Ateneu, 1984 (Anul 21, nr. 1-12)

1984-01-01 / nr. 1

r­ort Semnal Muzeul Cuza-Vodă la Galaţi » Problema înfiinţării muzeului „Cuza-Vodă“ la Galaţi nu se poate despărţi de acţiunile desfă­şurate pentru răscumpărarea casei în care au trăit părinţii şi domnitorul însuşi. In primii ani ai secolului nostru a fost depusă în Senat o petiţie iscălita de citeva sute de ga­­laţeni care solicitau cumpărarea casei de către sta­tul roman şi instalarea, in această clădi­e, a unui muzeu în amintirea lui Cuza-Vodă.­­ Cu toate asi­gurările ce au fost date atunci, casa n-a fost totuşi cumpărată. Intre­ anii 1909—1913, clădirea a fost locuită de Grigore Trancu-Iaşi şi-n acest in­terval a fost vizitata de M. Sadoveanu, O. Angliei, Cincinat Pavelescu, A. D. Xenopol, şt. O. Iosif, sosiţi la Galaţi la o şezătoare organizată de co­mitetul pentru ridicarea statuii lui Mih­ai Emi­­nescu. In această perioadă vila „Cuza-Voda” adă­postea de asemenea şedinţele salonului literar, condus de fraţii Botez şi C. Z. Buzdugan. Timp de şapte ani, până în 1920, clădirea a fost ocu­pată de liceul de fete „M. Kogalniceanu“­­. Materialele documentare păstrate ne dau posi­bilitatea să urmărim destinul acestui imobil şi în deceniul al treilea al secolului nostru. La 30 iu­nie 1923 s-a constituit la Galaţi un larg comitet, compus din numeroase notabilităţi ale oraşului şi judeţului Covurului, cu scopul „de a se răs­cumpără imobilul din oraşul Galaţi, fosta locuinţă a neuitatului domnitor Al. I. Cuza şi a da acestui imobil o destinaţie mai demnă faţă de amintirile ce întregul popor românesc le are de la aceia care a pus temelie României de astăzi”1­2. Comitetul creat a anunţat şi Comisia monumentelor isto­rice de situaţia casei. Totodată erau menţionate măsurile luate după constituirea comitetului, prin­tre care şi trimiterea listelor de subscripţie în toate judeţele ţării3. Această activitate, îndreptată cu precădere spre adunarea de fonduri destinate răscumpărării casei, a continuat timp de câţiva ani. Au fost adunaţi doar 80.000 lei, ceea ce era cu totul insuficient în condiţiile în care proprie­tarul imobilului pretindea,, pentru răscumpărarea casei, sumar de 5 milioane­­. Presa semnala în num­eroase rînduri situaţia in­tolerabilă, creata de faptul că vila fostului dom­nitor era lăsată în paragină. „Nu o dată am ri­dicat problema restaurării acestei case istorice”, preciza ziarul „Acţiunea“ în articolul „Restau­rarea casei domnitorului Cuza“­, oglindind apelul unanim al presei din oraşul Galaţi. In anul 1837 galăţenii au luat hotârîrea de a organiza cumpă­rarea prin subscripţie publica şi de a transforma în muzeu fosta casă a lui Al. I. Cuza li. Ca urmare a acestei hotărîri, la data, de 5 iunie 1937 a avut loc însufleţitoarea adunare de constituire a Aso­ciaţiei pentru restaurarea casei fostului domni­tor Cu acest prilej s-a expus în faţa celor pre­zenţi obiectivele imediate, ca şi cele de viitor ale comitetului noii asociaţii. Frumoasa iniţiativă pa­­triotica a determinat un nestăvilit entuziasm in rindul participanţilor, care s-a concretizat, printre altele, şi prin făptui că de la prima întrunire a fost adunată suma de 100.000 lei in vederea res­taurării casei 8. Planul de lucru al comitetului a fost stabilit in funcţie de urgenţele existente, în trei etape. Pentru prima a fost hotârită cumpărarea locului cu casa existentă, in etapa a doua urma să se realizeze refacerea clădirii cu păstrarea stilului ei original, unde să fie adăpostite : un muzeu legat de personalitatea domnitorului Cuza şi a psinavei unirii principatelor, o bibliotecă şi o sală de con­ferinţe. In etapa a treia trebuia să urmeze înzes­trarea casei cu donaţii, diferite obiecte ce au apar­ţinut domnitorului, cărţi, documentele şi mobi­lierul adecvat!1. Prin Ministerul instrucţiunii au fost atrase la aceasta acţiune patriotică şcolile din întreaga Ro­mânie. Din multe judeţe ale ţării au venit pe adresa asociaţiei cereri de a se trimite liste su­plimentare, pentru a fi distribuite şi şcolilor pri­mare. Judeţul Cluj, care a cerut un număr su­­plimentar de liste, i s-au adresat din partea aso­ciaţiei „Cuza-Voda“ călduroase mulţumiri pentru înţelegerea deplină pe care am găsit-o şi pentru înaltul patriotism ce-l manifestaţi” ra. Documentele păstrate redau fidel răsunetul pe care l-a avut iniţiativa asociaţiei „Guza-Vodă” în toate colţurile ţării, in cele mai diverse straturi sociale ale po­porului român. Chemărilor lansate de comitetul de organizare i-au răspuns persoane particulare, şcoli şi aşezăminte publice. Au fost organizate spectacole, s-au distribuit cocarde cu efigia dom­­nitorului în vederea obţinerii de noi fonduri. Corn­,­pozitorul Constantin Bobescu, dirijorul orchestrei Radiodifuziunii române, spre exemplu, a venit in intîmpinarea eforturilor depuse de gâlăţeni şi a hotârit să dea un concert în oraşul de pe Dunăre, la sfirşitul anului 1937, fondurile urmind sa fie cedate asociaţiei Cuza-Vodan. Presa a sprijinit şi ea, în mod eficient demersurile asociaţiei, cu care a colaborat in permanenţă. La Galaţi aso­ciaţia a apelat la sprijinul ziarelor „Acţiunea , „Vocea“ şi „Ecoul“, iar la Iaşi au fost angrenate ziarele „Opinia”, „Lumea“, „Noutatea“ şi „Ziua“. La 8 martie 1938, asociaţia casei „Cuza-Vodă“ a putut aduce la cunoştinţa opiniei publice că a dus la îndeplinire primul obiectiv al scopului ce şi-l asumase : răscumpărarea casei fostului dom­nitor. Nucleul viitorului muzeu, care a constitui punctul de plecare al actualei dezvoltări luate de muzeografia gălăţeană, a existat de fapt în oraşul Galaţi Încă din anul 1913. La şcoala pri­mară nr. 11 din oraşul Galaţi se afla înfiinţată, intr-o sală de clasă, o expoziţie creată din ini­ţiativa institutorilor Paul şi Ecaterina Paşa. A­­ceasta a fost recunoscută ca persoană morală şi juridică de către corpurile legiuitoare la 15 iulie 1921 Dorind extinderea şi lărgirea ei, iniţiatorii şi comitetul existent au hotărît s-o doneze aso­ciaţiei Cuza-Voda, donaţia fiind făcută la 20 fe­bruarie 1938­­. Muzeul care purta numele ilus­trului domnitor al Principatelor unite a fost mu­tat în noul local la 1 decembrie 1938, dată care marca împlinirea a 20 de ani de la realizarea unui vis însufleţitor al multor generaţii : Unirea Tran­silvaniei cu România. Persoanele propuse a face parte din comitetul de onoare al muzeului erau cunoscute personalităţi culturale, ştiinţifice şi po­litice, dintre care menţionăm pe N. Iorga, dr. C. Angelescu, profesorii universitari Simion Mehe­dinţi şi I. Simionescu, Gr. Ivancu-Iaşi şi alţii “. In februarie 1942 a fost numit ca director al muzeului Cuza-Vodă, ce se afla instalat In aşe­zământul cultural din strada cu acelaşi nume, Di­­mitrie Stahiescu, profesor la Liceul „Vasile Alec­­sandri“ din Galaţi.5. Perioada care a urmat n-a fost favorabilă dez­voltării muzeului. Astfel, Prefectura judeţului Co­vurului n-a răspuns favorabil cererii adresate la sfirşitul anului 1942 de către primăria municipiului să fie prevăzută şi o subvenţie „care să servească drept fond de întreţinere, reparaţii şi înzestrare a muzeului“ In pofida nenumăratelor dificultăţi care au caracterizat aceşti ani grei din istoria ţării, muzeul consacrat personalităţii lui Al. I. Cuza, înfiinţat in oraşul Galaţi, a supravieţuit datorită strădaniilor şi sacrificiilor făcute de cei ce au pus întregul devotam­ent în activitatea de creare şi dezvoltare a acestei instituţii de cultură, din vechiul port dunărean al ţării. L. EŞANU­­ P. Păltânea, „Al. I. Cuza şi Galaţii”, In revista „Danubius“, nr. 2-3/1969, p. 135. 2 Arhivele Statului Galaţi, fond Primăria mu­nicipiului Galaţi, dosar 22/1923, p. 3-4. 3 Ibid­em, fond Rezidenţa, dosar 21/1937, p. 24. 4 Ibidem, fond Primăria municipiului Galaţi, ds. cit. p. 12. 5 „Acţiunea“ din, 15 iulie 1937. 6 „Adevărul“ din 13 iulie 1937. 7 Arhivele Statului Galaţi, fond, Primăria muni­cipiului Galaţi, ds. 17 bis/1939, p. 31-37. 8 „Acţiunea“ din 15 iulie 1937. 9 Arhivele Statului Galaţi, fond Primăria muni­­nicipiului Galaţi ds. 17­ bis/1939, p. 31-37. 10 Ibidem Ds. 17/1939, p. 44. 11 Ibidem ds. 16/1939, p. 11. 13 Ibidem p. 16, 18. 14­ Ibidem. 15 Ibidem fond Rezidenţa ţinutului Dunărea de jos, ds. 218/1942, p. 3. 16 Ibidem ds. 27/1942, p. 11. Generaţia unirii şi dialectica duratei (Urmare din pag. 1) unde venim şi unde mergem“3. Acolo, în is­torie — opina el — trebuie să se caute nu nu­mai dimensiunea trecută a existenţei de neam, ci şi aceea viitoare, fie şi numai in spe. Finali­tatea oraculară a istoriei nu era totuşi o in­venţie de moment. Nici o altă epocă nu pare a-i fi atribuit însă o atare importanţă. Faptul ţine pe de o parte de coloratura ei romantică, iar pe de alta de acea „pedagogie naţională“ în UNIREA curs de formare, o pedagogie ce selecta empiric faptele din trecut spre a le opune stimulativ prezentului. Nu e de mirare deci că ele apar simplficate şi că raţionamentul clădit astfel nu rezistă la un examen serios. Cine mai avea însă vreme pentru un asemenea examen. Tabloul era zugrăvit în tonuri grave, fără preocuparea nu­anţei ? Durata era sesizată, didactic, ca triho­­tomie, fiecare dimensiune a ei fiind distinctă, ca într-o compoziţie oarecum mecanică. „De unde venim şi unde mergem, trecutul şi viito­rul, iată toată fiinţa noastră, iată mijlocul de a ne cunoaşte“ îndemna Kogălniceanu la 1843. Dar cine gîndeşte astfel pare a fi dispus să sacrifice tocmai dimensiunea cea mai importantă a du­ratei, prezentul, care le conţine şi pe celelalte. Pare, fiindcă în realitate nimeni n-a fost mai sensibil la valoarea de sinteză a prezentului ca M. Kogălniceanu. Gîndirea lui devine transpa­rentă, logică, deîndată ce raportăm „regula de trei“ la programul său regenerativ, un program menit tocmai să modifice clipa prezentă în pers­pectiva unui viitor deductibil din experienţa tre­cutului. Istoria era chemată atunci să asigure cunoaştere de sine capabilă să trezească ener­gii şi să le mobilizeze în direcţia construcţiei de stat, a culturii şi a oricărui alt sector de activi­tate. Sursă cognitivă şi de morală în acelaşi timp, căci trebuia să revitalizeze spiritul naţio­nal, ea avea rostul să extindă fiinţa umană prin încorporarea experienţei altor generaţii. In îm­prejurările epocii paşoptist©, care au însemnat legături strînse c­u lumea apuseană, organizarea de stat preconizată de căuzaşi echivala în mare cu adoptarea unui model politic şi socio-cul­­tural existent, un model ce tezauriza acumulări progresive şi cristalizări în timp. Viitorul visat de patrioţii români semăna deci mai mult cu prezentul unui alt spaţiu geopolitic, aflat în avans pe scana dezvoltării istorice. Cum să nu rezulte de aici un decalaj continuu, o dezvoltare asincronică ? Aşa s-ar înţelege lucrurile în plan teoretic, fiindcă altminteri cei mai luminaţi din­tre paşoptiştii români ştiau bine că un „trans­plant“ al modelului apusean pur şi simplu nu era nici posibil, nici dorit. Structurile lui se cuveneau asumate, „materia“ însăşi rămînînd să le-o dea realităţile locale, tradiţia istorico-cul­­turală a zonei carpato-dunărene. Ce era deci trecutul pentru principalii protagonişti ? L-am citat mai sus pe Kogălniceanu, care la 26 de ani formula un adevărat catehism al resurec­ţiei naţionale. La 28 de ani, Bălcescu vorbea compatrioţilor săi, la Biblioteca Română din Paris, făcînd o analiză a situaţiei prin rapor­tare la trecut şi la viitor4. Prezentul i se arăta dezolant în orice registru, social l-ar fi privit. Doar câţiva tineri cutezau să-şi asume datoria patriotică, spre a uşura „ticăloşiile societăţii noastre“. Le lipsea încă o bună perspectivă a duratei. Căci „posedaţi de sentimentul prezen­tului mai mult decit lucrînd pentru viitor, ei se mirară că nu culeg a doua zi ceea ce au se­mănat cu o­ zi înainte“ 5. Ceea ce le reproşa deci Bălcescu era un viciu de abordare : prezentul nu-şi putea dobîndi sensul adevărat decit pros­­pectivic, pus în relaţie cu un program de viitor, iar situaţia prezentă nu-şi putea dezvălui ca­racterul provizoriu şi efemer decit raportată la durata întreagă. Numai astfel se poate depăşi decepţia, sentimentul neputinţei şi al zădărni­ciei eforturilor, în perspectiva duratei globale, misiunea fiecăruia se poate estima cu mai multă precizie, ţinta militantului căpătînd un spor de idealitate. Căci dacă „nu este dat unei generaţii să înceapă şi să întemeieze triumful unei cre­dinţe“ 6, înseamnă că solidaritatea cu cei dinainte şi deopotrivă cu succesorii devin© o normă de conduită realistă şi consolatoare. Un declin de precursor pîndeşte pe fiec­re, căci prevalau in­diferenţa şi letargia. Mistuită de scepticism şi corupţie, societatea românească părea definitiv condamnată. Literatura, istoria, totul părea fără vlagă. „Lasă dară în pace umbrele părinţilor !“ Acesta părea să fie, timbrat eminescian, în­demnul cel mai legitim. Dar situaţia nu mai părea astfel. Dincolo de aparenţă, Bălcescu ştia să descifreze o­ realitate mai adîncă, viaţa po­porului însuşi, doritoare de înnoiri şi capabilă de sacrificii. „O, vă înşelaţi, voi luaţi drept moarte ceea ce este pregătirea unei transfor­maţii sociale. Toate ne-o dovedesc. Acea luptă între interesurile opozite şi vrăşmaşe, acea mare neunire, acea dezorganizaţie socială, toate sunt semne de viaţă, toate ne arată că o lucrare mare se face în societate, toate ne vestesc în­ceputul zămislirii unei societăţi nouă“ 7. Rea­litatea e deci antinomică, în stare să sprijine atitudini contradictorii : una a dezolării com­plete, capitularde , alta a obstinaţiei militante, pentru care declinul cel mai dramatic nu putea fi decit un îndemn la resurecţie. Atitudinea din urmă e cea afişată de Bălcescu însuşi, al cui mesaj n-a contenit să fie tonic nici atunci cînd, la Hyeres, în exil, bolnav de moarte, făcea din ultimile-i puteri „încă un imn“ patriei sale în­depărtate. Este atitudinea mesianică, izvorîtă dintr-o concepţie ce refuza gîndul că un popor care, aproape două milenii rezistase atîtor vici­situdini, putea pieri fără vreme numai pentru că pe alocuri se arătau semne de oboseală şi dez­nădejde. Dimpotrivă, atîtea jertfe, atîtea sufe­rinţe acumulate, o spusese şi Kogălniceanu, nu puteau fi decit o pregătire pentru un scop anu­me, un scop mare, cum îl asigura chiar Mi­chelet­a, din care cita un pasaj entuziasmant, pentru a încheia, consensul, cu un îndemn la a­­sumarea programului de resurecţie9. în ter­meni aproape identici se rostise şi în cuvînt preliminariu despre izvoarele istoriei români­lor 10, convins că poporul său avea de împlinit o misiune de istorie, cu condiţia, evident, de a nu abdica de la datoria sa militantă, fiindcă providenţa nu ajută decit pe cei ce se ajută singuri, logosul lucrînd în istorie, în sens he­gelian, prin mijlocirea popoarelor. Apostol al activismului, Bălcescu stigmatiza pe „propovă­duitorii nelucrării“, recomandînd angajarea de­plină, responsabilă, ca o condiţie a salvării. Nimeni n-a definit mai sugestiv momentul decit acest tînăr, căruia meseria de istoric îi furniza la fiece pas argumente în direcţia unui optimism salutar: „Trăind, domnilor, într-o epocă de tranziţie, între trecutul care piere şi viitorul care începe a ne luci, pentru noi ideile bătrîne nu mai au putere şi ideile nouă, credinţa nouă, cei mai mulţi o presimţim fără a o cunoaşte bine, fără a o fi analizat“ 11. Confuzie, apatie, neîncredere. Din această situaţie nu se putea ieşi decât prin efort resurecţional, adică prin Unire, ca mijloc de a asigura cea mai largă solidari­tate şi maximă eficienţă în realizarea progra­mului regenerativ. Fiindcă, avea să o­ spună tot Bălcescu, după eşecul revoluţiei, fericirea nu poate exista fără libertate, libertatea nu se poate dobîndi fără putere, iar puterea pretinde uni­rea românilor intr-un singur corp politic. Am amintit citeva texte. S-ar putea aduce în dis­cuţie altele, fiindcă paşoptiştii de marcă au fost în acelaşi timp şi cărturari dispuşi a comenta, fie şi epistolar, ideile, întâmplările, starea de lu­cruri. Vom cita încă unul, înfiripat în preajma şi în spiritul lui Bălcescu (i-a şi fost atribuit o vreme de către Dimitrie Berindei (1851), text în care trecutul şi prezentul se situează anti­nomic, obligînd la opţiune. îndemnul era cit se poate de clar, în concordanţă cu revista însăşi : „Junime română ! Timpul grăbeşte să ne ridi­căm caracterile, să smulgem egoismul din ini­ma noastră, să ne pătrundem de misia româ­nilor. E timpul da lucru şi d-o gîndire serioasă. E timpul să ne dăm mîna, să formăm o unire frăţească şi să jurăm p-atîţia secoli de sclavie că nu vom pregita pină nu vom lumina popo­rul. Datoria noastră e mare: trebuie să ştim a ne ridica pină la dînsa. Trebuie s-arătăm că în iunie e entuziasmul lucrurilor mari şi devo­tamentul pentru adevăr“ 12 *. Era entuziasmul re­generării şi credinţa că ora adevărului, a unui adevăr de destin, sosise pentru poporul român. Unirea se impuneai inexorabil în orice pro­gram realist, iar dezbaterile din epocă in­dică opţiuni dramatice. Momentul era decisiv, alegerea trebuie făcută fără întârziere. Textele emise în acei ani denotă o concentrare a spi­ritelor în această direcţie şi o limpezire sem­nificativă în sensul idealului naţional. C. Negri, I. C. Brătianu, I. Ghica, G. Bariţiu, Al. Russo, şi atîţia alţi căuzaşi s-au rostit consensual şi fără echivoc. Ca şi mai vârstnicul C. Negruzzi, ei ştiau că fără Unire „bine nu vom mai ve­dea“ 1.1. Iar pregătirea Unirii i-a silit pe cei mai mulţi să mediteze asupra duratei noastre, să exalte ori să critice trecutul, să supună cerce­tării stările prezente, să facă prospecţiuni a­­supra viitorului. Timpul căpătase o densitate spe­cifică şi o s cadenţă mai vie care impunea adap­tarea din mers14. A-i regindi ipostazele din pers­pectiva rezolvării ce avea să se impună la 1859 e o întreprindere utilă și ea poate fi extinsă cu folos 15. 5 Ibidem, p. 34. 6 Ibidem, p. 35. 7 Ibidem, p. 37. 8 J. Michelet, Le peuple, La Haye, 1846, p. IV. 9 N. Bălcescu, op. cit., p. 38. 10 Idem, Opere, I, București, 1974, p. 107. 11 Idem, Privire asupra stării..., p. 38. 12 Junimea română, Paris, I, 1851, p. 3-5 ; Trecu­tul și prezentul. 13 E. Lovinescu, Scrieri inedite ale lui C. Ne­gruzzi, în Convorbiri literare, 1913, p. 72-73. 14 Cf. Al. Zub, L’idée nationale et le rythme his­­torique dans Ies pays roumains au début de l’épo­­que moderne, în Revue roumaine d’histoire, XIV, 2, 1975, p. 285-289. 15 Idem, Junimea, implicaţii istoriografice, Iaşi, 1976, p. 279-285 . A scrie şi a face istorie, Iaşi, 1981, p. 245-254. Unirea Principatelor şi Transilvania » La 1 decembrie 1918 Vasile Goldiş, în me­morabila expunere, menită să motiveze hotărîrea de unire cu România, a evocat semnificaţia formării statului român modern din 1859, in istoria românilor din Transilvania. Pentru omul politic etapele formării unităţii româneşti erau : unirea lui Mihai Viteazul, unirea Principatelor şi independenţa statului. Cu spirit de pătrun­dere, propriu istoricului care a fost, el a înţeles că unirea Principatelor a reprezentat o deschi­dere în lupta de emancipare naţională a româ­nilor ardeleni. Textul la care ne referim, sub aspectul interpretării însemnătăţii unirii pen­tru Transilvania, rămîne relevant. Rememorând opresiunea naţională în timpul neoabsolutismu­­lui şi dualismului, Goldiş a subliniat impor­tanţa existenţei statului român modern. „Intre acestea noi priveam cu iubire duioasă la fraţii noştri de la răsărit, care începuseră a se smulge din urgiile vremurilor barbare. Resimţiră obâr­şia comună şi, la razele luminii primite de la apus, conştiinţa naţională săvîrşi la 1859 unirea Principatelor române sub bunul şi luminatul Cuza Vodă, iar sîngele vărsat din nou cu atu, vitejie [...] la 1877 scutura şi cele de pe urmă zale ale lanţului care lega România de Con­­stantinopol...“ în viziunea liderului, pentru formarea uni­tăţii româneşti, Unirea Principatelor a repre­zentat un moment decisiv pe druml desăvârşirii unui proces istoric. Punctul de vedere exprimat de omul politic de la 1 decembrie coincidea, fără îndoială, cu încheierile istoriografiei, aşa cum ele se detaşau din sintezele lui Xenopol şi Iorga. De remarcat şi convergenţa cu opinia po­litică ardeleană din secolul al XIX-lea, care, prin Alexandru Pa­piu Marian, formulase cu claritate ideea unirii Transilivaniei cu statul ro­mân. „Unirea Transilvaniei cu Principatele ar scăpa Principatele de moarte, ar completa sis­tema statului român şi ar pune fundamentul vieţii politice în România“. Istoricul şi colabo­ratorul lui Cuza, revoluţionarul de la 1848 a subliniat în cunoscutul său Memorand, adresat domnului, însemnătatea, formării statului modern pentru Transilvania. „Românii din Transilvania în împrejurările de faţă, numai la Principate privesc, numai de aici aşteaptă semnalul, numai de aici îşi vad scăparea“. La o distanţă de nici douăzeci de ani, istoricul ardelean confirma a­­seb­ţiunea lui Bariţiu din­ 1842 care socotise că viaţa politică din Principate garantează naţio­nalitatea românilor transilvăneni. Constatarea Nestorului presei ardelene, făcută într-un mo­ment de maximă presiune a politicii de desna­­ţionalizare, practicată de nobilimea maghiară, exprima evident solidaritatea naţională din spaţiul românesc. Aprecierea lui Palpiu a re­prezentat, în condiţiile statului român modern, o confirmare a credinţei lui Bariţiu şi, totodată, pasul înainte, în gîndirea politică românească spre unirea Transilvaniei cu ţara. Implicaţiile Unirii din 1859 în viaţa politică din spaţiul intracarpatic au fost multiple. A­­cestea au avut semnificaţii politice care au de­păşit evident sfera ecourilor, adeseori dezbătute, importante fireşte şi­­ele, dar nu suficiente pen­tru a explica complexitatea efectelor şi, mai cu seamă, dimensiunile procesului de formare a conştiinţei şi necesităţii unirii. în perioada in­terbelică, P. P. Panaitescu, Gh. I. Brătianu au adus o nouă lumină asupra politicii transilvă­nene a lui Cuza-Vodă, reuşind să detaşeze, din examinarea faptelor de politică internaţională, ultimele ei raţiuni, în concepţia istoricilor a­­mintiţi, la car© se cuvine să-l asociem şi pe Ioan Lupaş, politica naţională a domnului ales a fost hotărîtoare pentru viitoarea evoluţie a problemei naţionale româneşti. în acest sens Gh. I. Brătianu a stabilit legătura necesară din politica Principatelor Unite şi dinamica miş­cării naţionale a românilor din Transilvania. însemnătatea Unirii din 1859 în istoria ro­mânilor din interiorul arcului carpatic este, în lumina rezultatelor la, care a ajuns, istoriogra­fia, una din cele mai profunde. Acţiunea unio­nistă şi înfăptuirea dezideratului naţional au stîrnit în Transilvania un ecou din cele mai puternice. Se poate afirma că publicistica şi discuţiile purtate au contribuit la o autoexami­­nare colectivă în mediile intelectuale române, la sporirea cunoştinţelor despre realităţile po­litice din Principatele Unite şi, în cele din ur­mă, la definirea atitudinilor. Problema şi-a a­­vut aspectele ei în planul politicii europene din timpul unificărilor politice, cu manifestări la nivelul raporturilor internaţionale, cărora li s-au asociat tratativele cu emigraţia politică ma­ghiară şi polonă. Unirea a avut o influenţă deo­sebită şi asupra cercurilor conducătoare austri­ece, care au sesizat sensul evoluţiei viitoare. Apariţia statului naţional a determinat, dim­preună cu problema italiană, o modificare în istoria internă a imperiului care revine la sis­temul constituţional. încă în primul an al existenţei statului mo­dern, problema Transilvaniei ajunge să fie dis­cutată cu insistenţă în cercurile politice statale şi ale emigraţiei, declanşând combinaţii politice posibile, tratative şi dispute în interior. Dar unirea Principatelor a pus în termeni noi pro­blema raporturilor naţionale în Europa centrală, unde exemplul românesc şi italian a sensibili­zat aspiraţiile maghiare. De aici au rezultat tra­(Continuare în pag. 14) Pompiliu TEODOR 1 Cf. V. Cristian, Relaţia trecut-prezent-viitor in concepţia revoluţionarilor români de la 1848, în vol. Sub semnul lui Clio, Cluj, 1974, p. 352-358. 2 M. Kogalniceanu, Opere, T, Bucureşti, 1946, p. 649. 3 Ibidem, p. 613. 4 N. Bălcescu, O privire asupra stării de faţă, asupra trecutului şi viitorului patriei noastre, ed Co­rnelia Bodea, Bălceşti pe Topolog, 1970, p. 31-43. ATENEU, IANUARIE 1984

Next