Ateneu, 1984 (Anul 21, nr. 1-12)

1984-01-01 / nr. 1

Fondatori: George BACO­VIA şi Grigore TABACARU (1925) GÎNDIREA ISTORICA A TOVARĂŞULUI NICOLAE CEAUŞESCU Gîndirea istorică actuală este puternic orien­tată de liniile de forţă ale concepţiei revolu­ţionare a tovarăşului Nicolae Ceauşescu, de spi­ritul său creator în abordarea problemelor com­plexe ale cunoaşterii din domeniul ştiinţelor sociale, punînd în lumină trăsăturile determinante ale istoriei, ca proces colectiv specific al miş­cării sociale. Folosind într-un mod creator cate­goriile şi principiile materialismului, istoric , fundament teoretic şi metodologic al ştiinţe­lor sociale­­, gîndirea istorică a secretarului general al partidului a contribuit esenţial la se­sizarea tendinţelor fundamentale ale procesului istoric obiectiv, la dezvăluirea forţelor motrice ale dezvoltării societăţii şi a structurii acesteia. Relevînd, de pildă, relaţia obiectivă dintre exis­tenţa socială şi conştiinţa socială, însemnătatea hotărîtoare a forţelor de producţie în progresul social, rolul bazei şi suprastructurii, rolul mase­lor şi al personalităţii în făurirea istoriei, to­varăşul Nicolae Ceauşescu a deschis istoriei — îndeosebi a României — posibilitatea explicării cauzale a evenimentelor luate în parte şi în an­samblul lor. „Interpretarea ştiinţifică, obiectivă a evenimentelor social-politice în toată comple­xitatea lor — sublinia tovarăşul Nicolae Ceau­şescu — poate fi făcută numai în lumina ma­terialismului dialectic şi istoric, cea mai înain­tată concepţie despre lume şi viaţă“. într-adevăr, această concepţie este incompa­tibilă „cu repetarea mecanică a unor teze depă­şite sau infirmate de viaţă, aprecieri simpliste care nu sunt de natură să ajute la înţelegerea complexităţii problemelor, a factorilor care ac­ţionează în societatea contemporană“. Prin prisma acestor consideraţii, tovarăşul Ni­colae Ceauşescu jalonează sarcinile deosebite ce revin istoricului, chemat să răspundă la întrebă­rile care-i preocupă pe contemporani. Sarcina istoricului comunist, înarmat cu teoria marxistă despre lume şi societate, folosind-o în mod cre­ator, este ca prin studiile sale, fără a renunţa la cercetarea obiectivă a trecutului istoric, fără a încerca să „înfăţişeze“ sau să „denigreze“ acest trecut, să facă din istorie un mijloc de cunoaş­tere a prezentului şi de prevedere a viitorului, să ofere, astfel, colectivităţii umane căreia i se adresează, imaginea devenirii şi aspiraţiile ei, ceea ce conferă adevărata valoare a muncii sale. „Valoarea unei istorii cu adevărat ştiinţifice, su­blinia secretarul general al partidului, tovarăşul Nicolae Ceauşescu, constă în înfăţişarea obiec­tivă a faptelor, în interpretarea lor justă, cons­tituind astfel o oglindă a conştiinţei de sine a poporului, a claselor, înmănunchind experienţa de viaţă şi de luptă a maselor şi conducătorilor“. Această luminoasă concepţie asupra scopurilor nobile ale istoriei a constituit un moment re­marcabil în stimularea edificării unei istoriogra­fii româneşti, situată în coordonatele adevărului istoric, c­are să răspundă cit mai deplin idealu­rilor de progres, de pace şi de bună înţelegere ale poporului român. Desigur, aria problematică a adevărului istoric comportă numeroase laturi şi aspecte, în care se includ cîteva raporturi e­­senţiale, cum sunt obiectiv-subiectiv, fapt „isto­ric“, istorie şi contemporaneitate, partinitate şi obiectivitate, asupra cărora opera istorică a to­varăşului Nicolae Ceauşescu proiectează o in­tensă lumină explicativă. Şi aceasta cu atît mai mult cu cît, în perioada contemporană, expo­nenţi ai concepţiilor subiectiviste, pragmatice, proiectivist-scientiste sau structuraliste, în teoria istoriei, încearcă reluarea şi revitalizarea unui mai vechi curent de gîndire, care, sub forma aşa-zisei „dezideologizări“ a ştiinţelor, se ridică împotriva principiului partinităţii în istorie, teo­retizează incompatibilitatea sa cu obiectivitatea ştiinţifică, întrucît în istorie dialectica rapor­tului dintre obiectiv şi subiectiv se manifestă într-un mod specific prin aceea că omul este, deopotrivă, obiect şi subiect al istoriei, că su­biectul este cuprins în însăşi realitatea istorică, acest specific face ca problema obiectivităţii cu­noştinţelor despre trecut să fie legată de carac­terul partinic al funcţiei sociale pe care trebuie să o îndeplinească rezultatele cercetării. Cer­cetarea trecutului este întotdeauna o cunoaştere angajată. Or, aşa cum se desprinde cu limpe­zime din opera­ secretarului general al partidului, aceasta face ca problema obiectivităţii cunoş­tinţelor istorice să fie strîns legată de ideologia clasei sau a grupului pe care-l reprezintă cer­cetătorul. Probema obiectivităţii devine astfel problema aderării la anumite coordonate ideo­logice şi valorice, şi anume la acelea care permit o deschidere maximă spre adevăr. Prin urmare, această indicaţie este deosebit de preţioasă, căci spiritul partinic nu este în contradicţie cu obiec­tivitatea cercetării istoriei, dacă aceasta reflectă poziţia clasei muncitoare ale cărei interese co­incid cu tendinţele obiective ale­ progresului is­toric. Din aceste cerinţe ale partinităţii decurge, pentru cercetarea noastră istorică, aşa cum sunt formulate în documentele Congresului al XII-lea al P.C.R., sarcina de a înfăţişa, potrivit reali­tăţii istorice, lupta poporului român pentru îm­plinirea idealurilor sale de progres, dreptate so­cială şi libertate naţională. Programul partidului (Continuare în pag. 3) Prof. Vasile FLOREA Fierbinte omagiu unei vieţi şi activităţi exemplare dăruită înfloririi patriei, fericirii poporului român, progresului şi păcii în lume. LA MULŢI ANI ! STEGAR DE IDEI Stegar de idei ce-naripează visul în fruntea unui partid şi popor, care transformă cu fapta, cu scrisul al vieţii mers, mereu cutezător. Stegar de idei înnoitoare, simbolizate de-un roşu stindard pe drumul nostru către soare, idei ca flăcări ce-n suflete ard. Stegar de idei înalte, măreţe primenind sufletul limii întregi cu un suflu nou de tinereţe, din ei la o parte osificate legi. Stegar de idei menite să-nvingă şi care-n lume spre pace tind , lumină din lumina lor să ningă aici, pe Terra, popoare înfrăţind. Stegar de idei şi mari împliniri sub văpaia comunistei zări, ţie-ţi închinăm adincile iubiri, Conducător-Erou de-nalte luminări. Radu FELECAN sub Îndrumarea tovarăşei Academician doctor inginer ELENA CEAUŞESCU Activitatea laboratorului ICECHIM Borzeşti — la nivelul noii calităţi (Pagina 3) Idealul de unitate naţională începem anul de încununare a cincinalului actual, sub semnul sărbătoresc al omagierii unui veac şi un sfert de la crearea statului na­ţional român modern, prin făurirea unirii din­tre Moldova şi Muntenia. „Moment epocal în procesul plămădirii statului naţional unitar român“ — cum a definit evenimentul tovarăşul Nicolae Ceauşescu —, acest act puternic al na­ţiunii române a fost rodul idealurilor revolu­ţionare de la 1848, pentru care au luptat masele largi ale poporului român. Acţionând energic, cu însufleţit simţ patrio­tic, cu o înaltă conştiinţă de sine ca entitate naţională şi ca prezenţă istorică, masele popu­lare din cele două provincii surori au încurcat atît iţele cercurilor reacţionare interne, cît şi pe ale unor puteri expansioniste care nu pri­veau cu ochi buni ivirea unui stat naţional pu­ternic în această zonă europeană a disputelor de interese. Dar faptul corespundea necesităţii istorice, unor cerinţe concrete ale dezvoltării social-politice, ale dreptului inalienabil al po­porului român la progres şi civilizaţie. Oricât de important, oricât de ample semni­ficaţii ar deţine, actul de la 24 ianuarie 1859 a reprezentat doar unul din momentele istorice ale luptei înflăcărate pentru idealurile unităţii naţionale. Această „năzuinţă dintotdeauna a ro­mânilor“ — cum a numit-o în Expunerea de la 1 decembrie 1983 tovarăşul Nicolae Ceauşescu — s-a hrănit prin secole, din conştiinţa originii daco-romane a locuitorilor de pe străvechile locuri carpato-danubiano-pontice. Idealul fier­binte al unităţii s-a născut din originea comu­nă a unui popor vorbind o limbă uimitor de omogenă pretutindeni, din cultura populară sau cărturărească la fel de unitară, din datinile sădite pentru vecie în simţirea şi conştiinţa lo­cuitorilor de pe toate aceste legendare melea­guri. Iată pentru ce am fost mereu uniţi „în cuget şi simţire“, peste graniţele vremelnice, atît de nefiresc despărţitoare de fraţi. Un moment tulburător, prin profundele sale semnificaţii, prin ecoul nestins în sufletul ro­mânimi­i de pretutindeni, l-a constituit unirea Ţării Româneşti, a Transilvaniei şi Moldovei de către Mihai Viteazul. Acest prim stat unitar centralizat român a dat o înaltă expresie idea­lului de libertate şi neatîrnare a ţării şi oricît de scurt a sclipit fulgerul de la 1600, zarea lui a fost îndestulătoare pentru a lumina gîndul putinţei de înfăptuire a unui vis nepreţuit. El a dobîndit o nouă forţă de atracţie, o strălucire neasemuită, cînd statul român modern şi-a cu­cerit cu arma în mină independenţa. Numeroşi transilvăneni s-au înrolat atunci în rîndurile tinerei armate române, înfruntînd cu eroism tunurile otomane şi nepregetînd să aducă su­prema jertfă patriotică, alături de fraţii mol­doveni şi munteni. Ei cinsteau cu credinţa lor idealul sfînt al unităţii naţionale, dînd o nouă însufleţire luptei seculare împotriva dominaţiei străine din Transilvania şi Banat. (Continuare în pag. 5) „A“ Generaţia unirii şi dialectica duratei ♦ » Aprecieri pe marginea ideii de timp în epoca de culminaţie a paşoptismului românesc­ s-au mai făcut. Interpreţii fenomenului au trebuit să observe îndîrjirea polemică a căuzaşilor în raport cu trecutul apropiat, pe care îl negau, opunîndu-i un program ce trebuia să definească viitorul. In acelaşi timp, nevoia unei motivări în ordinea tradiţiei i-a constrîns să exalte un trecut mai îndepărtat, cel cu semnificaţie defi­nitivă şi eroică S-ar b­utea observa însă, aici, un lucru mai adine, ţinînd de raportul însuşi dintre înnoire şi tradiţie, la nivelul conduitei celor ce-şi asumă puterea într-un moment sau altul : ei o asumă, de regulă, în numele unui principiu preexistent, ceea ce conferă înnoirii (fie aceasta şi revoluţionară) un caracater res­­titutiv, de întoarcere la o situaţie convenabilă din trecut. Cele mai radicale doctrine politice s-au prevalat astfel de un egalitarism străvechi şi s-a putut vorbi, paradoxal, de „revoluţii con­servatoare“. Paşoptismul românesc, care cuprinde cronologic şi epoca lui Cuza, e susceptibil de aprofundări sub acest unghi. Pentru oricine e familiarizat cu textele din epoca ce a pregătit Unirea Principatelor, opoziţia tensionată, antino­mică, între prezenţi şi trecut ţine de ordinea evi­denţei. în raport cu grandoarea trecutului, pre­zentul nu putea fi decit detestabil pentru aproape toată lumea. Un sentiment general, de la ocîr­­m­uire pînă la clăcaşi,identifica acest prezent cu o existenţă mizeră, insuportabilă, termenul de comparaţie fiind un trecut idealizat, cel al marilor eforturi defensive, exprimînd un eroism ale cărui dimensiuni abia dacă mai puteau fi estimate în noile circumstanţe. Cît priveşte vi­itorul, cealaltă componentă a tripticului cro­nologic, el apare ca ascuns în miezul unor eve­nimente aflate în curs sau pe cale de a se în­firipa, aşadar ceţos şi imprevizibil, în entuzias­mul său patriotic, Kogălniceanu făcea din is­torie un mijloc de a stabili „ce am fost, de unde am venit­, ce suntem­“, pentru ca pe acest temei să poată spune, ca într-o „regulă de trei“, şi „ce avem să fim“ 2. Prea simplă, desigur, această regulă, în care numărul necunoscut era dedus cu atîta uşurinţă din celelalte. Fiindcă nici tre­cutul, nici prezentul nu se pot defini atît de les­ne ca în retorica profesorului de la Academia Mihăileană. O reducţie subiectivă declara însă măreţ trecutul şi mizerabil prezentul, pentru a extrage din această opoziţie argumente palinge­­netice. în realitate, trecutul nu însemnase doar eroism şi devotament patriotic, iar prezentul nu era compus numai din note sumbre, însă loc pentru nuanţe nu exista deocamdată. Evo­când istoria naţională, Kogălniceanu făcea din trecut o sursă a cunoaşterii de sine şi prin a­­ceasta a resurecţiei morale. Ca şi altor istorici din epocă, trecutul îi apărea ca un depozit sa­cru da fapte, la îndemîna oricărui individ, a oricărei clase sau categorii sociale. O spusese şi mai înainte, prefaţînd Arhiva românească (1841) : „întrebaţi dar istoria şi veţi şti ce suntem­, de (Continuare în pag. 2) Al. ZUB

Next