Ateneu, 1978 (Anul 15, nr. 1-4)

1978-03-01 / nr. 1

# JUDEŢUL BACAU - TRADIŢIE ŞI ACTUALITATE Universităţile cultural-ştiinţifice, azi Dată fiind multitudinea mijloacelor de edu­care permanentă a maselor, se insinuează ade­sea în rîndul unor activişti culturali preju­decata inactualităţii universităţii cultural-ştiin­ţifice. Deci, în contextul reciclării şi unei solide informaţii pe care o dă învăţămîntul organizat, cu toate treptele sale, cursul universităţii cul­tural-ştiinţifice, ca şi ciclurile de conferinţe, s-ar dovedi forme depăşite ce nu se mai pot înscrie operativ etapei revoluţiei tehnico-ştiin­­ţifice. In fond, această prejudecată ar putea deveni şi devine o serioasă sesizare acolo unde acestor forme nu li se aduce corectiva impusă de educarea omului nou, stăpîn conştient al propriei sale deveniri, făuritor al socialismului multilateral dezvoltat în România. Am fost la cursurile de vară de la Vălenii de Munte, patronate de spiritul marelui sa­vant Nicolae Iorga, pe vremuri el însuşi ctitor de cultură în acele locuri ; am participat la consfătuiri, mese rotunde, dezbateri, de unde a reie­it oportunitatea universităţii cultural-şti­inţifice, astăzi mai mult ca oricînd. In ce constă această oportunitate ? Mai întîi de toate, prin diversitatea tematică, universitatea asi­gură satisfacerea unor cit mai diferite interese spirituale particulare. Apoi ea se înscrie prin­tre puţinele mijloace de instruire şi formare care creează valenţe complementare pregătirii profesionale a cursanţilor. In al treilea rînd, nu puţine sînt situaţiile în care, prin universitatea cultural-ştiinţifică, cursantul acţionează o po­sibilitate compensatorie intr-un anume dome­niu spiritual sau de interes practic. Vreau să spun că participantul, şi uneori microgrupul întreg, au o astfel de disponibilitate compen­satorie, o latenţă pe care participarea la cursul universităţii o transformă din virtualitate in act trăit, certitudine şi adesea convingere, deci într-o atitudine de viaţă. Desigur, orice tînăr absolvent de liceu, şi chiar de şcoală generală, are suficiente cunoştinţe matematice, astrono­mice, precum şi o imagine virtuală a alcătuirii universului. Dar prin participarea sa la un cerc de astronomie, prin observaţii efectuate cu telescopul şi luneta, cunoştinţele lbi despre materialitatea lumii dispun de noi dovezi care vin­ să certifice şi atitudinea ateist-ştiinţifică a tînărului respectiv. Aşadar, în acest caz pu­tem conchide că s-a realizat un transfer al achiziţiilor teoretice în trăiri active, demers prin care însăşi cultura de masă nu mai poate fi definită ca o sumă de cunoştinţe, informaţii inerte, ci ca o atitudine superioară de viaţă în scopul edificării unei civilizaţii înaintate. In sfîrşit ,universitatea cultural-ştiinţifică îşi dovedeşte oportunitatea prin multiplele ei ac­tivităţi practice, tehnico-productive, ceea ce presupune o racordare la exigenţele cunoaşte­rii în etapa revoluţiei tehnico-ştiinţifice. In acest înţeles profund, Programul în dome­niul ideologic şi politico-educativ prevede ge­neralizarea universităţilor cultural-ştiinţifice în toate localităţile ţării. Se înţelege că nu e vor­ba de o generalizare forţată, ci de crearea tu­turor posibilităţilor de satisfacere a solicitărilor spirituale şi practic-active a oamenilor. In schimb, eterna aşteptare a ivirii acelor posibi­lităţi de la sine, acelor „condiţii“ care permit înfiinţarea cursurilor, este complet străină prac­ticii formării şi dezvoltării conştiinţei socia­liste. De altfel, în toamna anului trecut, Con­siliul Culturii şi Educaţiei Socialiste a elaborat un proiect de instrucţiuni care a fost supus discuţiei în cadrul unor consfătuiri judeţene, dintre care una s-a organizat la Bacău. S-a remarcat cu acest prilej că orientarea tema­tică tripartită (1. Cursuri ştiinţifice; 2. Cursuri de istorie a patriei şi civilizaţiei româneşti şi 3. Cursuri tehnico-economice) este de bun au­gur, deci o premisă realistă de lucru.­ La Conferinţa Naţională a Partidului din decembrie 1977 tovarăşul Nicolae Ceauşescu, referindu-se la dezvoltarea economică a ţării, arăta că este necesar să se treacă de la acu­mulările cantitative la o nouă calitate. Această indicaţie preţioasă trebuie să străjuiască şi eforturile noastre organizatorice în plan spiri­tual. Este vorba de schimbarea mentalităţii atît a organizatorilor actului cultural, recte a uni­versităţii cultural-ştiinţifice, cit şi a opticii be­neficiarilor. Organizatorii trebuie să renunţe la metode vetuste, după cum trebuie să creeze la beneficiari apetitul spiritual. In multe cazuri organizarea unui curs nu ţine seamă de acest apetit şi nu are şansa reuşitei, după cum un anume grup socio-profesional nu este lămurit asupra propriilor sale trebuinţe spirituale. Şi intr-un caz şi în altul se impune realizarea cunoscutei triade : cercetarea realităţii, a con­figuraţiei spirituale diferenţiate a oamenilor — interpretarea realistă în sensul necesităţilor sociale a datelor — acţiune culturală. Cu atît mai mult bucură faptul că universitatea din Bacău şi-a adoptat, dincolo de cursuri şi cicluri de conferinţe, un plan de muncă judicios în­tocmit, prevăzut cu activităţi diverse, menite să stimuleze la participanţi interesul spre cu­noaştere şi creaţie. Dar universitatea cultural-ştiinţifică băcă­uană şi-a înţeles menirea şi în a cultiva la diferitele categorii socio-profesionale, dragos­tea faţă de tradiţiile de luptă ale poporului şi partidului, faţă de realizările contemporane, la diapazonul unei înalte etici comuniste. Tinerii în special trebuie să ştie şi să fie mîndri că Bacăul este o veche aşezare, că pe aceste me­leaguri au trăit şi au luptat, au creat şi per­petuat viaţă şi civilizaţie străbunii noştri. Pe aceste meleaguri s-a dezvoltat o puternică miş­care unionistă în preajma lui 1859, a ţîşnit contribuţia de jertfă în războiul de indepen­denţă, a fost stăvilit inamicul la Oituz, Cire­­şoaia, Caşin. Aici s-a născut Vasile Alecsandri, de aici este eroul maior Constantin Ene, căzut în războiul de independenţă, din locurile a­­cestea grele de istorie s-au vestit lumii geniile lui Pârvan şi Bacovia, aici s-au instruit şi au creat spiritualitate şi năzuinţi generoase Lu­­creţiu Pătrăşcanu şi ’ Grigore Tăbăcaru, oameni de cuget şi simţire’ care au îmbogăţit cu opera lor patrimoniul cultural-naţional şi universal şi pe care multe din activităţile culturale ale Bacăului şi ale ţării îi omagiază. Dar omagiind pe înaintaşi, actul cultural celebrează şi efor­tul constructiv al contemporaneităţii socialiste îndreptat spre făurirea viitorului comunist. Victor MITOCARU Iulia Hălăucescu — „Cartierul Dărmăneşti" (Piatra Neamţ) PAGINI DE MONOGRAFIE VALEA ZELETINULUI — GLĂVĂNEŞTI Intre văile Siretului şi Bîrladului se întind colinele Tutovei, unul dintre cele mai importante ţinuturi ră­­zeşeşti din Moldova. Avînd un număr foarte mare de aşezări, zona ce se integrează podişului central mol­dovenesc, a fost populată necontenit încă din cele mai vechi timpuri. In Evul Mediu au fost atestate docu­mentar numeroase sate răzeşeşti, numărul lor ajun­­gînd, în epoca modernă, la peste două sate. Dintre acestea, Glăvăneşti, Răchitoasa, Ungureni şi Stă­­nişeşti (judeţul Bacău), precum şi Iveşti, Perieni, Băr­­lătuş — Mocani (judeţul Vaslui) au fost formate inte­gral sau completate cu populaţie de „ungureni“, mo­cani şi munteni *. Satul Glăvăneşti, populat în între­gime cu mocani şi-a păstrat şi conservat modul de viaţă tradiţional, anumite aspecte ale culturii, populare se mai pot studia încă „pe viu“. Nu se cunosc încă împrejurările în care aceşti mocani s-au stabilit aici şi nici nu se poate preciza cînd anume s-a petrecut aceasta. Cert este faptul că această zonă colinară a ofe­rit condiţii prielnice practicării păstoritului. Asupra originii mocanilor putem emite ipoteza veni­rii lor din Muntenia, sprijinindu-ne pe argumentul ling­vistic al asemănării izbitoare dintre vorbirea acestora și graiul muntenesc. In stratul fonetic al limbajului mocanilor nu se întîlnesc alterările specifice graiului moldovenesc din satele din apropiere. Nu are loc pala­­talizarea consoanelor în cuvinte ca : piatră, picioare, bine, abia şi închiderea vocalei finale în cuvintele , şi, pe, de, ce, trăsături definitorii ale graiului moldovenesc. Dat fiind faptul că Muntenia este singura zonă ling­vistică unde nu se întîlnesc modificări în stratul fone­tic al limbii, concludem că mocanii din Glăvăneşti aipar­­ţin graiului muntenesc. Venirea lor cu turmele de oi era mai degrabă accesibilă urmînd drumul pe valea Si­retului şi apoi a Zeletinului, poposind la Glăvăneşti, Stă­­nişeşti şi Răchitoasa, decît o eventuală deplasare din altă direcţie, peste păduri şi coline, care era mai puţin posi­bilă. Ei au găsit aici păşuni dintre cele mai bune. Ipoteza venirii lor dintr-o zonă de deal şi cîmpie este argumentată şi de faptul că portul femeiesc din Glă­văneşti este specific acestor forme de relief, prin pre­zenţa androcului (fustă creaţă) şi a ornamentului flo­ral predominant.­­ In niciuna dintre aşezările de mocani enumerate nu s-a păstrat specificul etnic ca la Glăvăneşti, unde, pînâ aproape de zilele noastre, fetele nu se căsătoreau de­cît în cadrul satului, ceea ce ne aminteşte de endoga­­mia străvechilor comunităţi gentilice, moştenită în re­laţiile de căsătorie ale aceleiaşi comunităţi. Multe nume de familie ca : Pocovnicu, Meleşcanu, Vlad, Radu sînt specifice numai pentru acest sat, ultimile două din­tre acestea fiind preferate ale dinastiei muntenei. Primele case au fost înălțate pe locuri ferite de furia apelor, pe versantul vestic al colinei. Această parte a satului se numea Pe Deal și se afla în dreapta Zeleti­nului. Ele erau construite din cununi de bîrne orizon­tale — lemnul fiind din abundenţă în codrii Tutovei — şi acoperite cu paie sau stuf. Pe măsură ce populaţia s-a îmmulţit, s-au construit case pe şes, în preajma unei mori de apă, cunoscută şi din documente3, cătunul numindu-se Cotul Morii, precum şi pe partea stingă a Zeletinului, „Pe Vale“. Satul este pomenit, încă de la începutul secolului al XVI-lea, într-un document : „1517—1522, iunie 27. Ştefan vv. Moldovei întăreşte uric Negrei şi verilor ei primari împărţeala pe care o fac pentru Glăvăneştii de Jos, pe Zeletin, cu mori unde a fost casa moşului lor Sinai, în hotarul Sănăteştilor şi după hotărnicia făcută de Hrabor...“ 4. Intr-un alt document de la 8 mai 1587, lo­cuitorii din Glăvăneşti confirmă că a fost cumpărată o jumătate din a treia parte din sat cu 80 de talere­­, iar la 3 februarie 1605, „Ieremia Moghilă vv. Moldovei în­tăreşte uric lui Cristea, mare vornic, jumătate din a treia parte din satul Glăvăneşti, cumpărat de la Pin­­tilie Nistor cu 80 talere“ 5. In anul 1649 este pomenită o „ocină în satul Glăvă­neşti, cu pomăt, cu loc de fîn şi prisacă“ 7, iar la 22 mai 1679, „Duca vv. întăreşte uric lui Enache, fost clu­cer mare, stăpînirea asupra părţilor de moşie din Glă­văneşti şi Băicani, de pe apa Zeletinului, ţinutul Te­cuci, cu locuri de heleşteie, mori, pomeţi, iaz, vatră de sat, ţarină şi vaci de moară, cumpărate de la Dimache nepotul lui Statie, fost clucer mare, cu 350 lei, bani gata...“­­. Incepînd din anul 1698, o parte din sat intră în stăpî­­ni­rea mănăstirii Răchitoasa, cînd Ilie Enache, mare stolnic şi fratele său, Apostol Enache dăruiesc aces­teia partea lor de moşie9. In acelaşi an Antioh Cante­­mir Întăreşte uric mănăstirii Răchitoasa stăpînirea pesta părţile de moşie din satele : Glăvăneşti, Cîrna pe apa Zeletin, cu loc de casă, ţarină, fînaţ, pomeţi, vatră de sat, cîmp şi pădure...“10. Din aceste două documente rezultă că locuitorii celor două sate, supuşi pe moşiile sus-numite, deveneau proprietatea mănăstirii. Poate că şi acest lucru i-a determinat pe locuitori să se ocupe mai intens cu oieritul, avînd astfel posibilitatea să-şi păstreze o oarecare autonomie faţă de cei ce voiau să-i aservească. In condica Liuzilor pe anul 1803 figurau în sat 97 bîr­­nici care aveau oi şi loc îndestul­­*. In anul 1848 existau în Glăvăneşti un număr de peste 600 oi, 129 boi şi 13 cai care aparţineau sătenilor, pe cînd în proprietatea boierilor nu figurau oi, ci numai animale mari : 140 boi şi 50 cai . Se remarcă inegalitatea socială în pri­vinţa repartizării animalelor mari, folosite mai ales la munca pămîntului ; un număr de cîţiva proprietari de­ţineau mai multe animale de muncă decît cei aproape o sută de birnici ai satului. De asemeni, rezultă că sursa de materie primă pentru industria casnică se afla în mîinile ţărănimii care a creat şi dezvoltat, într-un mod cu totul original, arta populară. Creşterea oilor, cultivarea inului şi a cînepii, precum şi creşterea viermilor de mătase au asigurat materia primă necesară industriei casnice care a cunoscut o pu­ternică dezvoltare, izvorîtâ şi din necesitatea de a rea­liza un echilibru estetic între interiorul locuinţei şi as­pectul exterior al gospodăriei ţărăneşti. Amploarea pe care a luat-o industria casnică a făcut ca în această enclavă din colinele Tutovei arta populară să se per­petueze pînă în zilele noastre, păstrînd un pronunţat specific local. Referindu-ne în treacăt la planul locuinţelor ţără­neşti din această aşezare, este necesar să precizăm că tipul vechi, dar evoluat, de casă avea două încăperi : tinda, care era totodată şi camera de locuit şi odaia de bună. Din acest tip asimetric a evoluat locuinţa cu plan simetric, cu două odăi, una de locuit şi cealaltă de cu­rat, despărţită de sală, avînd chiler lateral sau la spate. Industria casnică a satului a produs, pînă la mijlo­cul secolului al XX-lea, toate categoriile de textile ne­cesare în gospodăria ţărănească , de uz, ocazionale şi cu caracter decorativ. Merită să dăm atenţia cuvenită harnicelor mocance care în afara muncii cîmpului pre­lucrau cu multă pricepere lina şi cînepa în timp ce bărbaţii lor se îndeletniceau cu creşterea oilor. Această situaţie se menţine şi astăzi, cînd, din totalul de 750 de familii, un număr de 450 bărbaţi sunt angajaţi cio­bani la fermele de stat şi la cooperativele agricole din judeţele : Bacău, Brăila, Constanţa, Galaţi, Iaşi, Vaslui, Vrancea etc., avînd dreptul să-şi crească şi un număr de oi proprii la stînele la care sunt angajaţi. In prezent există pe teritoriul comunei Glăvăneşti un număr de patru stîni, dintre care, pe timp de vară, unele se de­plasează la munte, la vărat, pe pajiştile de la Răchitiş (comuna Ghimeş-Făget). Deseori sînt întîlniţi mocani şi mocance vînzînd lînă ţigaie sau ţurcană la tîrgurile periodice de la Podu Turcului, Berheci, Tecuci, Bîrlad, Adjud, etc. Caracterul agro-pastoral al economiei acestui sat şi-a spus cuvîntul prin creşterea continuă a bunăstării ma­teriale şi spirituale ale acestor oameni, casele şi graj­durile împreună cu porţile impresionează prin dante­lăriile de traforaje amplasate la streaşină şi la cerdac. Curţile gospodăriilor impresionează atît prin grija deosebită pentru a le înfrumuseţa, cît şi prin curăţenia exemplară. Dar ceea ce moştenesc mocanii cu multă mîndrie este portul popular, unic în felul lui în zona colinelor Tu­tovei băcăuane 13. Cămaşa cu platcă şi fusta în feluri dau nota dominantă a costumului femeiesc, ornamen­tate în tehnica ţesutului în trei şi cinci iţe, sunt sobre, dar pline de eleganţă. Cămaşa cu colţurei şi iţarii cu o sută de creţi din costumul bărbătesc ne amintesc de portul arhaic al dacilor. Interioarele locuinţelor mocăneşti prezintă un interes deosebit. Dacă intri în casele locuite de trei gene­raţii diferite, ai să poţi vedea tot atîtea categorii de ţe­sături care ornamentează pereţii şi acoperă patul. Bă­­trînii folosesc textile arhaice : procoviţa, candrilul, şter­garul de icoană şi lăicerul fără alesături, toate cu patina vremii, cu un colorit sobru în negru şi roşu, care con­trastează plăcut cu albul imaculat al varului. Pe căpă­­tîiul patului sau pe cufăr, textile de uz şi de ocazie sînt stivuite pînă în tavan. La o familie între două vîrste se întîlnesc vestitele covoare de Glăvănești care fac parte din tipul de covoare moldovenești cu decor com­binat, alături de tăicere cu poduri alese­­. Cîteva dintre acestea : covor cu leu, covor cu gavanosul, covor bă­­trinesc cu cai, covor cu pristolnicu, covor cu hora fete­lor, covor cu copaci ş. a. sînt capodopere ale acestui gen al creaţiei artistice populare şi stau la loc de cinste făcînd parte din tezaurul patrimoniului nostru cultural. La familiile tinere se întîlnesc ţesături ce erau la modă în perioada dintre cele două războaie, fiind moşteniri mai recente ale zestrei de la părinţi : covor cu creangă, cu cocoşi, cu trandafiri, macaturi şi cuverturi lucrate în zeci de iţe. Două momente etnografico-folclorice merită a fi amin­tite dintre tradiţiile şi obiceiurile mocanilor din Glăvă­neşti. Hora satului era locul şi prilejul de etalare a ta­lentului gospodinelor, dar mai ales a fetelor de măritat şi flăcăilor de însurat. Intrarea fetelor şi flăcăilor la horă constituia un ritual de trecere în rîndul maluri­lor, aceştia avînd drepturi, dar şi îndatoriri faţă de co­lectivitate. Membrii colectivităţii deveneau, astfel, pri­mii critici ai costumelor populare, acestea căpătînd o semnificaţie socială. Este, de fapt, acelaşi fenomen care se petrece şi în cazul nunţii, cînd mireasa defi­lează cu zestrea prin sat, de la casa ei la casa mirelui, participanţii la alai luînd cunoştinţă de inventarul textil ce compunea zestrea. Atît nunta cît şi hora, în virtu­tea unor vechi tradiţii, sînt aşteptate cu multă nerăbdare de către glăvăneşteni pentru că aici, mai mult decît în alte sate, mocanii se întorc de la ei, ceilalţi plecaţi vin şi ei să-i revadă pe cei dragi, să se bucure, să joace ca pe aici, să asculte cîntecele vestitei fanfare a lui Bu­ruiană. La Glăvăneşti femeile torc şi împletesc în timp ce merg la tîrg, la lucrările agricole sau pe uliţele satu­lui, iar mocanii poartă pe după gît gluga ciobănească, arhaica piesă moldo-vlahă, ajunsă pînă astăzi, din vremuri ancestrale. Costumele, împreună cu dansurile populare specifice locului, au părăsit tradiţionala horă din mijlocul satului ; ele pot fi întîlnite pe scena căminului cultural, ca me­sagere ale unor manifestări pline de semnificaţie din istoria culturii populare. NOTE Dorin XCHIM 1. Pompi­u Poghirc, Satul din Colinele Tutovei, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1972, p. 91. 2. N. A. Constantinescu, Dicţionar onomastic românesc, Ed. Academiei, Bucureşti, 1963, p. 408. 3. Catalogul documentelor moldoveneşti (C.D.M.), I, Bucureşti, 1957, nr. 295, p. 66. 4. Ibidem. 5. Idem, nr. 778, p. 196. 6. Idem, nr. 1.225, p. 285. 7. Idem, II, Bucureşti, 1959, nr. 2.086, p. 406. 8. Idem, IV, Bucureşti, 1970, nr. 381, p. 103. 9. Idem, nr. 1.557, p. 435. 10. Idem, nr. 1.982, p. 437. 11. Th. Codrescu, Uricarul, vol. VII, Iaşi, 1886, p. 187. 12. Arhivele Statului Iaşi, Fond Statisticeşti—Ştiinţe— Tecuci, nr. 1, p. 16.593. 13. Dorinel Ichim, Evoluţia portului mocanilor din Glă­văneşti — Bacău, în Carpica, 1976, p. 313—339. 14. Idem, Ţesături decorative folosite la interioarele lo­cuinţelor din Glăvăneşti — Bacău, în Carpica, 1973— 1974, p. 219—238. PAGINA 2 Har alb Cum nu te văd prin lumină venind Apropindu-te cînd toată lumea te vede Vremelnica orbire ne-nțeleasa Mă face uneori să mă-ndoiesc. Cum nu te văd. Prin lună te apropii perdele sidefate te ascund Intr-un ţinut de praf, umblat de dropii Cu grîu arzînd şi cu pămînt fecund. Profilul unei îndelungi tăceri E creionat ca de un fum subţire Cum nu te văd, rătăcitor prin scrum închipuit în haina ta de mire. Ciudatul meu har alb din cîntec mut Cum nu te văd, dar simt că te apropii Vremelnica-mi orbire ne-nţeleasă Se-nstrăinează prăfuindu-mi ochii. Scripeţi de fum Scripeţi de fum schimbînd pămîntu-n cer Rănesc un vis nedreptăţind o lume. Ajung pînă la cîntec doar copiii. Ierbile crude. Poate mult prea crude. Mai stai în umbra mea ca o scăpare Şi nu împinge seara prea departe. Fiece lucru-n locul său firesc Te linişteşte parcă dar te-mparte. Scripeţi de apă mută cazna-n vin Timpul in lut şi soarele-n sămînţă Şi dacă totuşi crezi ceva din astea Şi dacă nu eşti tot nesocotinţă Mai stai în umbra mea ca o scăpare Tămăduieşte-ţi vorba şi aşteaptă Scripeţi de abur schimbă norii-n cai Vorba-n aproape, drumurile-n poartă. Cleopatra LORINŢIU Dacă Dacă mai iubeşti odată şi încă odată şi încă odată nu e păcat tu eşti copil şi nimeni nu te ceartă că ai mai făcut un lanţ de păpădie dar nu uita să pui în toate un sens era primăvară. Ştefan MICO ATENEU REVISTA SO­CIAL-CULTURALA COLECTIVUL DE REDACŢIE : ing. Dumitru MITULESCU (redactor şef), Sergiu ADAM, (secretar principal de redacţie), George BĂLAI­A (redactor şef adjunct), Constantin CALIN, George GENOIU, dr. Vasile SPORICI. Apare trimestrial : 16 pagini — 3 lei. Manuscrisele reţinute se publică în ordinea necesităţilor redacţionale. Materialele nepu­blicate nu se restituie. Tiparul : întreprinderea poligrafică Bacău. Redacţia şi administraţia : Bacău , str. Eliberării nr. 63, telefon : 1­24 97. (4 05 46). ATENEU

Next