Ateneu, 1972 (Anul 9, nr. 1-12)

1972-01-01 / nr. 1

Editorial Etica, azi Aproape toate tratatele de morală încep cu profesii de credinţă pentru om contra valabilităţii moralei ca disciplină pozitivă. Fenomenul etic în ceea ce urmăreşte el, în funcţiunea sa, prezintă caractere comune, indiferent dacă o morală crede în criteriul obligaţiei ori al plăcerii. Se poate stabili o unitate a faptului moral, în varietatea înfăţişărilor empirice aşa cum le-au prezentat diferite tipuri sociale sau diferite secole. „Ştiinţa moravurilor“, aşa cum o vedea Levy Brühl, e azi destul de înaintată. Acţiunea etică izvorăşte dintr-un principiu, dintr-un conflict intern, dintr-o luptă care presupune efort, dominare de sine. Omul însă nu e numai obiect al moralei, ci şi subiect, adică creator al legii morale. Dintr-un simplu supus al lumii, el devine un stăpîn creator al propriei sale legi de hotărîre morală. Shakespeare în tragediile sale declanşează marile confruntări punînd ordinea morală alături de ordinea istoriei. In decursul veacurilor, marii scriitori au plăsmuit, în imagini şi idei natura datoriei morale. Orice act moral păstrează în stare potenţială un conflict, o rupere de echilibru. In fiecare act moral există o tendinţă ameliorativă. Dacă n-ar exista această schimbare, spre mai bine actul moral nu s-ar produce. Actul moral înlătură viciul tihnei şi al comodităţii. El părăseşte făgaşul unei fericiri rutiniere şi a unei stări de linişte, de beatitudine, optînd pentru o situaţie ipotetică superioară. „Morala — spunea Mihail Ralea — începe acolo unde se inaugurează lupta internă in conştiinţă, unde neliniştea stîrnită de două soluţii posibile se rezolvă printr-o renunţare la confortul sufletesc prezent, pentru o cale mai dificilă, dar mai justă“. Socialismul a crescut din lupta împotriva unor forme de rău adînc înrădăcinate, în special împotriva condiţiilor de existenţă nedemne de om la care erau supuse masele exploatate. Nu este vorba aici deci de maximalizarea binelui şi nici în viitor nu se impune o astfel de sarcină ci în primul rînd se urmăreşte de a lichida, sub toate aspectele ei, o moştenire grea, inechitabilă. Dinamizând raporturi şi structuri sociale în care se acţionează în mod conştient pentru progresiva îmbinare a intereselor individuale cu cele obşteşti, sistemul eticii comuniste propune un ideal social în care fericirea este a noastră şi a copiilor copiilor noştri, sau cum se exprima Lunacearski : „a fi fericit şi a da această fericire altora“. Ca orice acţiune socială, construcţia socialismului implică şi ea o dimensiune etică permanentă. Document de importanţă istorică, Plenara C.C. al P.C.R. din 3—5 noiembrie 1971, trasează importante sarcini privind atitudinea morală a cetăţenilor din patria noastră. In viaţa noastră socială se afirmă tot mai riguros normele eticii comuniste în relaţiile de muncă, în viaţa de familie, în activitatea obştească. Presa, radioul, televiziunea, diferitele forme de acţiune ale opiniei publice, învăţămîntul politic, activitatea culturală de masă, toate aceste mijloace de influenţare a conştiinţei, îşi propun să acţioneze ca actul moral să devină o dimensiune permanentă în făurirea societăţii socialiste multilateral dezvoltată. Asistăm, deasemeni, la afirmarea unei angajări morale a scriitorului, a omului de artă şi cultură chemat să contribuie la edificarea spirituală a comunistuluiconstructor. Anul care a trecut a fost considerat un an al publicisticii. Cărţile editate de Zaharia Stancu, Marin Preda, George Ivaşcu, Demostene Botez, Adrian Păunescu, probe elocvente de etică scriitoricească, cuprind memorabile pagini despre „oamenii acestui pămint“ iubitori de patrie şi datină, harnici şi sentimentali, stăpîni pe visele şi speranţele lor, încrezători în cuvîntul partidului comunist. In ultimele zile ale anului trecut, tovarăşul Nicolae Ceauşescu s-a întîlnit cu primarii şi secretarii de partid din toate comunele României. Niciodată, nicăieri, nu a avut loc un sfat al ţării de asemenea proporţii. S-au abordat multe probleme, deosebit de importante pentru viaţa ţăranilor, a întregii noastre ţări. Şi cu acest prilej, s-a discutat pe larg despre atitudinea morală, despre menirea scriitorului şi artistului. Cele douăsprezece milioane de locuitori ai satelor noastre aşteaptă opere care sa-i reprezinte în aceste ample transformări, acum în plină declanşare. Suntem chemaţi ca actul de creaţie să devină un act moral, pentru că în socialism etica este o dimensiune permanentă. George GENOIU a Invocaţie către noapte Adevărul e sferic. Suspendat în amiază, ochiul meu lăcrimează un tărîm de-ntuneric. Numai bufnita trează il confirmă, misteric, intr-un iris eteric, sub sigil îl păstrează. Cotropeşte-mă, noapte ! Fulgerînd fără milă, mii de lucruri şi fapte ca luceferii-n pilcuri să-mi rotească-n pupilă, afumînd-o cu tîlcuri. Ştefan Aug. DOINAŞ Claire de lune Stelele sînt ca înflorite în astă seară. Şuviţe de nori, luminate secret de lună, le dau ceva tandru, şi-un cald vînt din sud, suspect pentr-un prag de decembre, rostogoleşte un dor ca o mare, de prin stejari. Mă aflu aici să termin un poem de soartă decis, cu imagini terifiante. Cum să primesc aceste şoapte acum străine, aceste braţe de aburi, aceste lacrimi, într-o inimă doar voinţă ? Cei din cabană-şi spun, grei de vin, văzîndu-mă cum trec din lumină-n umbră : „Se pare că n-a fixat bine ora, sau locul , e-atît de nefericit... Cu cine-i uneşte vîntul ?" Şi iar şi iar plin de-o ruşine laşă mă-nchid în odaia mea. Sibiu, 1966. Aurel RAU FLORENŢA COŞEVCIUC „Petrecere" (Din expoziţia de pictură a elevilor Şcolii populare de artă „...graves at my command / Have wak'd ther sleepers, op’d, / and let'em forth / By my so potent art“ (W. SHAKESPEARE, THE TEMPEST). „...la glasul meu / Mormintele i-au deşteptat pe morţi / Şi s-au căscat şi i-au lăsat să iasă / prin arta şi virtutea ei“. Discutată dintr-o varietate de perspective, dintre care cea istorică, factuală, se dovedeşte cea mai des invocată, problema progresului în artă preocupă astăzi, în contextul în care creaţia spirituală cunoaşte o asemenea spectaculoasă diversificare şi emulaţie, nu numai pe esteticieni. De regulă, în cadrul discuţiei au fost invocate mai mult argumente de ordin logic sau altele, care privesc determinarea specifică între nivelul dezvoltării materiale a societăţii şi nivelul creaţiei, evocîndu-se constant observaţia făcută de Marx cu privire la caracterul relativ independent al formelor suprastructurii în raport cu baza materială. Considerăm din punctul nostru de vedere că discuţia trebuie purtată dintr-o perspectivă, mai largă, a unei antropologii de tip materialist şi a unei metode consecvent dialectice, dialogul cu celelalte puncte de vedere nefiind unul de examinare a argumentelor particulare propuse, ci de reaşezare a problemei în sine, intr-un alt cadru şi dintr-o altă perspectivă. Putem consemna, în acest sens, faptul că puţine momente ale evoluţiei artei şi literaturii, a creaţiei spirituale în general, au fost mai energic respinse sau mai entuziast acceptate ca acela ce se desfăşoară în epoca noastră. Dintre multiplele condiţionări de ordin dialectic ale omului — creator de valori şi beneficiar al valorilor umanităţii din care face parte — una surprinde tensiunea dintre perisabilitatea individuală în opoziţie cu perenitatea ca specie (aeternitas). Intr-un fel, omul a sublimat în sine, prin act de cunoaştere, conceptualizare şi exprimare, metafora timpului, existenţa lui individuală fiind un prezent în mişcare. Omul ne apare astfel nu numai ca element al unei mulţimi, mulţime ce se poate reprezenta pe orizontala unei imagini geometrice ci şi — sau anume ! — definitiv de asemeni pe coordonata simbolică a verticalităţii, aceea pe care are loc cristalizarea sensului activităţii umane de a se realiza nu numai în sine (ca orice formă de altfel a mişcării), ci şi pentru sine. Actualitatea nemijlocită a problemei progresului în artă se citeşte pe abscisa atitudinii valorizatoare a omului, cea a sensului progresului pe ordonata sa. Trăsătura caracteristică a activităţii umane, aceea de a avea sens — aşa cum decurge ea din antropologia marxist-leninistă, şi anume ca expresie a calităţii specifice a umanităţii de a fi o existenţă conştientă — se reflectă, fireşte, şi în sensul activităţii spirituale. Gradul de necesitate al acesteia nu e echivalent gradului de necesitate prin care se impune sensul general al activităţii practice, legat nemijlocit de ceea ce reprezintă formele de supravieţuire şi proliferare a omului. La limită, practica materială se reducea la ansamblul unor activităţi vitale, dar nici acestea nu erau reductibile la activitatea vitală din natură în general, avînd un caracter conştient (şi astfel, definitoriu). El s-ar putea exprima prin aceea că activitatea umană are un conţinut nu numai de determinare (obiectivă ci şi subiectivă). Considerînd că procesul de producţie este „un proces de umanizare a naturii" (K. Marx) vom citi această clasică aserţiune dezvăluindu-i toate nuanţele, adică descoperind mai departe că „umanizarea naturii" înseamnă şi umanizarea omului însuşi“ ; continua sa ameliorare într-un proces a cărui principală trăsătură este aceea de a fi critic, este deplin confirmată de lanţul acţiunilor şi reacţiunilor cu caracter formativ pe care îl reprezintă practica. Acţiunea modelatoare urmează schema sistemului cibernetic (sau poate fi reprezentată printr-o asemenea schemă) şi nu este de altă origine decât aceasta. Ea deschide calea intuiţiei mecanismului acestei acţiuni, a sintetizării modelului omului ca fiinţă generică în antropologia noastră. Este adevărat că, modelul se determină indirect, prin negativitate : „...fiinţă care nu are natura în afara sa nu e fiinţă naturală“, „...care nu are un obiect în afara ei nu e fiinţă obiectivă“, „...care nu e ea însăşi obiect pentru o a treia fiinţă, nu are nici o fiinţă drept obiect“, şi în sfîrşit, „...o fiinţă nonobiectivă este o nonfiinţă“ ( Marx). Mihai NADIN (Continuare în pag. 17) Regăsirea omului din FORUM: Etica şi socialul ■ WILLIAM FAULKNER: Requiem pentru o călugăriţă cuprinsul ■ CRONICA LITERARĂ de Al. Protopopescu ■ LYCEUM: Consultaţii pentru bazaacestui laureat şi admitere ■ MALLARMÉ: „Irodiada“ în traducerea lui Ştefan Aug. Doinaş ■ CONTRAPUNCT: Henry Miller despre Knut Hamsun ■ FILM, TEATRU, SPORT, TV.