Ateneu, 1982 (Anul 19, nr. 1-8)
1982-03-01 / nr. 1
Interviu EDGAR PAPU: „Asupra unui scriitor cu adevărat mare nu se pot aplica judecăţi definitive din primul moment!“ — Stimate Edgar Papu, vă consider — alături de Adrian Marino, Şerban Cioculescu, Constantin Ciopraga ş. a. — o personalitate exemplară pentru generaţiile mai noi! Aveţi de partea dv. erudiţia, o viziune aproape renascentistă asupra fenomenului cultural, un interes constant pentru raţiune ca poartă minunată de intrare a semnalelor vieţii în „fiinţa“ noastră şi o mare bucurie în faţa cărţilor şi a nevoii umane de ficţiune.. V-aş ruga să răspundeţi la cîteva întrebări pentru revista „Ateneu“. Primele dintre ele sună astfel : Ce credeţi despre interviuri ? Care este rolul lor cultural ? — Interviul este o expresie exclusiv modernă a culturii. Oricît efort de imaginaţie aş cheltui, nu mi i-aş închipui intervievaţi pe August sau pe Horaţiu. Aş putea, oare, să-mi imaginez discuţia lui Socrate cu discipolii săi, fixată intr-un foarte scurt interval de timp, şi încheiată obligatoriu la un termen extrem de apropiat, pe care nu el şi l-a propus ? Aşadar, interviul este o modalitate practică,expeditivă, de difuzare a culturii, integrîndu-se ca atare, perfect printre mijloacele de manipulare ale presei, radioului, televiziunii. Omul actual, adesea suprasolicitat, simte nevoia unor căi rapide de informaţie culturală. Interviul i-o poate da. — In nişte însemnări pe marginea scrierilor dv., spuneam că — în prezenţa dv. — m-aş simţi întotdeauna bine, datorită spiritului dv. generos, deschis, nesofisticat, „tolerant“ (în limitele unei drepte conduite de viaţă). Cînd văd unele „încruntări“, „încrîncenări“, „violenţe“, „tentaţii demolatoare“, mă gîndesc la „olimpianismul“ dumneavoastră! Şi vreau să vă întreb, cum aţi reuşit să vă menţineţi într-un cadru de perfectă urbanitate ? Şi, mai ales, ce credeţi despre „polemica... fără idei“ (dacă se poate spune aşa !) şi despre polemică, în general ? — Aţi utilizat, în întrebarea dv., sintagma paradoxală „polemică... fără idei“. Aceasta este echivalentă cu ideea de... „cerc pătrat“. O polemică fără idei este o trîntă oarbă între derbedei. Polemica este numai de idei. Aşa o înţelegea şi Socrate, mai cu seamă în minunatul dialog „Protagoras“. Dacă am zice „polemică de idei“ ar fi un pleonasm, fiindcă noţiunea de idee intră cu necesitate în aceea de polemică. Ieşind, deci, din aria acestui termen, trebuie să mai adaug că scriitorul — după oscilaţiile temperamentului său — are drept la pamflet şi caricatură, chiar dacă ele mă ating pe mine. Nu mă supără decit dacă sînt făcute fără talent. .Răutatea crasă, şi numai atît, nu poate înlocui harul şi inspiraţia. — Cum apreciaţi (şi caracterizaţi) stadiul la care a ajuns critica noastră de azi ? Ce rol concedeţi „criticii foiletonistice“, criticii de „construcţie“ (limitîndu-se la autori, opere, teme) şi „criticii de idei“ ? Ce credeţi despre obiectivitatea criticii de azi şi de o mai dreaptă cuprindere a tuturor aspectelor oferite de „organismul“ viu al literaturii ? _ Toate cele trei genuri de critică invocate de dv. sînt deopotrivă de utile la noi, şi se completează perfect una pe alta. în perioada interbelică — dar şi în deceniile următoare — alcătuiesc un tot desăvîrşit : tipul Perpessicius, tipul Călinescu şi tipul Vianu. Critica nu este şi n-a fost vreodată perfect obiectivă. Omul este un animalsubiectiv, iar criticul literar nu se poate abate de la ceea ce se arată a fi — în mod apodictic — specific omenesc. Numai timpul este obiectiv. Ceea ce pretindem, totuşi, de la judecătorul creaţiilor literare, este o străduinţă cinstită sau măcar un pas binevoitor către obiectivitate. Or, în critica de azi, nu se mai observă uneori nici această elementară bunăvoinţă. Criticul nu mai apreciază sau depreciază opere, ci oameni, şi nu după criteriul discernămîntului artistic, ci al unei pasiuni „omeneşti, prea omeneşti“. Publicul cititor, care se vrea îndrumat, rămîne cu totul perplex cînd despre una şi aceeaşi lucrare înregistrrează, pe rînd, că are numai calităţi pozitive, şi numai defecte. O asemenea racilă este pe cale a fi înlăturată. Criticii încep a-şi deschide ochii unul asupra altuia, să se cunoasc, să se înţeleagă, să ierte şi să identifice laolaltă marea unitate a culturii din care fac parte. încep să-şi dea seama că disensiunea aprecierilor critice nu exclude posibila prietenie. Din păcate, încep numai. Să vedem cum se va continua apropierea dorită. — Ce ar trebui să se facă revistele pentru o mai serioasă „deschidere“ a lor către francheţe, generozitate, „înfrăţire“, iubire ? (Evident, fără a abdica de la spiritul critic !). — Răspunsul este acelaşi ca şi la întrebarea precedentă. Totuşi, mi-aţi sugerat o nouă idee : Nu poţi contrazice pe un om cinstit — supus şi el, desigur, erorii — decit dacă îl iubeşti. Faptul nu presupune o atitudine binevoitoare faţă de impostură. Impostura nu se cere contrazisă, ci denunţată, încel mai bun caz ignorată. — Ce credeţi despre „poezia română a ultimului deceniu“ ? Dar despre „americanizarea“ inspiraţiei care (între altele) are avantajul unei exprimări directe, percutante, non-conformiste, dar şi dezavantajul că nu se individualizează (ea, inspiraţia) in suficientă măsură ? ! Nu ar fi nevoie, în peisajul nostru liric, şi de o poezie, in mai mare măsură, înfiorată de „stări metafizice“ gen viziunile lui De Chirico ? _ în fraza dv. sunt aglomerate mai multe întrebări : a). Despre poezia română a ultimului deceniu am o părere excelentă. Este perioada în care a scăpat definitiv din epigonismul faţă de marii lirici ai celor două decenii interbelice. Iarăşi avem o poezie mare ca şi în acea perioadă, cu cel puţin cinci figuri nu numai originale, dar şi geniale. b) . Această americanizare există numai parţial, într-o porţiune a literaturii noastre. Exprimarea directă şi non-conformismul, admirabile în sine, tind, din păcate, să ajungă manieră. Sau, fiind vorba de „americanizare“, ameninţă cu standardizarea. c) . De Chirico este o figură colosală, uriaşă, insă o „înfiorare metafizică“ nu trebuie să fie neapărat, ca la el, escatologică, apocaliptică, încărcată de panică şi de alarmă. Unii din marii noştri lirici de astăzi prezintă, ca echivalenţă valorică, un alt gen de fior metafizic, poate mai adecvat nouă, mai „mioritic“. — Proza noastră, (cu multe lucrări remarcabile), mi se pare că nu are o critică pe măsura ei. Cu unele excepţii, destul de rare, proza aceasta, extrem de generoasă cu mesajele ei estetice şi etice, nu este „valorificată“, comentată, „valorizată“ cum ar trebui. Cum credeţi că s-ar putea remedia această stare de lucruri ? — Astăzi, romanul la noi — dealtfel ca şi lirica — se situează deasupra criticii, aşa cum bine aţi observat. Dar nu găsesc că e rea această stare de lucruri. Asupra unui scriitor cu adevărat mare nu se pot aplica judecăţi definitive din primul moment, înseamnă că ne aflăm într-o etapă substanţială, a creaţiei, iar nu într-una alexandrină a exegezei, care să macine în gol, fără materia unei bogate recolte beletristice, aşa cum se întîmplă, bunăoară, în Franţa actuală. — In final, aş dori să împărtăşiţi cititorilor revistei,,Ateneu“, cîteva „secrete“ de pe şantierul dv. de lucru . Ce vom citi, în viitorul apropiat, din scrierile dumneavoastră ? — Mă gîndesc numai la cartea cea mai apropiată, pe care sper că într-o lună o puteţi citi: Orizonturi la început de veac. Este o sumă, un număr de cîteva eseuri de literatură universală. Anul viitor, la aceeaşi editură („Eminescu“) va apărea o Circulaţie de motive în literatura noastră. Nu este cazul să vă expun conţinutul ei, îl veţi afla în 1983. — Vă mulţumesc în numele revistei care ne găzduieşte. Interviu realizat de : Ion Alex. ANGHELUŞ Judeţul Bacău — tradiţii Nota specifică în materie de modă a porţilor pe văile din judeţul Bacău este dată de prezenţa masivă a tipurilor de porţi scunde, prezenţă aproape exclusivă pe valea Oituzului şi dominantă numeric pe Valea Caşinului. Pe această din urmă vale se mai întîlnesc şi porţi înalte făcînd parte dintr-un trecut nu prea îndepărtat, în timp ce pe Valea Oituzului porţile înalte sînt o raritate. Este o întrebare dacă pe Valea Oituzului nu au fost nici în trecut porţi înalte în mare număr, sau dispariţia lor este rezultatul unui proces mai rapid. Şi în evoluţia porţilor scunde constînd din doi sau treistîlpi se poate stabili o scriere cronologică. Cei mai vechi stîlpi scunzi aveau un decor simplu închipuind cel mai adesea un pom al vieţii foarte puternic stilizat, format dintr-o tijă verticală înaltă cu stîlpul porţii (circa 2 metri) cu ramuri laterale, figurînd deci bradul. Uneori bradul este plantat într-o glastră. Totul se reduce la un desen foarte simplu, format din linii, incizate nu prea adine în lemnul de stejar. Ceva mai noi par a fi stîlpii scunzi împodobiţi cu cite două sau trei rozete cu şase raze înscrise în cerc şi înconjurate de semicercuri de uşoare adîncituri sculptate. Cu vremea aceste rozete geometrice se preschimbă în corole de flori tot cu şase petale şi care se integrează unui decor de cu totul alt tip, vădind aceleaşi ecouri clasicizante şi baroce totalizate într-o viziune 1900. Apar în acest decor de evidentă rezonanţă stilistică urbană, cordoane transformate din vechea „frînghie“ ţărănească, terminate cu ciucuri imenşi de draperii, inimi, palmete transformate dar riguros desenate. Capetele de sus ale stîlpilor se termină fie prin căciuli ascuţite ornamentate de obicei cu o inimă cu vîrful în sus, fie prin discuri pe faţa cărora sînt incizate rozete. Decorul celei mai noi generaţii de stîlpi scunzi, a treia generaţie, este mai complicat ca alcătuire şi complex ca origine întrucît de multe ori nu mai reprezintă o evoluţie a decorului stîlpilor de lemn ci a celor de piatră continuat pe cei de ciment. Problematica se complică şi mai mult deoarece de pe stîlpi de ciment acest decor se întoarce modificat pe stîlpii de lemn, apărînd deci ca o circulaţie de sens invers, de la materiale noi la cele vechi. Despre acest nou decor vom vorbi însă atunci cînd vom trece efectiv la decorul în piatră şi în substitutul său modern, cimentul. Pe o altă vale, a Trotuşului superior, ne aflăm în prezenţa unui alt curent de modă, în materie de porţi, care s-a propagat cale de cîteva sate, nucleul de iradiere părîndu-mi a fi satul Preluci. Ca structură porţile sînt şi pe aici tot înalte, făcînd chiar parte din categoria cea mai simplă în ce priveşte construcţia : trei stîlpi verticali şi o grindă orizontală, fără astereală la acoperişul în patru ape şi fără umplutura de scînduri deasupra portiţei mici. Ele se disting însă prin tăieturile pline de fantezie ale părţilor de sus ale aripilor, această parte a porţii indicînd existenţa unor preferinţe a localnicilor şi a unor habitudini estetice a meşterilor. Anume aceste aripi sînt tăiate fie în forma unor cercuri uriaşe încadrate de cercuri mai mici, închipuind cîteodată de departe o siluetă antropomorfă, fie în forma unor spinări de cal, ieşind în relief puternic capul şi şeaua. După cum se vede poarta ţărănească are in cuprinsul judeţului Bacău o pondere deosebită în configurarea imaginii totale a satului ca şi a arhitecturii locale. Ea este un obiect sculptural mare împodobit cu un decor complex de crestături şi traforaje, decorul fiind în acelaş timp semnul unor preferinţe structurate pe văi şi pe sate ca adevărate curente de opinie estetică materializată în realizări ce se constituie în „mode“ trăindu-şi viaţa lor, născîndu-se, adică, răspîndindu-se şi apoi stingîndu-se după legi a căror stabilitate tocmai aceste fenomene de artă populară contemporană o pot înlesni oferind un bogat material de studiu, atît ca frecvenţă cit şi ca posibilităţi de înregistrare susceptibile de a fi comparate cu condiţiile unui experiment de laborator social. Porţile sunt principalele obiecte arhitecturale din judeţul Bacău decorate cu crestături şi cioplituri în lemn, gen decorativ mai puţin prezent la cele din acest judeţ. La exemplarele cele mai vechi de case înregistrate decorul în lemn cioplit era cu totul absent. Printre exemplarele de case din stratul de vechime mijlocie, împodobite cu un astfel de decor, există unul la care stîlpii prispei sînt de o remarcabilă frumusețe. Constînd într-o succesiune de volume geometrice în care cuburile alternează cu octaedre alungite, stîlpii din Preluci se aseamănă izbitor cu volumele Coloanei fără sfîrşit brîncuşiene, constituind încă un argument în favoarea nu a imitaţiei de către Brîncuşi a stîlpilor ţărăneşti româneşti, ci a identităţii de viziune decorativ-spaţiale a vestitului artist — meşter gorjan cu cea a modestului meşter de pe Valea Trotuşului pe fondul unitar al spiritului artei populare româneşti. Pe această vale mai ales stîlpii ciopliţi la case, chiar la unele exemplare noi, sînt de o varietate apreciabilă. In zona colinară, pe Valea Zeletinului, am putut înregistra existenţa unui curent de modă în materie de stîlpi de prispă, la foarte multe case apărînd un tip de stîlp ce ar putea fi numit şerpuit dacă n-ar fi în patru muchii, rezultînd deci mai degrabă o linie în zig-zag. Ar vţiai fi poate de spus că relieful acestor stîlpi ce par a fi ciopliţi este obţinut de fapt prin tăiere cu fierăstrăul prin dese schimbări de unghi. Aşa cum iluzia sculpturii rezultă din tehnica tăierii cu fierăstrăul, o iluzie inversă se obţine prin cioplirea migăloasă a unor elemente de balustradă care ia un loc dau impresia unui traforaj, tehnică prin excelenţă a fierăstrăului. Este cazul unei balustrade ca şi a unui gard şi a unei porţi de pe Valea Caşinului, unică apariţie în cadrul arhitecturii rurale noi, uimind prin răbdarea şi timpul investite. Zeci de scînduri, una nefiind la fel cu alta, sunt cioplite în forma unui arbore al vieţii înfipt în glastră. Scîndurile traforate, în aşa fel ca golurile să fie mai ample decit plinurile, sunt intercalate cu un fel de baluştri rotunzi, subţiri. Apărate de o streaşină de şindrilă, vopsite în verde, aceste ciudate apariţii de cioplituri traforate sau poate de traforuri cioplite constituie desigur o raritate în domeniul decorului arhitectonic, greutatea execuției tehnice inhibînd eventualele porniri imitative, cu tot efectul surprinzător produs. Traforurile propriuzise, scînduri tăiate cu fierăstrăul, au o mare extensiune în arhitectura rurală băcăuană, mai ales în cea recentă, fiind de fapt principala manifestare, ca frecvenţă, a artei lemnului. Prezente la paziile, balustradele, stîlpii caselor, la panourile decorative ale fînăriilor de pe grajduri, la garduri şi porţi, aceste traforuri constituie deco- Morile O bogată reţea hidrografică străbate văile mai mari şi mai mici ale Moldovei centrale, constituind sursa de energie pentru oamenii şi aşezările din aceste locuri din timpuri străvechi. Cele mai vechi instalaţii construite în scopul satisfacerii nevoilor legate de alimentaţie au fost morile de apă, a căror terminologie păstrează în mare parte originea lor latină. Acestea au fost cunoscute în Imperiul roman încă din sec. I î.e.n., iar scriitorul latin Vitruvius face o descriere în detalii a morii de apă în cunoscuta sa lucrare „Despre arhitectură”. El descrie cum roata, lovită de şuvoiul de apă, o mişcă pe cea dinţată, iar aceasta, prin ntermediul alteia, ce se îmbucă cu prima, face să se învîrtească pietrele de moară. Vitruvius adaugă că această instalaţie tehnica, pe care o numeşte machina — de unde şi verbul machinare din care derivă şi omânescul a macina nu este vreo curiozitate, vreo instalaţie rară, ci una de întrebuinţare curentă. Iată cum ne sunt relatate toate acestea : „Şi tot aşa sunt nenumărate alte feluri de maşini despre care nu e nevoie să vorbim, căci ne sunt cunoscute, fiindu-ne zilnic sub mina, precum morile, foalele fierarilor, carele, trăsurile cu doua roţi, strungurile...“. Introdusă în Dacia de către coloniştii romani în în secolele II şi II e.n., moara de apă a continuat să existe timp de aproape două milenii, fiind prezentă în contemporaneitate. Instalaţie tehnica cu cea mai mare vechime pe pămîntul românesc, moara de apă constituie o dovadă grăitoare de statornicie, convieţuire, continuitate şi permanenţă în spaţiul carpato-danubiano-pontic. In funcţie de condiţiile naturale ale regiunilor geografice, morile de apă s-au diversificat astfel : mori fixe, pe cursurile apelor mici şi în preajma iazurilor de captare ; mori mobile sau plutitoare, pe cursurile apelor domoale ale Mureşului şi Siretului ; mori cu ciutură sau cu făcae în Ranat şi Transilvania, unde pîraiele cu debit mic de apă, prin cădere verticală, puneau în mişcare roata orizontală. Pentru Moldova centrală sunt cunoscute morile de apă cu roţi verticale, cu aducţiune superioară sau inferioară, în funcţie de amplasarea lor pe teren. Pe cursurile apelor Caşin, Oituz, Trotuş, Tazlău, Siret, Bistriţa, Berheci şi Zeletin, precum şi pe ale afluenţilor acestora au funcţionat un număr impresionant de mori de apă. Documentele elaborate de cancelariile domneşti pomenesc de mori de apă, roată de moară şi iazuri, cu ocazia vînzărilor şi cumpărărilor de moşii şi a hotărniciilor. Prima atestare documentară a morii de apă în Moldova datează de la 31 octombrie 1402, cînd Alexandru cel Bun dăruieşte mănăstirea Moldoviţa cu două mori în Baia şi o jumătate din altă moară de sladniţă, într-un document dat la 8 septembrie 1457, Ştefan cel Mare întăreşte mănăstirii Bistriţa vama şi pietrele de ceară din tîrgul Bacău, morile întemeiate mai sus precum şi vama de la Tazlău. Este interesantă constatarea făcută cu ocazia cercetărilor efectuate pe teren la exemplarele care s-au păstrat pînă în zilele noastre, că morile de apă arut contemporan general în arhitectura populară românească, deşi se pare că epoca sa de înflorire, plasată între 1900 şi 1950, a început să pălească în unele zone, noua înfăţişare a stratului celui mai recent al casei ţărăneşti folosind mai ales decorul colorat al zidăriei. Dispariţia treptată a traforului în viitor va fi determinată nu numai de folosirea tot mai raţională a lemnului ci şi de evidenta restringiere a prezenţei prispei. Deocamdată însă, pentru judeţul Bacău, traforul, prin marea varietate a motivelor ornamentale, prin plasarea sa diversă şi prin coloritul pe care poate să-l adopte, este un element de prim ordin în diversificarea decorativă a casei ţărăneşti şi a diferitelor acareturi, contribuind la definirea unei ambianţe specifice satului băcăuan. de apă Paul PETRESCU plică principiul de funcţionare descris de Vitruvius, şi terminologia latină : roată din rota, fus din fusum, dinte din dens, dentem, piatră din petra, alergătoare din allergare, stătătoare din sto, stare ec. Pe lingă acestea se întîlnesc şi multe denumiri cu un pronunţat caracter şi specific zonal sau local care nu aparţin limbii latine, cum ar fi : chişcoaie, scoc, babalog, părpăliţă, şi altele. Multe din părţile componente ale morii de apă sunt elemente care aparţin arhitecturii populare, căreia i se integrează şi în cadrul căreia au evoluat. Astfel de elemente sunt : capră, cal, ursoaică, podul morii — similar cu al casei, precum şi tehnicile de îmbinare a bîrnelor. Din punct de vedere tehnic, la moara de apă forţa apei prin cădere pe paletele roatei, transformă energia hidraulică în energie mecanică, efectuîndu-se măcinarea. Inovaţiile aduse în epoca modernă şi contemporană la morile de apă nu au vizat principiul de funcţionare, ci reducerea frecării prin aplicarea lagărelor metalice şi mai recent a rulmenţilor. In ceea ce priveşte principiul de funcţionare a morilor hidraulice cu aducţiune superioară şi captare pe canale de fugă a apei, acesta a stat la baza sistemului de construcţie a modernelor hidrocentrale de astăzi. Vechimea neîntreruptă şi permanenţa morilor de apa pe meleagurile băcăuane a datnaştere la o sere de toponime ca : Gîrla Morii (Lespezi), Girla Morilor (Bacău), Moara Popii (Obîrşia), Piriul Morii (Hirja-Oituz), Morenii (sat în comuna Berzunţi), Valea Morilor (Mileşti-Horgeşti) ş. a. Studiul onomasticii ne dă posibilitatea să cunoaştem cum cei care practicau acest popular meşteşug şi-au însuşit sau li s-au atribuit nume sau porecle. Astfel, în Recensemintele populaţiei Moldovei din anii 1772, 1773 şi 1774 sunt nominalizaţi numai pentru ţinutul Trotuş un număr de 17 morari, iar pentru cel al Bacăului, 15. Trebuie să menţionăm că recensemintele consemnează numai prenumele persoanei recenzate şi în dreptul său ocupaţia, de ex. : Vasile, morar sau Ion sin morar ceea ce ne dovedeşte că transformarea ocupaţiei în nume de persoană s-a făcut ulterior. La sfîrşitul veacului trecut existau în vechiul judeţ Bacău un număr de 276 mori de apă, dintre care două la Bacău. Numărul acestora a scăzut la 257 în 1906, pentru ca în 1916 să rămînă 193, iar astăzi să avem mai puţin de 10 exemplare. Dacă aceste instalaţii sînt anacronice cu epoca în care trăim, ele aparţinînd peisajului etnografic tradiţional, folosirea surselor de apă pentru producerea energiei electrice avînd la bază principiul morii de apă este o problemă de strictă actualitate. In acest sens la exploatarea forestieră de pe un afluent al Trotuşului, Camenca (comuna Brusturoasa), apa care mina altădată roţile morilor satului, acum produce energie electrică necesară acestui punct de lucru forestier. Dorinel ICHIM ARTA LEMNULUI ATENEU PAGINA 3