuvîntul, este un fapt dovedit, într-un fel, interesul faţă de o publicaţie sau alta poate fi apreciat şi după nu­mărul participanţilor la aceas­tă tribună imaginară. A-i ur­mări, cu stima cuvenită, consti­tuie o datorie morală a edito­rilor publicaţiei respective. Redacţia „Ateneului“ primeşte zilnic zeci de scrisori dintre care multe referitoare la pro­bleme literare şi de estetică, de istorie şi de filozofie, la viaţa culturală din diverse părţi ale ţării, la probleme ale editării şi difuzării cărţilor noastre etc., altfel spus se adresează re­dacţiei nu numai tinerii autori de încercări poetice — cărora li se răspunde sistematic la „poşta literară“ — ci şi citito­rii care consideră că pot aduce o contribuţie la elucidarea sau aprofundarea unor diverse pro­bleme. Reînnoind dialogul său cu aceşti cititori, redacţia ţine să precizeze că atunci cînd conţinutul şi ţinuta literară a articolelor primite vor fi sa­tisfăcătoare, ele vor putea ve­dea lumina tiparului în ordi­nea determinată de profilul fie­cărui număr. Cum în nu puţine cazuri o idee ori o informaţie interesantă e compromisă de o exprimare neglijentă ori a­­proximativă, vom încerca să reţinem în spaţiul acestei ru­brici elementele valoroase ale comunicării corespondenţilor noştri. Nu vom ezita însă să semnalăm, aici, eventualele de­ficienţe, improprietăţi şi chiar să le discutăm cu o specială a­­tenţie critică. Desigur, vom da curs şi acelor chestiuni care depăşesc posibilităţile de re­zolvare ale redacţiei (sugestii pentru configurarea repertoriu­lui teatral, cinematografic, e­­ditorial, etc.), semnalîndu-le in­stituţiilor şi forurilor speciali­zate. * — începem comentarea ultime­lor scrisori primite de redacţie cu cea a profesorului E. D. PETRESCU din Piatra Neamţ, care ne reproşează, pe nedrept, că nu publicăm articolele ve­nite de la concetăţenii d-sale. Afirmaţia e vagă şi inexactă, ca, de altminteri, şi părerea că revista noastră ar fi, de la o vreme, mai exact de la reorga­nizarea administrativă a fostei regiuni Bacău, mai puţin sensi­bilă faţă de realizările cultura­le ■ale pietrenilor. Revedeţi, tov. E. Petrescu, o colecţie a Ateneului şi, atunci, neîndoiel­nic veţi recunoaşte caracterul tendenţios al părerii dv. Cit priveşte propunerea de a ne trimite mai multe articole despre Titus Hotnog, o primim cu interes şi pentru că ne între­baţi „Ce ne-ar interesa şi cum?“, vă propunem să ne tri­miteţi după apariţia volumului „Vrăbioiul alb“ la „Junimea“, un comentariu care ar putea întregi, cu date inedite, infor­maţiile privitoare la viaţa şi opera scriitorului.­­ Actorul EMILIAN POPES­­CU din Iaşi ne trimite un arti­col intitulat : „Un amănunt ine­dit : Pierre de Ronsard de ori­gine română“. Nu e deloc ine­dit amănuntul pe care-l evo­caţi, problema e cunoscută spe­cialiştilor, iar pentru marele public, articolul e prea specios. Concluzia dv. e insuficient ar­gumentată, riscantă pentru ci­ne şi-ar însuşi-o ; chiar istori­cul problemei apare destul de confuz. Abordarea unei pro­bleme de istorie literară ne in­teresează mai ales atunci cînd autorul se bazează pe docu­mente realmente inedite ori propune noi interpretări docu­mentelor cunoscute. — Profesorul GHEORGHE IRI­­MIA din Roman ne scrie foarte revoltat: „Mă număr printre cei care urmăresc întotdeauna cu atenţie noile apariţii editoriale in speranţa că voi avea odată la îndemînă, in munca didacti­că pe care o desfăşor, şi o se­rie de lucrări devenite din ce in ce mai necesare, dar care din nu ştiu ce motive sau pre­judecăţi nu se reeditează“. Du­pă o lungă listă, pe care noi nu o mai reproducem, pentru că toată lumea ştie că în materie de istorie literară multe din re­editările necesare sunt încă aş­teptate, autorul scrisorii Îşi ex­primă părerea că e vorba de o minimalizare inadmisibilă a activităţii unor filologi şi isto­rici literari români de presti­giu. Chiar dacă „Istoria litera­turii române de la origini până în prezent“, de G. Călinescu încă nu a apărut, chiar dacă din bibliotecile noastre lipsesc Istoriile... lui N. Cartojan, G. Bogdan-Duică, O. Densusianu, chiar dacă pe N. Iorga îl cu­noaştem doar prin cîteva din lucrările sale, opinia dv. ne di­pere de o severitate exagera­tă. Noi avem convingerea că Editura Minerva, căreia li re­vine sarcina reeditării cărţii de istorie literară, va recupera in­tr-un timp scurt aceste absenţe. Promisiunile publice recente ale directorului „Minervei“, cri­ticul Aurel Martin, au, credem, dată fiind fermitatea lor, darul să tempereze revolta dv. şi a celorlalţi cititori animaţi de această problemă. — Prof. ION I. GHELASE din Bucureşti ne-a trimis mai mul­te articole, pe teme foarte di­verse, de la „Eminescu şi ma­tematica“ sau „Cercetarea gîn­­dirii social-economice a lui Mihai Eminescu“ pină la „Fol­clorul nunţilor in regiunea Ba­căului“ (în care-s informaţii năstruşnice ca : „în bătătura (curtea) Nunului mare, femeile joacă pe rămăşag, „Kilabane“ (ca la uşa cortului)“, sau stri­gături ca : „O drăguţă Moca­­nă ( cum îi sare peştelea“) şi „Nedeile, manifestări cu impli­caţii culturale, social-economi­ce şi naţionale în istoria po­porului român“. Textele res­pective conţin, după părerea noastră, prea puţine elemente de cercetare ştiinţifică, in în­ţelesul riguros al termenului. Ion NEACŞU Revistă editată de Comitetul judeţean pentru cultură şi artă Bacău Redactor şef : RADU CÂRNECI Redactor şef adjunct : CONSTANTIN CĂLIN Secretar general de redacţie : GEORGE GENOIU Redacţia şi administraţia : Bacău, str. Războieni nr. 15, tel. 16071—12497 Abonamente : 3 luni = 9 lei, 6 luni = 18 lei, 1 an = 36 lei 40546 Tiparul executat Prezentarea grafică : la I P. Bacău CICERONE CERNEGURA ateneu - 2 MARIN PREDA — întîlnîre cu publicul băcăuan — V-am ruga să ne destăinuiţi dacă în cărţile dumneavoastră aţi ales personaje reale din locurile copilăriei. — Datorită cărui impuls ţineţi rubrica la „Luceafărul" ? — După o literatură saturată de ruralism, în ce măsură se mai poate face literatură ţărănească în prezent ? — Ce director de editură v-aţi gîndit la o reeditare a operei poetice a lui Bacovia ? — Care este tema romanului Moromeţii II ? E. Simion crede că e vorba de o civilizaţie dispărută. — Intrusul este un inadaptabil ? Cum explicaţi existenţa unui ase­menea personaj în realitatea noastră ? — Care e cartea cea mai dragă din cele scrise ? — Ce înseamnă „curaj literar" — Sînteţi de acord cu afirmaţia lui Petru Popescu că satul nu merită atenţie ? — Aţi simţit nevoia să rescrieţi volumul II ? — Aveţi intenţia să mai scrieţi teatru ? — Ce părere aveţi despre proza care se scrie ? Ce filiaţii literare vă recunoaşteţi ? Care e prozatorul dumneavoastră preferat ? — In ce măsură urmăriţi viaţa actuală a satului românesc ? — Ce joc ocupă tineretul în preocupările dumneavoastră literare ? — Ce părere aveţi despre Sadoveanu ? Voi încerca să răspund la întrebările dv., să satisfac curiozitatea care le-a dat naştere şi, eventual, răspunsurile să prezinte interes şi pentru restul auditoriului. Voi căuta să răspund întîi acelor care sînt curioşi să ştie dacă Ilie Moromete e un personaj real sau numai imaginat de mine. Anul acesta, de cînd deţin rubrica de la „Luceafărul“, am încercat, încetul cu încetul, să fac unele destăinuiri, în măsura în care mi s-a părut mie că cititorul e curios şi că răspunsurile pe care le dau pot pre­zenta interes. Sigur că mulţi dintre dv. ştiu cum se scrie o carte de literatură şi cum fiecare carte are geneza şi explicaţiile cele mai di­verse de la un scriitor la altul; totdeauna vom găsi o multitudine de fapte, de evenimente, de întîmplări care au dat naştere unui scriitor şi apoi unei anumite lucrări. Personajul acesta, Ilie Moro­mete, a existat în realitate, era tatăl meu. Era un om pe care n-aş putea să spun dacă l-am iubit mai mult sau l-am admirat mai mult. S-a amestecat în sentimentele mele pe care i le mai păstrez şi dra­goste dar şi admiraţie pentru personalitatea lui. Era un ţăran de o condiţie socială exact aşa cum l-am descris în cele două volume ale „Moromeţilor". Ideea de a scrie o carte despre un astfel de ţă­ran a apărut în adevăr de timpuriu, adică de la prima încercare li­terară pe care am făcut-o, cum poate bănuiţi, la şcoala normală unde am învăţat, cînd pentru revista şcolii sau cu alt prilej ni s-a cerut să compunem ceva ; atunci a apărut în embrion ideea acestui per­sonaj. Foarte rudimentară, această schiţă (aşa cum arată orice lu­cru care n-a prins conturul complex care îl formează), dar pentru care profesorul de limba română m-a felicitat, spunîndu-mi cam bombastic : iată ţăranul român cu psihologia lui! M-au impresio­nat cuvintele profesorului şi aş putea spune că a apărut deodată în conştiinţa mea de elev aflat în căutarea unei vocaţii, ideea că ţă­ranul român cu psihologia lui e un teritoriu pe care eu îl pot dez­vălui lumii întregi. Această idee s-a legat spontan, pe negîndite, de personalitatea tatălui meu. Am reluat ideea acestei schiţe în momentul în care am vrut să de­butez în literatură, într-o mică povestire apărută în ziarul „Timpul". BLOC-NE3TE5 - bloc - notes - BLOC-NOTE5 - bloc - notes SPAF şi apărarea® poeziei Nu cunosc exact statutul Socie­tăţii Poeţilor şi artiştilor din Franţa (SPAF); ştiu însă că se întruneşte anual in congrese, că acordă două mari premii in­ternaţionale (unul de poezie, altul de pictură, dotate de pre­şedintele Republicii), că este pusă sub patronajul umăr mem­brii notorii ai Academiei Fran­ceze (Jules Romains, Maurice Genevoix...), că are centre de­partamentele pretutindeni în Franţa, că este condusă de dis­tinsul poet I şi eseist Henry Meillant, pe care Cocteau îl sti­ma foarte mult... Că tot Henry Meillant este redactorul şef al revistei „Art et Poésie“, publi­caţie trimestrială a SPAF, in al cărei sumar poţi găsi poezie franceză şi străină, eseuri des­pre poezie, reproduceri indi­­cînd diversitatea, dinamica pic­turii, propensiunea ei etc. Pa­gini întregi salută poezia cea mai tinără oferindu-i spaţiu de cunoaştere, încurajînd-o. Prin­tre premiile SPAF, citeva sunt oferite exclusiv celor mai ti­nere valori lirice, indiferent de provenienţa lor geografică. O astfel de încurajare programa­tă, acoperind teritorial aproape toate departamentele Franţei, motivează poate în cea mai mare măsură sloganul estetic al Societăţii: „Să luptăm pentru o veritabilă descentralizare cul­­turală“ care, în termeni meta­forici şi semnat Jean Coceau, stă in fruntea revistei: „L’a­rt est une grande vibration ou personne ne dépasse persoane“. Adică, în principiu, aşa trebuie să stea lucrurile ; în cadrul a­­cestei vibraţii generale care este Arta, centrul să nu „de­păşească“ provincia, provincia să aibă drept de existenţă ar­tistică egală cu activităţile con­­centraţionare din metropolă. Dar mai există ceva care deo­sebeşte SPAF de orice alte so­cietăţi artistice din capitală şi în genere din Franţa . SPAF doreşte să realizeze o comuni­care estetică între autori, ar­tişti şi public, iată un scop de o mare nobleţe şi generozitate. Cum să realizezi concret aşa ceva ? Ceea ce se produce în creuzetul intim al poeziei, cînd aceasta se naşte mereu indi­vidual nu devine sir et simpli­citer un bun de agora, unanim disponibil ca un element cos­mic oferit vederii tuturora. Dar oricum, aceasta e o dorinţă or­ganizată a Societăţii Poeţilor şi Artiştilor din Franţa şi ea se manifestă mai ales sub forma apărării poeziei. Faţă de dis­persia stilurilor, împotriva lim­­bajului criptic, a incomunica­­bilităţii limbajului liric practi­­cat(ă) In ultimul timp pretutin­deni, împotriva acelei poezii care nu-şi găseşte cel puţin un cititor conştient, SPAF şi-a pro­pus să militeze obiectiv opu­­nîndu-i propria ei poetică. De­sigur, această ultimă formă de liniştit şi concret militantism po­etic, nu poate fi respinsă ; este un domeniu al opoziţiei este­tice faţă de valul aproape gene­ral de anti-poezie sau non­­poezie. O opoziţie cu aţii mai necesară cu cit, se ştie bine, grupările de anti-poezie sunt organizate, aşa cum constata­sem şi la a IX-a Bienală Inter­naţională de Poezie din Belgia, septembrie 1970, unde am luat parte la desfăşurarea unei mese rotunde, însoţi­tă de numeroase expoziţii dedicate poeziei concrete, in­definibilă înşiruire de graferie. Ei bine, autorii unor astfel de figuri geometrice au susţinut că poezia concretă este poezia viitorului, ceea ce, evident, ne-a fost, ne va fi greu să credem... Tot in septembrie trecut, am avut plăcerea să particip la al XII-lea congres al SPAF care s-a ţinut la La Baule pe Cote d’Amour , în această staţiune care trece în Europa printre cele mai frumoase, poeţi şi pic­tori din toate colţurile Franţei au dezbătut timp de două zile rosturile artei de azi şi-au fă­cut reciproc confesiuni şi dedi­caţii, i-au ascultat pe cei mai tineri poeţi, au organizat expo­ziţii de pictură şi poezie (e­­ditată) cu vinzare. Evident, s-au acordat premii: Marele Premiu Internaţional de Poezie i-a re­venit lui Charles Le Quint­rec, unul din cei mai viguroşi poeţi contemporani francezi, în timp ce premiul similar de pictură l-a încoronat pe Jean Abadie. Numeroase premii au fost a­­cordate tinerilor, celor mai ti­neri poeţi membri ai SPAF. Ceea ce nu poţi înregistra din lectura multor plachete şi vo­lume expuse sau oferite per­sonal, realizezi în cadrul unor recitaluri de poezie. Însoţită de muzică sau survenind în ur­ma unor frumoase dansuri fol­clorice, această poezie — poe­zia care mi-a rămas puternic în minte din clipele în care se desprindea spectacular un su­net şi lumină — îţi vorbeşte de legătura cu universul, de o geografie fără margini pe care stăpîneşte omul, omul demn să construiască sau să distrugă. Nu vreau să spun că aceasta este tema unică obsesională a poeţilor pe care i-am cunoscut la La Baule, dar de la Emile Cocher, care înalţă Rezistenţei accente ironice, pină la tină­ril Daniel Slimak, poetul descope­rit de Frangois Mauriac, e poate pasul ce trebuie să fie făcut la modul simbolic între două generaţii ce se descoperă ideatic, in memoria umanităţii, adică în literatură. Daniel Sli­mak (Premiul al ll-lea Interna­ţional), fără să de un coeficient estetic pentru aprecierea ce­lorlalţi : Anick du Cleziau, Mi­chel Michaud (bun metaforist excesiv), Franc­ine Caron etc., este totuşi un semn. Un semn care spune că adevărata poe­zie nu este numai un nesfîrşit şah lexical din care poate lipsi gîndirea socială. Or, poeţii SPAF pledează pentru o poezie, pentru o artă care să se reîn­toarcă omului, capacităţii sale de a gindi în eternă conexiune cu semenul său. Spre o astfel de poezie s-au îndreptat întot­deauna premiile SPAF, inclusiv cele ale anului 1970. Mi-a revenit cinstea ca, la al XII-lea Congres SPAF să pro­nunţ o scurtă conferinţă , „A­­iinităţi poetice romăno-fran­­ceze“, care a apărut, de altfel, în revista „Art et Poesie“. A fost un prilej de rememorare pentru un public elevat a unor linii inefabile care au unit şi unesc din demult spirtualităţile română-franceză. A fost un pri­lej de evocare a valorilor lite­rare româneşti de ieri şi de azi cunoscute în Franţa , preşedin­tele şi alţi membrii marcanţi ai Societăţii, şi-au exprimat do­rinţa unei cunoaşteri bilaterale mai profunde, au salu­tat rela­ţiile literare — Ateneu — Art et Poésie — ,s-au exprimat pen­tru lărgimea şi diversificarea acestora. Aici, la La Boule, am verificat încă o dată adevărul că străi­nii ne stimează, că vor să ne cunoască şi mai bine, şi că, dacă pe un meridian oarecare, suntem­ mai puţin cunoscuţi, nu­mai noi sîntem de vină pentru aceasta. Uităm prea uşor im­portanţa majoră, operativă a principiului continuităţii. Constantin CRIŞAN Peliculă şi cultură Multă vreme ne vom aminti virulenţa polemică a finalului din filmul „Z". După preluarea puterii de către armată, liber­tăţile democratice au fost sus­pendate şi noua administraţie militară a pus în practică o lungă listă de interdicţii. Mai elocventă decît o suită de ima­gini filmice, lista invadează e­­cranul, aprofundînd în conşti­inţa spectatorilor sensurile gra­ve ale acestui excepţional film politic. Am văzut pelicula lui Costa

Next