Ateneu, 1976 (Anul 13, nr. 1-4)

1976-03-01 / nr. 1

în pregătirea Congresului educaţiei politice şi al culturii „Eu, ce să spun ? Munca asta culturală e fără sfîrşit, mai ales într-o comună mare cum este Oi­­tuzul nostru... Cu probleme diverse, care mai de care mai neaşteptate, unele foarte dificile. Ţineţi seama că cei mai mulţi oituzeni sunt muncitori forestieri şi petrochimişti... Tocmai de asta, apropo de petrochimie, m-am bucurat mult, acum vreo câţiva ani, cînd cei din municipiul Gheorghe Gheorghiu-Dej au iniţiat acţiunea „Acasă la na­vetişti"... De atunci, iată — dacă nu mă înşel — din vara lui 1970, nu, din toamna lui 71, ne vi­zitează cu regularitate, o dată la două luni, cu formaţii artistice, dedicînd programe întregi, sau numai părţi componente, vreunui muncitor frun­taş la „Gib“ sau la „Termo", originar din comuna noastră. Este un lucru frumos şi chiar foarte folo­sitor pentru educaţia oamenilor. Acum ce mi-am zis eu, dacă tot dau ei spectacol şi se adună lume, că la noi oamenii vin buluc la căminul cultural, ce-ar fi să susţinem şi noi cîteva numere artistice avînd aceeaşi adresă ? Şi mi s-a părut apoi, şi nu numai mie, că treaba devine şi mai rotundă, mai interesantă pentru că cel în cauză se simte evi­dent măgulit cînd îl pomenesc artiştii amatori, din uzina sau oraşul unde lucrează, dar se simte de două ori pe-atîta de măgulit cînd îl pomenesc şi artiştii amatori din propria sa comună. Ca să fiu, însă, drept, acţiunea ar fi şi mai bogată în conţi­nut, cum obişnuim să spunem noi, activiştii cul­turali, dacă i s-ar integra un capitol de dezbatere, de dialog cultural pe teme izvorînd, fie din Direc­tivele Congresului al XI-lea, fie, acum, din lucrările primului Congres al consiliilor populare judeţene şi al preşedinţilor consiliilor populare municipale, orăşeneşti şi comunale. Iar cît priveşte partea ar­tistică, de, ar mai fi şi aici cîte ceva de făcut, că loc este destul şi prea destul... Lîngă buchetele mari de cântece şi vorbe frumoase eu aş mai îm­pacheta şi câţiva spini să se înţepe acei care-s cer­taţi cu disciplina muncii, cu folosirea integrală a timpului de lucru, cu economisirea materiilor pri­me şi a energiei electrice etc. etc. ...Asta o spun şi din considerentul că noi am obişnuit oarecum publicul cu arma criticii şi autocriticii. Poate nu ştiţi că brigada noastră artistică de agitaţie dă cel puţin un spectacol pe lună la centru şi în satele componente. Ceea ce îmi pare rău, v-o spun sin­cer, este că n-am permanentizat acţiunea de pro­fil cultural-artistic pentru muncitorii noştri de pădure, acţiune pe care am iniţiat-o tot noi acum vreo doi, trei ani. Ştiu eu, cu aceeaşi periodici­tate ca „Acasă la naveşti", sau poate trimestrial. Oricum, nu o dată pe an. Dar, vorba ceea, nu nu­mai succesele sau nevoile te învaţă, ci şi greşe­lile, lipsurile proprii... Potenţialul intelectual şi general cultural al comunei ne pune în situaţia de a avea, iată spre exemplu, cel puţin patru mari manifestări cultural-artistice pe lună al căror pion de atac este corul Societăţii culturale „Răsunetul Oituzului", cu un repertoriu de peste 50 de piese româneşti şi universale, clasice, contemporane, folclorice apoi, deşi n-au palmares, echipele de dansuri şi orchestrale, care sunt prin ele însele spectaculoase şi îndrăgite de public. Mă gîn­­desc ca, prin mici adaptări, operate în programele noastre de brigadă artistică de agitaţie, prin in­troducerea unor teme în repertoriul echipei de dansuri, prin alegerea unor anumite piese corale, prin cîteva momente solistice de muzică populară şi uşoară, prin prezentarea unui scurt simpozion, sau prin susţinerea unei dezbateri, să ne obişnuim a apare măcar o dată la două luni în faţa muncito­rilor de pădure din comună". (Gheorghe Oprea, directorul căminului cultural). „Eu care lucrez ca specialist în agricultură, nu-mi văd capul de treburi şi vă rog să mă cre­deţi, tovarăşi, seara nu-mi arde să cînt în cor sau să joc într-o piesă de teatru după ce m-am zdro­bit toată ziua alergînd pe coclauri. Desigur, eu a­­preciez activitatea artistică şi culturală, dar s-o facă învăţătorii şi profesorii care au ceva mai mult timp liber ca mine. N-am înţeles de ce a fost criticată brigada ştiinţifică pen­tru inactivitate, cînd tovarăşul Vasile Boghiu, responsabilul ei, a ţinut expuneri foarte apreciate căci brigada ştiinţifică nu poate vorbi toată, ci numai un reprezentant al ei. (Sic !) Este adevă­rat, în privinţa mobilizării, o facem greu dar să folosim mai bine adunările de producţie pentru ac­ţiuni culturale. De pildă, brigada artistică de agi­taţie a plăcut mult şi a şi supărat pe unii, şi bine le-a făcut, dar numai o dată în an... să recunoaş­tem că e cam puţin... Putea să se amintească în da­rea de seamă că nu scap nici un prilej de a vorbi membrilor cooperatori despre noile legi care apar. Şi apoi, ca lector la învăţământul agrozootehnic şi responsabil al unui cerc, pot să vă spun că am rezultate bune, lecţiile mele sunt urmărite cu in­teres... Pregătesc şi nişte concursuri „Cine ştie a­­grozootehnie cîştigă". Oare lucrurile acestea nu puteau încape în darea de seamă?" (Cuvîntul in­ginerului C. Cucu din Filipeni la Adunarea ge­nerală de Dare de seamă asupra activităţii Consi­liului de conducere a căminului cultural pe a­­nul 1975). „Ca să faci o educaţie eficientă tineretului şi adulţilor, dar mai ales tineretului, trebuie să-l cu­noşti bine, să te apropii de el şi să ţi-l apropii... Că a te apropia nu e totuna cu a ţi-1 apropia, e cam aceeaşi diferenţă ca între privirea cu ochiul liber a liniei de orizont şi privirea cu binoclu a aceleiaşi linii de orizont... în satul acesta oamenii obişnuiesc să nu creadă nimic pînă nu văd cu pro­prii lor ochi, de aproape. E un obicei, zic bun. Ceea ce li se dezvăluie ca util, este îmbrăţişat, cu rezerve fireşti la început, apoi din toată inima cînd rezervele au dispărut. Să ştiţi că uneori fleacurile, nimicurile, sau ceea ce ni se pare la un moment dat că ar avea asemenea statut de existenţă, devin, dacă nu chiar sunt, lucruri de im­portanţă, mobiluri care produc reacţii în com­portamente şi atitudini. Ştiţi dv. că, după ce am pus în biblioteca asta ghivece de flori (de­­­ca ori­cărei femei, îmi plac florile), am observat o spo­rire a cererii de carte din partea fetelor din sat ? Un psiholog ar putea face şi teoretic legă­tura dar eu ca practiciană mă mulţumesc să con­stat efectul şi să amplific pe cît pot cauza lui... Oamenii aşa-zis simpli, de fapt eu nu cred în ex­presia oameni simpli pentru că niciodată oamenii n-au fost simpli, iar astăzi cu atît mai puţin, au o viaţă sufletească foarte complexă, formulează ce­rinţe şi ne hărţuie cu întrebări dintre cele mai subtile... Satul meu, care nu face excepţie de la regulă, iese puternic în întîmpinarea oraşului, nu numai prin îmbrăcăminte, deşi nici aspectul acesta nu-i de aruncat, am să vă spun eu mai încolo de ce. Vreau acum să vă destăinui un „fleac". De la o vreme încoace sunt tot mai des întrebată, con­sultată de tinere şi tineri dacă e bine să se mă­rite sau să se însoare cu X, dacă e bine sau nu să-şi facă rochia aşa şi hainele nu ştiu cum, sau ce părere am eu despre farfuriile zburătoare... Şi încă nu v-am spus totul. Dacă am văzut încotro bat, am schimbat şi eu tactica activităţii la cămi­nul cultural. Adică am început să dau mai mare importanţă „fleacurilor" astea şi de la un timp mi-am dat seama că programul căminului cultural nu-l mai fac eu, ci beneficiarii lui, vreau să spun consătenii mei... Firește, mi-am rezervat întot­deauna dreptul de a pune accentele. Oricum, a­­propiindu-mi oamenii, împrietenindu-mă cu ei, am ajuns la convingerea că cea mai gustată activi­tate este, de regulă, aceea care decurge ca o dis­cuție liberă, ca un dialog între scenă şi sală. Intr-o zi, cineva m-a sesizat că tinerii din brigăzile de cîmp rîd de cei care lucrează în zootehnie, ba că le scornesc şi porecle. Era un „fleac", dar eu m-am alarmat şi în prima duminică am propus audito­riului o discuţie liberă despre „Ce e bine să fii în viaţă?", pe care au susţinut-o un strungar, o fată din brigada de cîmp, alta de la ferma zoo­tehnică, un elev din clasa a IX-a, foarte bun la în­văţătură şi care intenţionează să devină muncitor constructor. Şi să ştiţi că nu i-am dădăcit, adică, vreau să spun, nu i-am prelucrat înainte, ce şi cum... i-am rugat numai să vorbească fiecare des­pre meseria lui. Eu am spus, mari şi late, două propoziţiuni în încheiere : că fiecare meserie e frumoasă, pentru că serveşte societăţii, şi dacă-ţi place... Sau, cînd am aflat că în mai multe părţi ale satului s-au ivit dihonit între tineri căsătoriţi, am invitat la o discuţie liberă pe soţii Comoraşu, un exemplu de comportare civică şi conjugală, să povestească ei cum s-au luat şi de ce şi în ce cli­mat îşi trăiesc viaţa de familie. Bine-nţeles, am avut grijă ca în primele rînduri să se afle, în sală, cele cîteva tinere familii „rătăcite". Dar n-aş vrea să vă plictisesc. Cred cu tărie în faptul că activitatea culturală şi artistică de masă, mai mult decît orice altă activitate umană, trebuie să ţină seama de oameni, fapte, împrejurări, de „fleacu­rile" şi „nimicurile" aparente care ascund de re­gulă liniile de forţă ale conştiinţei unei colectivi­tăţi. Poate n-o să credeţi, dar la sugestia cetăţeni­lor, căminul nostru cultural întreţine legături per­manente cu instituţii de artă, profesioniste, din judeţ şi din ţară. La solicitarea noastră, aici vin, de 3—4 ori pe an, orchestrele populare din Bacău, Focşani, Piatra Neamţ, Teatrul de animaţie din Bacău, Circul de stat din Bucureşti (fireşte, cu spectacole de sală), Orchestra simfonică din Ba­cău ale cărei concerte lecţii sunt suprasolicitate. Da, să vezi şi să nu crezi, pentru că la început nici eu n-am fost convinsă de succesul „enigma­ticei" muzici grele. Dar uite că prind şi la noi Bach, Enescu, Mozart şi Marţian Negrean. (To­­miţa Cimpoeşu, directoare a Căminului cultural Prăjeşti, comuna Traian). „Cum am început muzeul, e greu de răspuns. Poate că de la un vîrf de săgeată. Dacă nu mă înşel de la ăsta... Eram foarte tînăr, proaspăt nu­mit învăţător în satul meu natal la clasa a II-a. Copiii erau şi pe atunci foarte curioşi, eu dese­nam bine şi planşele mele aveau trecere în ochii lor. Dar mai mult le plăceau drumeţiile pe care le organizam frecvent în vatra satului. Cîntam cu ei, strângeam plante şi insecte. Aşa am dat de vîrful de săgeată din neolitic... însemna că satul meu vine de foarte departe ! — Copii, ia priviţi ce am găsit eu ! Şi le-am explicat provenienţa, rostul şi semnificaţia vîrfu­­lui de săgeată, le-am vorbit şi de alte obiecte po­sibile, avertizîndu-i că s-ar putea întîmpla să le descopere ei înşişi... Aşa am stîrnit cred un inte­res general pentru vestigiile trecutului. Lîngă vîr­ful de săgeată s-au adăugat topoarele de silex, fi­­bulele carpice, tezaure, iar cînd numărul şi diver­sitatea exponatelor au devenit „ameţitoare" — acum mi-adu­ceau obiecte şi maturii, părinţii elevi­lor, la fel de avizi şi curioşi, dar mai ales dornici să contribuie la creşterea colecţiilor — a apărut necesitatea întemeierii muzeului. Acum sînt 4.000 de exponate dintre care „vedetele" , idolul acesta din neolitic, certurile astea, obiectele pe care le puteţi admira aici, mostre ale măiestriei populare exersate în sculptarea lemnului, tezaurul tătărăsc, apoi aceesta bizantin şi, ultimul, olandez. Proba­bil că vi se pare curioasă pasiunea asta, hoby-ul meu. Doar sînt profesor de biologie... Şi tare am vrut să mă fac inginer agronom! Poate că aş fi pu­tut da satului meu natal şi mai mult... Pentru că, trebuie să vă spun, eu am un principiu pe care-l respect neclintit: sînt dator societăţii tot atît de mult pe cît am primit de la ea. Priviţi, nu !, acolo, avem o grădină botanică de toată frumuseţea. De fapt, acum ea se poate numai ghici sub zăpadă. Ei bine, la anul o extind pînă la 3 ha şi voi avea peste 3.000 specii. Şi acolo am „vedete" : un neam de brad de prin Sud Estul Asiei, enuperul de Vir­ginia, nucul negru... Muzeul şi grădina botanică sunt vizitate de circa 10.000 oameni pe an. Pentru vizitatorii organizaţi în grupuri am ghidaje spe­ciale, iar pentru vizitatorii din comuna noastră, care drept să vă spun, nu lipsesc de loc, expuneri cu tematică progresivă. E-adevărat, nu-s un vor­bitor bun, dar ceva convingeri vechi şi credinţe eronate tot am zdruncinat eu că m-ajută teribil materialul. Vine omul aici, de multe ori luat de vîrtejul stîrnit de alţii, şi pleacă măcar cu un sentiment pe care nu l-a mai trăit...". (Paul Ţară­­lungă). Ianuarie 1976. „Este firesc oare, ca învăţătorul Gheorghe Pilat din Secuieni să-şi facă o atît de severă autocritică în „Darea de seamă asupra activităţii Consiliului de conducere al căminului cultural pe anul 1975" în locul acelor care au ştirbit avutul obştesc, sau care s-au bătut, desfigurîndu-se, pentru te miri ce ? Poate că parţial responsabilitatea îi revine de îndată ce planurile unitare ale muncii cultural­­educative de masă au rămas simple bucăţi de hîr­­tie. Se pare că aici la Secuieni dialogul cu ţăranii cooperatori, şi în primul rînd cu tineretul coope­ratist, despre omenie şi patriotism, despre adevăr şi cumpătare, despre ceea ce reprezintă, prin sine însuşi, un om în devenirea societăţii noastre, a fost uitat, desconsiderat, umilit prin nefolosire... Şi doar pentru un director de cămin cultural, pentru un educator, el reprezintă „pîinea cea de toate zilele" ...poate şi pentru secretarul organiza­ţiei de tineret din comună, şi pentru primar etc. Da ! Mi-am notat însă şi punctul de vedere al pre­şedintei C.A.P. din Secuieni, Maria Bălăiţă care, a se reţine, este mulţumită de nivelul cultural şi etico-cetăţenesc al satului în pofida unor evidente şi sancţionate juridic fapte infracţionale, în po­fida absenţei cvasipermanente a consumatorilor de acţiuni cultural-educative şi artistice de masă.­­ Atunci, a întrebat-o cineva din sală, consi­deraţi poate firesc şi faptul că în locul inginerilor din C.A.P., cursurile agrozootehnice au fost ţinute de o educatoare şi de un profesor de matematică ? — De ce nu ? Cadrele didactice au mai mult timp decît noi şi decît inginerii. Noi, cooperatorii şi specialiştii sîntem toată ziua ocupaţi cu muncile de sezon, n-avem timp de vorbărie... — Atunci, dacă dv., cei din conducerea C.­.P., specialiştii şi ţăranii cooperatori sînteţi tot timpul ocupaţi, pentru cine şi pentru ce să mai pregătim noi activităţile culturale şi artistice ? A replicat aceeaşi voce din sală. La această observaţie, tovarăşa preşedintă nu a mai dat nici un fel de răspuns. De altfel, un răs­puns, oricare, ar fi fost inutil.­i­ La Dămieneşti, cadrele medicale lipsesc sistema­tic de pe scena căminului cultural, de la pupitrul conferinţei... De ce ? Nu cumva între această stare de lucruri şi apariţia unor focare de infecţie există o legătură, chiar şi aşa, mai pe departe? ★ La Roşiori, patru femei „temerare", simţindu-se bolnave, s-au deplasat, cale de peste 50 km, pînă la un vraci, cu domiciliu stabil de şarlatan în Orbeni ca să-şi ia sînge de după cap. Oare între acest fapt şi absenţa oricărei propagande sani­tare, făcute prin viu grai la căminul cultural în anul 1975, nu există nici o legătură, fie ea şi necauzală?" (Din însemnările profesorului Valeriu Traian, instructor principal al C.J.C.E.S. Bacău). „Dacă mă gîndesc bine, cea mai importantă schimbare produsă din anul 1971 încoace, este cea din conştiinţa oamenilor. Luizenii sunt astăzi complectamente eliberaţi de „cenzura" prejudecă­ţii, şi-au afirmat încrederea în capacitatea lor de a crea, de a acţiona potrivit intereselor proprii, obşteşti. Schimbarea aceasta s-a tradus prin fapte diverse dar pline de tîlc. De exemplu , valoarea muncii patriotice a fost anul trecut de peste 2,8 milioane lei. Vedeţi podeţul ăla de beton ? L-au turnat într-o zi. Cînd s-a înzăpezit şoseaua spre Bacău au sărit, neîndemnaţi, şi-au deszăpezit-o... Sîntem setoşi de cunoaştere. La 1.500 gospodării funcţionează circa 1.000 aparate de radio şi peste 450 televizoare; media participării la o activitate cultural-educativă de masă este de circa 350 per­soane. La universitatea populară sătească frec­ventează aproape 1.000 persoane... Cooperativa noastră agricolă de producţie a obţinut locul al IV-lea pe judeţ la culturile de grîu şi porumb şi un premiu de 100 mii lei din partea U.J.C.A.P. Bacău pentru realizările din zootehnie". (Petre Solomon, primarul comunei), tinerii nu ţi-ar fi venit la antrenamente în trening sau şort pentru nimic în lume. Ca să nu mai vor­besc că nici o echipă sportivă din sat nu luase vreo diplomă. E drept nu existau nici baze spor­tive. Acum, priviţi: sală de gimnastică, terenuri de handbal, fotbal, volei, baschet, de tenis de cîmp. Şi au cucerit şi diplome...“. (Ioan Măriei). „Eu cred că cea mai importantă schimbare, din 1971 încoace, a avut loc în concepţia locuitorilor despre şcoală. Desigur ea are un motiv specta­culos : din promoţia 1974/1975 peste 50 de elevi au reuşit cu brio la liceele tehnice din Bacău, Braşov, Bucureşti... în treapta întîia a liceului cu specialitate lăcătuşerie şi a doua cu specialitate construcţie (ambele funcţionînd în comună), au intrat toţi absolvenţii clasei a VIII-a, care nu au împlinit 16 ani la 15 iunie, plus 30 absolvenţi din comuna vecină, N. Bălcescu. Mobilul îl constituie, desigur, în primul rînd, ridicarea sensibilă a nive­lului de conştiinţă a părinţilor. Avem o frecvenţă foarte bună, copiii vin la şcoală cu lecţiile făcute, îmbrăcaţi frumos şi cu o din ce în ce mai bine pronunţată deprindere de a vorbi corect şi cu­viincios". (Ernest Grozavu, director coordonator). „In ceea ce mă priveşte, aş opina pentru carac­terul masiv al participării luizenilor la manifestă­rile cultural-educative şi artistice organizate in aer liber. Spre exemplu, inaugurarea monumentului (conceput şi realizat fără nici un ban de la buget) dedicat eroilor războiului de independenţă din 1877, primului război mondial şi războiului din 1944—1945 contra Germaniei fasciste, eroi origi­nari din comuna noastră, a avut loc în prezenţa a peste 3.000 de luizeni. Eu unu', care-s născut aici, n-am mai văzut atîta omenire la vreo mani­festare în satul nostru". (D. Varga, vicepreşedinte al consiliului popular). „In Luizi-Călugăra aveam să văd ceea ce Inimosul profesor Sever Bodron numea „sala domnitorilor“, adică sala căminului cultural pe pereţii căreia fuseseră în­rămate portretele celor mai însemnaţi domnitori ai noştri. Lucrul m-a izbit plăcut întrucît în mai toate căminele culturale, începînd cu cel de la Livezi şi ter­­minînd cu altele, pereţii acestor lăcaşe de cultură sînt împodobite cu portrete ale actorilor noştri de film. In­tre Ştefan cel Mare şi Rebengiuc, îl prefer pe domnul Moldovei“. (România liberă, nr. 9442/5 martie 1975, din articolul „Elogii satului românesc“, de EUGEN BARBU). „Cea mai profundă schimbare produsă din anul 1971 încoace, este, desigur, una de conştiinţă dar pe care eu aş localiza-o la nivelul sentimentului demnităţii. Nu ştiu dacă am să pot exprima tot ceea ce gîndesc despre această chestiune dar sunt convins că-mi veţi da dreptate. Vă rog să priviţi cu atenţie această expoziţie documentară, perma­nentă „Cine suntem­ noi, luizenii?“. Iată aici fo­tocopia primului document, datat 1410, în emi­siunea cancelariei domneşti a lui Alexandru cel Bun, care atestă existenţa localităţii... Iată aici fotocopia „plîngerii" semnate de peste 2.000 de luizeni împotriva prigoanei legio­nare : „Semnăm acest protest cu convingerea că suntem români din veacuri..." etc. Este datată, vedeţi, aici, 1940. Şi în sfîrşit, iată aici fotomonta­jul „Luizi Călugăra astăzi" care încearcă să pa­­norameze ceea ce au înfăptuit sătenii mai de seamă în anii socialismului. Sunt peste patru veacuri şi jumătate de demnitate umană". (Sever Bodron, fost director al Căminului cultural Luizi Călugăra, metodist al Centrului judeţean de în­drumare a creaţiei populare şi a mişcării artistice de masă). „Ca să fiu sincer, mişcarea artistică de masă din aşezămintele culturale săteşti n-a cunoscut, în pofida unor discontinuităţi, rezultate mai bune ca în perioada cincinalului 1971—1975. In primul rînd prin legarea ei mai concretă, repertoriat de realităţile satului (amintiţi-vă de dialogurile pe aceeaşi scenă „Cincinalul înainte de termen" şi „Programul partidului, programul nostru"), iar în al doilea rînd prin palmaresul său internaţional (locurile întîi la Ohrid, R.S.F. Iugoslavia, 1974 şi Hayange, Franţa, 1975)“. (Constantin Donea, di­rector al Centrului judeţean de îndrumare a crea­ţiei populare şi a mişcării artistice de masă). „Pentru mine, consolidarea reţelei de universi­tăţi populare săteşti, activizarea brigăzilor ştiin­ţifice şi desfăşurarea unei acţiuni permanente cu caracter ateist-ştiinţific, mai ales în rîndurile ti­neretului, au rămas mari pasiuni... Am făcut mult în ultimii ani, dar am realizat încă puţin în raport cu cerinţele care, deocamdată, continuă să ne de­vanseze. Am încheiat de curînd cursul de 4 zile organizat pentru lectorii de ateism ştiinţific din satele şi oraşele judeţului. Programa lui pe cît de diversă şi, aş zice, interesantă, pe atît de com­petent susţinută de conferenţiari de valoare ca : ing. Alexandru Simionescu, director al Şcolii in­­terjudeţene de partid Bacău, Ion Perianu, secre­tar al Comisiei centrale de răspândire a cunoştin­ţelor ştiinţifice, Haralambie Culea, cercetător şti­inţific principal la Institutul de filozofie al Acade­miei R.S.R., prof. Vasile Florea, vicepreşedinte al C.J.C.E.S. Bacău, Nicolae Barabaş, director al Mu­zeului judeţean de ştiinţele naturii Bacău, Alexan­dru Popovici, director al Muzeului judeţean de is­torie şi artă Bacău etc., cred că a pus la îndemîna celor aproape 70 lectori modalităţi, forme, mij­loace şi idei necesare misiunii lor". (Victor Mito­cani, instructor principal al C.J.C.E.S. Bacău) Reportaj-anchetă realizat de Ernest GAVRILOVICI ANCHETA ATENEU CONVORBIRI DE IARNĂ „Casele de cultură, cluburile şi căminele culturale, care au o îndelungată tradiţie, trebuie să desfăşoare o activitate cultural-artistică multilaterală, să cuprindă milioane de oameni, îndeosebi tineretul, contribuind în mod activ la educaţia socialistă a ma­selor, la răspîndirea culturii şi ştiinţei, organizînd în aşa fel munca cultural-artistică încît oamenii muncii să-şi poată petrece timpul liber cît mai plăcut şi în acelaşi timp educativ". (NICOLAE CEAUŞESCU) Din „Expunere cu privire la Programul Partidului Comunist Român pentru îmbunătăţirea activităţii ideologice, ridicarea nivelului ge­neral al cunoaşterii şi educaţia socialistă a maselor, pentru aşezarea relaţiilor din societatea noastră pe baza principiilor eticii şi echităţii socialiste şi comuniste“). „In 1971, cînd am fost numit profesor de edu­caţie fizică la Şcoala generală din Luizi Călugăra, ATENEU PAGINA 3

Next