Ateneu, 1982 (Anul 19, nr. 1-8)

1982-03-01 / nr. 1

Interviu EDGAR PAPU: „Asupra unui scriitor cu adevărat mare nu se pot aplica judecăţi definitive din primul moment!“ — Stimate Edgar Papu, vă consider — alături de Adrian Marino, Şerban Cioculescu, Constan­tin Ciopraga ş. a. — o personalitate exemplară pentru generaţiile mai noi! Aveţi de partea dv. erudiţia, o viziune aproape renascentistă asupra fenomenului cultural, un interes con­stant pentru raţiune ca poartă minunată de intrare a semnalelor vieţii în „fiinţa“ noastră şi o mare bucurie în faţa cărţilor şi a nevoii u­­mane de ficţiune.. V-aş ruga să răspundeţi la cîteva întrebări pentru revista „Ateneu“. Pri­mele dintre ele sună astfel : Ce credeţi despre interviuri ? Care este rolul lor cultural ? — Interviul este o expresie exclusiv moder­nă a culturii. Oricît efort de imaginaţie aş cheltui, nu mi i-aş închipui intervievaţi pe August sau pe Horaţiu. Aş putea, oare, să-mi imaginez discuţia lui Socrate cu discipolii săi, fixată intr-un foarte scurt interval de timp, şi încheiată obligatoriu la un termen extrem de apropiat, pe care nu el şi l-a propus ? Aşadar, interviul este o modalitate practică,­­expeditivă, de difuzare a culturii, integrîndu-se ca atare, perfect printre mijloacele de manipu­lare ale presei, radioului, televiziunii. Omul actual, adesea suprasolicitat, simte nevoia unor căi rapide de informaţie culturală. Interviul i-o poate da. — In nişte însemnări pe marginea scrierilor dv., spuneam că — în prezenţa dv. — m-aş simţi întotdeauna bine, datorită spiritului dv. generos, deschis, nesofisticat, „tolerant“ (în li­mitele unei drepte conduite de viaţă). Cînd văd unele „încruntări“, „încrîncenări“, „violenţe“, „tentaţii demolatoare“, mă gîndesc la „olimpia­­nismul“ dumneavoastră! Şi vreau să vă în­treb, cum aţi reuşit să vă menţineţi într-un cadru de perfectă urbanitate ? Şi, mai ales, ce credeţi despre „polemica... fără idei“ (dacă se poate spune aşa !) şi despre polemică, în gene­ral ? — Aţi utilizat, în întrebarea dv., sintagma paradoxală „polemică... fără idei“. Aceasta este echivalentă cu ideea de... „cerc pătrat“. O po­lemică fără idei este o trîntă oarbă între der­bedei. Polemica este numai de idei. Aşa o în­ţelegea şi Socrate, mai cu seamă în minunatul dialog „Protagoras“. Dacă am zice „polemică de idei“ ar fi un pleonasm, fiindcă noţiunea de idee intră cu necesitate în aceea de polemică. Ieşind, deci, din aria acestui termen, trebuie să mai adaug că scriitorul — după oscilaţiile temperamentului său — are drept la pamflet şi caricatură, chiar dacă ele mă ating pe mine. Nu mă supără decit dacă sînt făcute fără ta­lent. .Răutatea crasă, şi numai atît, nu poate înlocui harul şi inspiraţia. — Cum apreciaţi (şi caracterizaţi) stadiul la care a ajuns critica noastră de azi ? Ce rol concedeţi „criticii foiletonistice“, criticii de „construcţie“ (limitîndu-se la autori, opere, teme) şi „criticii de idei“ ? Ce credeţi despre o­­biectivitatea criticii de azi şi de o mai dreaptă cuprindere a tuturor aspectelor oferite de „or­ganismul“ viu al literaturii ? _ Toate cele trei genuri de critică invocate de dv. sînt deopotrivă de utile la noi, şi se completează perfect una pe alta. în perioada interbelică — dar şi în deceniile următoare — alcătuiesc un tot desăvîrşit : tipul Perpessicius, tipul Călinescu şi tipul Vianu. Critica nu este şi n-a fost vreodată perfect obiectivă. Omul este un animal­­subiectiv, iar criticul literar nu se poate abate de la ceea ce se arată a fi — în mod apodictic — specific omenesc. Numai timpul este obiectiv. Ceea ce pretindem, totuşi, de la judecătorul creaţiilor literare, este o străduinţă cinstită sau măcar un pas binevoitor către obiectivitate. Or, în critica de azi, nu se mai observă uneori nici această elementară bunăvoinţă. Criticul nu mai apreciază sau depreciază opere, ci oameni, şi nu după criteriul discernămîntului artistic, ci al unei pasiuni „omeneşti, prea omeneşti“. Publicul cititor, care se vrea îndrumat, ră­­mîne cu totul perplex cînd despre una şi ace­eaşi lucrare înregistrrează, pe rînd, că are numai calităţi pozitive, şi numai defecte. O asemenea racilă este pe cale a fi înlătu­rată. Criticii încep a-şi deschide ochii unul asupra altuia, să se cunoasc, să se înţeleagă, să ierte şi să identifice laolaltă marea unitate a culturii din care fac parte. încep să-şi dea seama că disensiunea aprecierilor critice nu exclude posibila prietenie. Din păcate, încep numai. Să vedem cum se va continua apro­pierea dorită. — Ce ar trebui să se facă revistele pentru o mai serioasă „deschidere“ a lor către fran­cheţe, generozitate, „înfrăţire“, iubire ? (Evi­dent, fără a abdica de la spiritul critic !). — Răspunsul este acelaşi ca şi la întrebarea precedentă. Totuşi, mi-aţi sugerat o nouă idee : Nu poţi contrazice pe un om cinstit — supus şi el, desigur, erorii — decit dacă îl iubeşti. Faptul nu presupune o atitudine binevoitoare faţă de impostură. Impostura nu se cere con­trazisă, ci denunţată, în­­cel mai bun caz ignorată. — Ce credeţi despre „poezia română a ulti­mului deceniu“ ? Dar despre „americanizarea“ inspiraţiei care (între altele) are avantajul u­­nei exprimări directe, percutante, non-confor­­miste, dar şi dezavantajul că nu se individua­lizează (ea, inspiraţia) in suficientă măsură ? ! Nu ar fi nevoie, în peisajul nostru liric, şi de o poezie, in mai mare măsură, înfiorată de „stări metafizice“ gen viziunile lui De Chirico ? _ în fraza dv. sunt aglomerate mai multe întrebări : a). Despre poezia română a ultimului dece­niu am o părere excelentă. Este perioada în care a scăpat definitiv din epigonismul faţă de marii lirici ai celor două decenii interbelice. Iarăşi avem o poezie mare ca şi în acea perioa­dă, cu cel puţin cinci figuri nu numai originale, dar şi geniale. b) . Această americanizare există numai par­ţial, într-o porţiune a literaturii noastre. Ex­primarea directă şi non-conformismul, admi­rabile în sine, tind, din păcate, să ajungă ma­nieră. Sau, fiind vorba de „americanizare“, a­­meninţă cu standardizarea. c) . De Chirico este o figură colosală, uriaşă, insă o „înfiorare metafizică“ nu trebuie să fie neapărat, ca la el, escatologică, apocaliptică, în­cărcată de panică şi de alarmă. Unii din marii noştri lirici de astăzi prezintă, ca echivalenţă valorică, un alt gen de fior metafizic, poate mai adecvat nouă, mai „mioritic“. — Proza noastră, (cu multe lucrări remarca­bile), mi se pare că nu are o critică pe măsura ei. Cu unele excepţii, destul de rare, proza a­­ceasta, extrem de generoasă cu mesajele ei estetice şi etice, nu este „valorificată“, comen­tată, „valorizată“ cum ar trebui. Cum credeţi că s-ar putea remedia această stare de lucruri ? — Astăzi, romanul la noi — dealtfel ca şi lirica — se situează deasupra criticii, aşa cum bine aţi observat. Dar nu găsesc că e rea a­­ceastă stare de lucruri. Asupra unui scriitor cu adevărat mare nu se pot aplica judecăţi definitive din primul moment, înseamnă că ne aflăm într-o etapă substanţială, a creaţiei, iar nu într-una alexandrină a exegezei, care să macine în gol, fără materia unei bogate recolte beletristice, aşa cum se întîmplă, bunăoară, în Franţa actuală. — In final, aş dori să împărtăşiţi cititorilor revistei,,Ateneu“, cîteva „secrete“ de pe şan­tierul dv. de lucru .­ Ce vom citi, în viitorul apropiat, din scrierile dumneavoastră ? — Mă gîndesc numai la cartea cea mai a­­propiată, pe care sper că într-o lună o puteţi citi: Orizonturi la început de veac. Este o sum­ă, un număr de cîteva eseuri de literatură universală. Anul viitor, la aceeaşi editură („E­­minescu“) va apărea o Circulaţie de motive în literatura noastră. Nu este cazul să vă expun conţinutul ei, îl veţi afla în 1983. — Vă mulţumesc în numele revistei care ne găzduieşte. Interviu realizat de : Ion Alex. ANGHELUŞ Judeţul Bacău — tradiţii Nota specifică în materie de modă a porţilor pe văile din judeţul Bacău este dată de pre­zenţa masivă a tipurilor de porţi scunde, pre­zenţă aproape exclusivă pe valea Oituzului şi dominantă numeric pe Valea Caşinului. Pe a­­ceastă din urmă vale se mai întîlnesc şi porţi înalte făcînd parte dintr-un trecut nu prea în­depărtat, în timp ce pe Valea Oituzului porţile înalte sînt o raritate. Este o întrebare dacă pe Valea Oituzului nu au fost nici în trecut porţi înalte în mare număr, sau dispariţia lor este rezultatul unui proces mai rapid. Şi în evo­luţia porţilor scunde constînd din doi sau trei­­stîlpi se poate stabili o scriere cronologică. Cei mai vechi stîlpi scunzi aveau un decor simplu închipuind cel mai adesea un pom al vieţii foarte puternic stilizat, format dintr-o tijă ver­ticală înaltă cu­ stîlpul porţii (circa 2 metri) cu ramuri laterale, figurînd deci bradul. Une­ori bradul este plantat într-o glastră. Totul se reduce la un desen foarte simplu, format din linii, incizate nu prea adine în lemnul de stejar. Ceva mai noi par a fi stîlpii scunzi împodobiţi cu cite două sau trei rozete cu şase raze înscrise în cerc şi înconjurate de semi­cercuri de uşoare adîncituri sculptate. Cu vre­mea aceste rozete geometrice se preschimbă în corole de flori tot cu şase petale şi care se integrează unui decor de cu totul alt tip, vă­dind aceleaşi ecouri clasicizante şi baroce to­talizate într-o viziune 1900. Apar în acest de­cor de evidentă rezonanţă stilistică urbană, cordoane transformate din vechea „frînghie“ ţărănească, terminate cu ciucuri imenşi de dra­perii, inimi, palmete transformate dar riguros desenate. Capetele de sus ale stîlpilor se ter­mină fie prin căciuli ascuţite ornamentate de obicei cu o inimă cu vîrful în sus, fie prin discuri pe faţa cărora sînt incizate rozete. De­corul celei mai noi generaţii de stîlpi scunzi, a treia generaţie, este mai complicat ca alcă­tuire şi complex ca origine întrucît de multe ori nu mai reprezintă o evoluţie a decorului stîlpilor de lemn ci a celor de piatră continuat pe cei de ciment. Problematica se complică şi mai mult deoarece de pe stîlpi de ciment acest decor se întoarce modificat pe stîlpii de lemn, apărînd deci ca o circulaţie de sens invers, de la materiale noi la cele vechi. Despre acest nou decor vom vorbi însă atunci cînd vom trece efectiv la decorul în piatră şi în substi­tutul său modern, cimentul. Pe o altă vale, a Trotuşului superior, ne a­­flăm în prezenţa unui alt curent de modă, în materie de porţi, care s-a propagat cale de cîteva sate, nucleul de iradiere părîndu-mi a fi satul Preluci. Ca structură porţile sînt şi pe aici tot înalte, făcînd chiar parte din categoria cea mai simplă în ce priveşte construcţia : trei stîlpi verticali şi o grindă orizontală, fără aste­­reală la acoperişul în patru ape şi fără um­plutura de scînduri deasupra portiţei mici. Ele se disting însă prin tăieturile pline de fante­zie ale părţilor de sus ale aripilor, această parte a porţii indicînd existenţa unor prefe­rinţe a localnicilor şi a unor habitudini este­tice a meşterilor. Anume aceste aripi sînt tă­iate fie în­ forma unor cercuri uriaşe încadrate de cercuri mai mici, închipuind cîteodată de departe o siluetă antropomorfă, fie în forma unor spinări de cal, ieşind în relief puternic capul şi şeaua. După cum se vede poarta ţărănească are in cuprinsul judeţului Bacău o pondere deosebită în configurarea imaginii totale a satului ca şi a arhitecturii locale. Ea este un obiect sculptu­ral mare împodobit cu un decor complex de crestături şi traforaje, decorul fiind în acelaş timp semnul unor preferinţe structurate pe văi şi pe sate ca adevărate curente de opinie este­tică materializată în realizări ce se­ constituie în „mode“ trăindu-şi viaţa lor, născîndu-se, a­­dică, răspîndindu-se şi apoi stingîndu-se după legi a căror stabilitate tocmai aceste fenomene de artă populară contemporană o pot înlesni oferind un bogat material de studiu, atît ca frecvenţă cit şi ca posibilităţi de înregistrare susceptibile de a fi comparate cu condiţiile unui experiment de laborator social. Porţile sunt principalele obiecte arhitecturale din judeţul Bacău decorate cu crestături şi cioplituri în lemn, gen decorativ mai puţin prezent la cele din acest judeţ. La exemplarele cele mai vechi de case înregistrate decorul în lemn cioplit era cu totul absent. Printre exem­plarele de case din stratul de vechime mijlo­cie, împodobite cu un astfel de decor, există unul la care stîlpii prispei sînt de o remar­cabilă frumusețe. Constînd într-o succesiune de volume­­ geometrice în care cuburile alternează cu octaedre alungite, stîlpii din Preluci se aseamănă izbitor cu volumele Coloanei fără sfîrşit brîncuşiene, constituind încă un argu­ment în favoarea nu a imitaţiei de către Brîn­­cuşi a stîlpilor ţărăneşti româneşti, ci a iden­tităţii de viziune decorativ-spaţiale a vestitu­lui artist — meşter gorjan cu cea a modestu­lui meşter de pe Valea Trotuşului pe fondul unitar al spiritului artei populare româneşti. Pe această vale mai ales stîlpii ciopliţi la case, chiar la unele exemplare noi, sînt de o varietate apreciabilă. In zona colinară, pe Va­lea Zeletinului, am putut înregistra existenţa unui curent de modă în materie de stîlpi de prispă, la foarte multe case apărînd un tip de stîlp ce ar putea fi numit şerpuit dacă n-ar fi în patru muchii, rezultînd deci mai degrabă o linie în zig-zag. Ar vţiai fi poate de spus că re­lieful acestor stîlpi ce par a fi ciopliţi este obţinut de fapt prin tăiere cu fierăstrăul prin dese schimbări de unghi. Aşa cum iluzia sculpturii rezultă din tehnica tăierii cu fierăs­trăul, o iluzie inversă se obţine prin cioplirea migăloasă a unor elemente de balustradă care ia un loc dau impresia unui traforaj, tehnică prin excelenţă a fierăstrăului. Este cazul unei balustrade ca şi a unui gard şi a unei porţi de pe Valea Caşinului, unică apariţie în cadrul arhitecturii rurale noi, uimind prin răbdarea şi timpul investite. Zeci de scînduri, una ne­­fiind la fel cu alta, sunt cioplite în forma unui arbore al vieţii înfipt în glastră. Scîndurile tra­forate, în aşa fel ca golurile să fie mai ample decit plinurile, sunt intercalate cu un fel de baluştri rotunzi, subţiri. Apărate de o streaşină de şindrilă, vopsite în verde, aceste ciudate apariţii de cioplituri traforate sau poate de traforuri cioplite constituie desigur o raritate în domeniul decorului arhitectonic, greutatea execuției tehnice inhibînd eventualele porniri imitative, cu tot efectul surprinzător produs. Traforurile propriuzise, scînduri tăiate cu fierăstrăul, au o mare extensiune în arhitec­tura rurală băcăuană, mai ales în cea recen­tă, fiind de fapt principala manifestare, ca frecvenţă, a artei lemnului. Prezente la pa­­ziile, balustradele, stîlpii caselor, la panourile decorative ale fînăriilor de pe grajduri, la gar­duri şi porţi, aceste traforuri constituie deco- Morile O bogată reţea hidrografică străbate văile mai mari şi mai mici ale Moldovei centrale, constituind sursa de energie pentru oamenii şi aşezările din aceste locuri din timpuri străvechi. Cele mai vechi instalaţii construite în scopul satisfacerii nevoilor legate de alimentaţie au fost morile de apă, a căror terminologie păstrează în mare parte originea lor latină. Acestea au fost cunoscute în Imperiul roman încă din sec. I î.e.n., iar scriitorul latin Vitruvius face o descriere în detalii a morii de apă în cunos­cuta sa lucrare „Despre arhitectură”. El descrie cum roata, lovită de şuvoiul de apă, o mişcă pe cea din­ţată, iar aceasta, prin ntermediul alteia, ce se îmbucă cu prima, face să se învîrtească pietrele de moară. Vitruvius adaugă că această instalaţie tehnica, pe care o numeşte machina — de unde şi verbul ma­­chinare din care derivă şi omânescul a macina nu este vreo curiozitate, vreo instalaţie rară, ci una de întrebuinţare curentă. Iată cum ne sunt relatate toate acestea : „Şi tot aşa sunt nenumărate alte feluri de maşini despre care nu e nevoie să vorbim, căci ne sunt cunoscute, fiindu-ne zilnic sub mina, precum morile, foalele fierarilor, carele, trăsurile cu doua roţi, strungurile...“. Introdusă în Dacia de către coloniştii romani în în secolele II şi II e.n., moara de apă a continuat să existe timp de aproape două milenii, fiind pre­zentă în contemporaneitate. Instalaţie tehnica cu cea mai mare vechime pe pămîntul românesc, moara de apă constituie o dovadă grăitoare de statornicie, con­vieţuire, continuitate şi permanenţă în spaţiul car­­pat­o-danubiano-pontic. In funcţie de condiţiile naturale ale regiunilor geografice, morile de apă s-au diversificat astfel : mori fixe, pe cursurile apelor mici şi în preajma iazurilor de captare ; mori mobile sau plutitoare, pe cursurile apelor domoale ale Mureşului şi Siretului ; mori cu ciutură sau cu făcae în Ranat şi Transilvan­­ia, unde pîraiele cu debit mic de apă, prin cădere verticală, puneau în mişcare roata orizontală. Pentru Moldova centrală sunt cunoscute morile de apă cu roţi verticale, cu aducţiune superioară sau inferioară, în funcţie de amplasarea lor pe teren. Pe cursurile apelor Caşin, Oituz, Trotuş, Tazlău, Siret, Bistriţa, Berheci şi Zeletin, precum şi pe ale afluenţilor acestora au funcţionat un număr impre­sionant de mori de apă. Documentele elaborate de cancelariile domneşti pomenesc de mori de apă, roa­tă de moară şi iazuri, cu ocazia vînzărilor şi cum­părărilor de moşii şi a hotărniciilor. Prima atestare documentară a morii de apă în Moldova datează de la 31 octombrie 1402, cînd Alexandru cel Bun dăru­ieşte mănăstirea Moldoviţa cu două mori în Baia şi o jumătate din altă moară de sladniţă, într-un document dat la 8 septembrie 1457, Ştefan cel Mare întăreşte mănăstirii Bistriţa vama şi pie­trele de ceară din tîrgul Bacău, morile întemeiate mai sus precum şi vama de la Tazlău. Este interesantă constatarea făcută cu ocazia cer­cetărilor efectuate pe teren la exemplarele care s-au păstrat pînă în zilele noastre, că morile de apă a­rut contemporan general în arhitectura popu­lară românească, deşi se pare că epoca sa de înflorire, plasată între 1900 şi 1950, a început să pălească în unele zone, noua înfăţişare a stratului celui mai recent al casei ţărăneşti folosind mai ales decorul colorat al zidăriei. Dispariţia treptată a traforului în viitor va fi determinată nu numai de folosirea tot mai raţională a lemnului ci şi de evidenta restrin­giere a prezenţei prispei. Deocamdată însă, pen­tru judeţul Bacău, traforul, prin marea varie­tate a motivelor ornamentale, prin plasarea sa diversă şi prin coloritul pe care poate să-l a­­dopte, este un element de prim ordin în diver­sificarea decorativă a casei ţărăneşti şi a di­feritelor acareturi, contribuind la definirea unei ambianţe specifice satului băcăuan. de apă Paul PETRESCU plică principiul de funcţionare descris de Vitruvius, şi terminologia latină : roată din rota, fus din fu­­sum, dinte din dens, dentem, piatră din petra, aler­gătoare din allergare, stătătoare din sto, stare e­c. Pe lingă acestea se întîlnesc şi multe denumiri cu un pronunţat caracter şi specific zonal sau local care nu aparţin limbii latine, cum ar fi : chişcoaie, scoc, babalog, părpăliţă, şi altele. Multe din părţile componente ale morii de apă sunt elemente care aparţin arhitecturii populare, că­reia i se integrează şi în cadrul căreia au evoluat. Astfel de elemente sunt : capră, cal, ursoaică, podul morii — similar cu al casei, precum şi tehnicile de îmbinare a bîrnelor. Din punct de vedere tehnic, la moara de apă forţa apei prin cădere pe paletele roatei, transformă energia hidraulică în energie mecanică, efectuîndu-se măcinarea. Inovaţiile aduse în epoca modernă şi contemporană la morile de apă nu au vizat princi­piul de funcţionare, ci reducerea frecării prin apli­carea lagărelor metalice şi mai recent a rulmenţilor. In ceea ce priveşte principiul de funcţionare a mo­rilor hidraulice cu aducţiune superioară şi captare pe canale de fugă a apei, acesta a stat la baza sis­temului de construcţie a modernelor hidrocentrale de astăzi. Vechimea neîntreruptă şi permanenţa morilor de apa pe meleagurile băcăuane a dat­­naştere la o sere de toponime ca : Gîrla Morii (Lespezi), Girla Morilor (Bacău), Moara Popii (Obîrşia), Piriul Morii (Hirja-Oituz), Morenii (sat în comuna Berzunţi), Va­lea Morilor (Mileşti-Horgeşti) ş. a. Studiul onomasticii ne dă posibilitatea să cunoaş­tem cum cei care practicau acest popular meşteşug şi-au însuşit sau li s-au atribuit nume sau porecle. Astfel, în Recensemintele populaţiei Moldovei din anii 1772, 1773 şi 1774 sunt nominalizaţi numai pentru ţinutul Trotuş un număr de 17 morari, iar pentru cel al Bacăului, 15. Trebuie să menţionăm că re­censemintele consemnează numai prenumele persoa­nei recenzate şi în dreptul său ocupaţia, de ex. : Vasile, morar sau Ion sin morar ceea ce ne dove­deşte că transformarea ocupaţiei în nume de per­soană s-a făcut ulterior. La sfîrşitul veacului trecut existau în vechiul judeţ Bacău un număr de 276 mori de apă, dintre care două la Bacău. Numărul acestora a scăzut la 257 în 1906, pentru ca în 1916 să rămînă 193, iar as­tăzi să avem mai puţin de 10 exemplare. Dacă aceste instalaţii sînt anacronice cu epoca în care trăim, ele aparţinînd peisajului etnografic tradiţional, folosirea surselor de apă pentru produ­cerea energiei electrice avînd la bază principiul morii de apă este o problemă de strictă actualitate. In acest sens la exploatarea forestieră de pe un afluent al Trotuşului, Camenca (comuna Brusturoasa), apa care mina altădată roţile morilor satului, acum pro­duce energie electrică necesară acestui punct de lucru forestier. Dorinel ICHIM ARTA LEMNULUI ATENEU PAGINA 3

Next