Ateneu, 1981 (Anul 18, nr. 1-4)
1981-03-01 / nr. 1
REVISTĂ SOCIAL CULTURALĂ a Comitetului judeţean de cultură şi educaţie socialistă Bacău, editată de ziarul „Steagul roşu’ FONDATOR: GEORGE BACOVIA Anul 10 nr. 1 (b.5), martie 1981 16 parl. 13 lei 145 MARTIE P.C.R. - 60 SENSUL CONTIMPORAN AL MARII ANIVERSĂRI La 8 mai 1981 poporul român aniversează şase decenii de la făurirea Partidului Comunist Român, eveniment istoric de însemnătate crucială în viaţa clasei muncitoare şi a întregului popor. Miluind cu neprecupeţită convingere pentru înnoirea fundamentală a ţării, pentru revoluţie, comuniştii care au luptat şi votat pentru înfiinţarea Partidului Comunist Român au marcat prin acest fapt o etapă nouă, superioară, în mişcarea revoluţionară şi democratică din România. Aşa cum a subliniat Comitetul Politic Executiv, în şedinţa sa din martie a.c., comuniştii au preluat şi dus „mai departe idealurile luptei de eliberare naţională şi socială a poporului nostru, cele mai bune tradiţii ale mişcării muncitoreşti şi socialiste“. Exponentul intereselor întregului popor, conducătorul încercat al luptelor pentru eliberarea socială şi naţională, pentru bunăstarea celor ce muncesc, pentru apărarea independenţei, suveranităţii şi integrităţii patriei, pentru idealurile internaţionaliste ale clasei muncitoare, Partidul Comunist Român a fost de la început conştiinţa trează şi curată a naţiunii şi de aceea masele l-au urmat şi îl urmează cu neţărmurită încredere. Privind în urmă, la răstimpul care a trecut, se impune ca o realitate de netăgăduit, deosebirea fundamentală dintre perioada prigoanei anticomuniste şi antipopulare, de dinainte de 23 August 1944, prigoană a cărei ţintă a fost Partidul Comunist Român împreună cu masele care îl urmau, şi anii paşnici, bogaţi în istorice împliniri, ai înfăptuirii revoluţiei de eliberare socială şi naţională, antiimperialistă şi antifascistă. Pe drumul glorios de lupte şi victorii, străbătut în anii noştri de clasa muncitoare, sub conducerea partidului, o strălucire deosebită a căpătat perioada de după Congresul al IX-lea. în această epocă, pe care o definim deplin justificat cu numele secretarului general al partidului, tovarăşul Nicolae Ceauşescu — poporul român a obţinut succese istorice în construcţia socialistă, atingînd noi culmi de progres şi civilizaţie. Este pe măsura acestui jubileu memorabil începutul celui de al şaptelea cincinal din istoria României socialiste. La debutul său ne revine tuturor sarcina de a desfăşura o largă activitate pentru unirea eforturilor oamenilor muncii din toate sectoarele de activitate, în vederea realizării măreţelor sarcini social-economice ale etapei pe care o străbatem. Pe acest drum ascendent iniţierea noii revoluţii agrare, cu sensurile ei complexe, reprezintă o piatră de hotar, un jalon hotărîtor al societăţii socialiste multilateral dezvoltate. Pornind de la hotărîrile adoptate la al XII-lea Congres al partidului, cu privire la trecerea României, pînă la sfîrşitul acestui cincinal, din rîndul ţărilor în curs de dezvoltare în cel al statelor mediu dezvoltate sub raport economic, cuvîntarea rostită de tovarăşul Nicolae Ceauşescu la înaltul forum al oamenilor muncii din agricultură a efectuat o analiză exigentă, de înalt nivel ştiinţific, a situaţiei actuale din acest important domeniu al economiei naţionale, a vieţii satului românesc contemporan, relevînd în spirit realist, obiectiv, considerabilele rezerve de care dispune agricultura noastră. După cum se subliniază în Cuvîntarea tovarăşului Nicolae Ceauşescu, procesul înfăptuirii unei noi revoluţii agrare presupune atît un elevat nivel de pregătire ştiinţifică şi profesională, cît şi un nivel corespunzător al conştiinţei socialiste, revoluţionare a tuturor celor ce lucrează în agricultură, a întregii ţărănimi . „Iată de ce, adaugă secretarul general, este necesar ca organele şi organizaţiile de partid judeţene, precum şi cele de la sate să pună un accent mult mai mare pe intensificarea activităţii politico-educative în rîndul ţărănimii, al tuturor oamenilor muncii din agricultură“. Adresîndu-se, în Cuvîntul de închidere, noului Consiliu Naţional al Agriculturii, secretarul general al partidului a indicat să se lucreze în aşa fel, încît realmente : „în conducerea agriculturii, în întreaga agricultură să se imprime spiritul comunist, revoluţionar, să asistăm nu numai la o revoluţie agrară, în sensul producţiei agricole, dar şi la o revoluţie în conştiinţa oamenilor, în organizarea şi munca organelor agricole“. Cu justificată mîndrie şi simţ de răspundere s-a vorbit la Congresul ţărănimii despre prefacerile înnoitoare pe care Ie-a cunoscut agricultura judeţelor, printre care şi a Bacăului, în perioada cincinalului care s-a încheiat. Cu privire la judeţul nostru dezbaterile au subliniat : dezvoltarea agriculturii a determinat profunde transformări calitative în nivelul de trai, material şi spiritual, al lucrătorilor ogoarelor. Veniturile reale ale ţărănimii sunt cu peste 29 la sută mai mari decît în 1975, în ultimul deceniu şi jumătate, în satele judeţului s-au construit peste 50 000 de locuinţe confortabile. S-a dezvoltat baza materială a învăţămîntului, culturii şi sănătăţii. Un loc important în cuprinsul acestor realizări l-a deţinut şi îl deţine mai departe munca pasionată şi plină de vocaţie a oamenilor de ştiinţă, a tehnicienilor, a oamenilor de cultură — scriitori, artişti, educatori — care sprijină cu dăruire activitatea de ridicare a conştiinţei socialiste a ţărănimii. In acest context este locul (Continuare în pagina 12) „Primăvară“ — Foto : Valeriu BOGDANEȚ ÎN ACEST NUMĂR: P.C.R. — 60 Documente semnificative din perioada interbelică • Eminesciana 9 La centenarul Ion Minulescu 9 Cezar Petrescu —■ un jurnal inedit 9 Varietăţi critice # Hermeneutica lui Mircea Eliade 9 „Vocile naturii“ de George Enescu — un posibil tablou simfonic al Tescanilor ? # Retrospectiva Marin Gherasim 9 Festivalul naţional „Cîntarea României“ • Ancheta „Muzeele şi latura economică a eficienţei lor“ • Bacăul văzut de aproape 9 Interviuri 9 Şcoala şi viaţa • Poesis 9 Un debut în proză # Cartea în librărie 9 Literatură străină — Premiul Goncourt 1980. (oO^'b^'b CALENDAR LITERAR -1081 E în firea noastră, a românilor, să ne preţuim înaintaşii — şi o facem totdeauna, în chip firesc, nu numai în împrejurări festive. E adevărat că în asemenea momente aniversare Mnemosyne îşi îmbracă haina sărbătorească, avînd însă grijă să se înarmeze şi cu puterea lucidităţii. Cultul valorilor, la noi, se întovărăşeşte necontenit de spiritul critic funciar, moştenire latină.Asta nu înseamnă că echilibrul se păstrează mereu intact; uneori hagiografia întunecă spiritul de discernământ, alteori acesta din urmă se exercită tiranic. Cum se întîmplă, de pildă, în cazul lui Ion Minulescu, acest rafinat răspînditor de nouă sensibilitate artistică, tratat acum, la împlinirea unui veac de la naştere, cu o discreţie demnă de o altă cauză. Să fie oare scăzutul interes de azi o replică la marea popularitate a poetului, din timpul vieţii sale ? Cred că e vorba, mai degrabă, de o prejudecată efemeră, care, desigur, nu infirmă regula receptivităţii noastre. Romanţele pentru mai tîrziu au încîntat mult pe contemporani şi au darul să mai cucerească încă gustul cititorilor. Numai că Minulescu face parte din acea categorie de scriitori mult adoraţi, în secret, şi deloc citaţi, ori cînd sînt pomeniţi, un inevitabil rictus se arborează. Nu sunt efectele elevaţiei, ci ale snobismului, între comemorări trebuie înregistrată şi împlinirea a 100 de ani — la 25 februarie — de la trecerea în lumea umbrelor a lui Cezar Bolliac şi a lui August Treboniu Laurian , primul — poet romantic de mare energie protestatară, al doilea — filolog reputat de formaţie latinistă. Cine n-a auzit de Magazin, istoric pentru Dacia şi de Dicţionarul limbei române al lui Laurian şi Massim ? Şi cîţi nu cunosc că „Bolliac cînta iobagul şi-a lui lanţuri de aramă“ : „Pîinea fierul o rodeşte; / Tot cu fierul ne-o păstrăm ; / Ea-i a celui ce-o munceşte ; / Trîntorilor n-o mai dăm“ ! Pe 18 septembrie se rotunjesc 150 de ani de la dispariţia unui foarte tînăr poet, Vasile Cîrlova, mare speranţă a începuturilor poeziei noastre moderne. Dar melancolicul june ne-a transmis prin ani candoarea unei autentice sensibilităţi. A fost „plin de inimă“ şi ar fi putut deveni un spărgător de tradiţii, dacă ursitoarele i-ar fi menit un destin mai generos. Trecînd din „negura mîhnirii“ în „negura uitării“, ne-a lăsat speranţa lui „de raze plină“ şi vigoarea Marşului ca imbold pentru împlinirea de nobile aspiraţii : „Ce privire dulce mie ! / Steagul fîlfîie în vînt, / Armele lucesc veriunde, slava iese din mormînt. / Arma iată că luceşte, / Slava iată că zîmbeşte / Corbul iată s-a-nălţat“. Aceeaşi soartă a avut-o, mai încoace, tot la mijirea unor zori ai poeziei noastre, un alt adolescent, Nicolae Labiş, într-un decembrie nefast, acum 25 de ani, „pasărea cu clonţ de rubin“ „s-a răzbunat“ pe acest adolescent care îndrăznise să iasă din tipare şi să năzuiască spre nemărginiri. Mulţi şi-au pus omeneasca întrebare : care ar fi fost evoluţia acestei treceri pămînteşti, dacă n-ar fi durat atît de puţin ? „Pe cît este cu putinţă de scrutat un destin poetic rezect — îşi răspunde Vladimir Streinu —, putem afirma că opera lui neîmplinită conţine premize din care ar fi înflorit o spectaculoasă dramă lirică“ . G. Călinescu găseşte că e mai normal să nu se întrebe „ce ar fi devenit dacă trăia, pentru că îl consider un poet pe deplin exprimat, de la care au rămas cîteva poeme încîntătoare, pe care istoria literaturii noastre nu le poate trece cu vederea“ . „A ars scurt şi orbitor, răscolind miresmele pămîntului, şi s-a prăbuşit în genune“, adaugă T. Vianu. „Am sentimentul, am certitudinea, deznădejdea şi revolta că în Nicolae Labiş destinul a strivit pe cel ce ar fi putut fi marele poet al generaţiei sale“ (Geo Bogza). Vrăjit de univers, combativ, „de vitalitate juvenilă“, Labiş este totodată un poet faustic : „Eu sînt spiritul adîncurilor, / Trăiesc în altă lume decît voi, / în lumea alcoolurilor tari, / Acolo unde numai frunzele / Amăgitoarei neputinţi sînt veştede“. Prin incandescenţa versurilor sale, ca şi prin intuiţia testamentară, Nicolae Labiş „va rămîne o amintire frumoasă“. Răsfoind filele calendarului 1981, răsare un alt memento: acum o sută de ani în revista Convorbiri literare, numărul din ianuarie, se putea citi : „Stau cîteodată şi-mi aduc aminte ce vremi şi ce oameni mai erau în părţile noastre, pe cînd începusem şi eu, drăgăliţă-Doamne, a mă ridica băieţaş la casa părinţilor mei, în satul Humuleşti, din tîrg drept peste apa Neamţului...“ Amintirile din copilărie n-au încetat să farmece copilăria atîtor generaţii. Mai mult, ele nici nu ţin seama de vîrstă. Document viu al unei lumi precise, imagine expresivă a copilăriei de pretutindeni, construcţie artistică perfectă, opera principală a lui Creangă nu are echivalent în literatura universală. Nu peste mult timp, în iulie 1881 apărea la Iaşi Contemporanul, sub direcţia lui Ion Nădejde. Revista a fost o tribună de afirmare a ideologiei muncitoreşti şi a criticii literare sociologice. Programul ei prevedea ca un prim scop „a face cunoscut publicului român cum priveşte ştiinţa contemporană lumea“, adică propagarea viziunii materialiste, şi, în consecinţă, combaterea „producţiunilor ştiinţifice greşite“. De asemenea, problemele sociale ocupau loc de căpătîi. Cît priveşte literatura, aceasta era orientată pe o direcţie pozitivistă. Gherea va face clarificări esenţiale în concepţia deterministă despre artă. Această orientare teoretică va fi ilustrată, nu cu rezultate remarcabile, de către literaţi ca N. Beldiman, C. Miile, I. Păun-Pincio, Gheorghe din Moldova, O. Carp, A. Stavri, V. Orăsescu etc. Peste 25 de ani, în (Continuare în pagina 12) Constantin TRANDAFIR