Ateneu, 1984 (Anul 21, nr. 1-12)
1984-01-01 / nr. 1
rort Semnal Muzeul Cuza-Vodă la Galaţi » Problema înfiinţării muzeului „Cuza-Vodă“ la Galaţi nu se poate despărţi de acţiunile desfăşurate pentru răscumpărarea casei în care au trăit părinţii şi domnitorul însuşi. In primii ani ai secolului nostru a fost depusă în Senat o petiţie iscălita de citeva sute de galaţeni care solicitau cumpărarea casei de către statul roman şi instalarea, in această clădie, a unui muzeu în amintirea lui Cuza-Vodă. Cu toate asigurările ce au fost date atunci, casa n-a fost totuşi cumpărată. Intre anii 1909—1913, clădirea a fost locuită de Grigore Trancu-Iaşi şi-n acest interval a fost vizitata de M. Sadoveanu, O. Angliei, Cincinat Pavelescu, A. D. Xenopol, şt. O. Iosif, sosiţi la Galaţi la o şezătoare organizată de comitetul pentru ridicarea statuii lui Mihai Eminescu. In această perioadă vila „Cuza-Voda” adăpostea de asemenea şedinţele salonului literar, condus de fraţii Botez şi C. Z. Buzdugan. Timp de şapte ani, până în 1920, clădirea a fost ocupată de liceul de fete „M. Kogalniceanu“. Materialele documentare păstrate ne dau posibilitatea să urmărim destinul acestui imobil şi în deceniul al treilea al secolului nostru. La 30 iunie 1923 s-a constituit la Galaţi un larg comitet, compus din numeroase notabilităţi ale oraşului şi judeţului Covurului, cu scopul „de a se răscumpără imobilul din oraşul Galaţi, fosta locuinţă a neuitatului domnitor Al. I. Cuza şi a da acestui imobil o destinaţie mai demnă faţă de amintirile ce întregul popor românesc le are de la aceia care a pus temelie României de astăzi”12. Comitetul creat a anunţat şi Comisia monumentelor istorice de situaţia casei. Totodată erau menţionate măsurile luate după constituirea comitetului, printre care şi trimiterea listelor de subscripţie în toate judeţele ţării3. Această activitate, îndreptată cu precădere spre adunarea de fonduri destinate răscumpărării casei, a continuat timp de câţiva ani. Au fost adunaţi doar 80.000 lei, ceea ce era cu totul insuficient în condiţiile în care proprietarul imobilului pretindea,, pentru răscumpărarea casei, sumar de 5 milioane. Presa semnala în numeroase rînduri situaţia intolerabilă, creata de faptul că vila fostului domnitor era lăsată în paragină. „Nu o dată am ridicat problema restaurării acestei case istorice”, preciza ziarul „Acţiunea“ în articolul „Restaurarea casei domnitorului Cuza“, oglindind apelul unanim al presei din oraşul Galaţi. In anul 1837 galăţenii au luat hotârîrea de a organiza cumpărarea prin subscripţie publica şi de a transforma în muzeu fosta casă a lui Al. I. Cuza li. Ca urmare a acestei hotărîri, la data, de 5 iunie 1937 a avut loc însufleţitoarea adunare de constituire a Asociaţiei pentru restaurarea casei fostului domnitor Cu acest prilej s-a expus în faţa celor prezenţi obiectivele imediate, ca şi cele de viitor ale comitetului noii asociaţii. Frumoasa iniţiativă patriotica a determinat un nestăvilit entuziasm in rindul participanţilor, care s-a concretizat, printre altele, şi prin făptui că de la prima întrunire a fost adunată suma de 100.000 lei in vederea restaurării casei 8. Planul de lucru al comitetului a fost stabilit in funcţie de urgenţele existente, în trei etape. Pentru prima a fost hotârită cumpărarea locului cu casa existentă, in etapa a doua urma să se realizeze refacerea clădirii cu păstrarea stilului ei original, unde să fie adăpostite : un muzeu legat de personalitatea domnitorului Cuza şi a psinavei unirii principatelor, o bibliotecă şi o sală de conferinţe. In etapa a treia trebuia să urmeze înzestrarea casei cu donaţii, diferite obiecte ce au aparţinut domnitorului, cărţi, documentele şi mobilierul adecvat!1. Prin Ministerul instrucţiunii au fost atrase la aceasta acţiune patriotică şcolile din întreaga Românie. Din multe judeţe ale ţării au venit pe adresa asociaţiei cereri de a se trimite liste suplimentare, pentru a fi distribuite şi şcolilor primare. Judeţul Cluj, care a cerut un număr suplimentar de liste, i s-au adresat din partea asociaţiei „Cuza-Voda“ călduroase mulţumiri pentru înţelegerea deplină pe care am găsit-o şi pentru înaltul patriotism ce-l manifestaţi” ra. Documentele păstrate redau fidel răsunetul pe care l-a avut iniţiativa asociaţiei „Guza-Vodă” în toate colţurile ţării, in cele mai diverse straturi sociale ale poporului român. Chemărilor lansate de comitetul de organizare i-au răspuns persoane particulare, şcoli şi aşezăminte publice. Au fost organizate spectacole, s-au distribuit cocarde cu efigia domnitorului în vederea obţinerii de noi fonduri. Corn,pozitorul Constantin Bobescu, dirijorul orchestrei Radiodifuziunii române, spre exemplu, a venit in intîmpinarea eforturilor depuse de gâlăţeni şi a hotârit să dea un concert în oraşul de pe Dunăre, la sfirşitul anului 1937, fondurile urmind sa fie cedate asociaţiei Cuza-Vodan. Presa a sprijinit şi ea, în mod eficient demersurile asociaţiei, cu care a colaborat in permanenţă. La Galaţi asociaţia a apelat la sprijinul ziarelor „Acţiunea , „Vocea“ şi „Ecoul“, iar la Iaşi au fost angrenate ziarele „Opinia”, „Lumea“, „Noutatea“ şi „Ziua“. La 8 martie 1938, asociaţia casei „Cuza-Vodă“ a putut aduce la cunoştinţa opiniei publice că a dus la îndeplinire primul obiectiv al scopului ce şi-l asumase : răscumpărarea casei fostului domnitor. Nucleul viitorului muzeu, care a constitui punctul de plecare al actualei dezvoltări luate de muzeografia gălăţeană, a existat de fapt în oraşul Galaţi Încă din anul 1913. La şcoala primară nr. 11 din oraşul Galaţi se afla înfiinţată, intr-o sală de clasă, o expoziţie creată din iniţiativa institutorilor Paul şi Ecaterina Paşa. Aceasta a fost recunoscută ca persoană morală şi juridică de către corpurile legiuitoare la 15 iulie 1921 Dorind extinderea şi lărgirea ei, iniţiatorii şi comitetul existent au hotărît s-o doneze asociaţiei Cuza-Voda, donaţia fiind făcută la 20 februarie 1938. Muzeul care purta numele ilustrului domnitor al Principatelor unite a fost mutat în noul local la 1 decembrie 1938, dată care marca împlinirea a 20 de ani de la realizarea unui vis însufleţitor al multor generaţii : Unirea Transilvaniei cu România. Persoanele propuse a face parte din comitetul de onoare al muzeului erau cunoscute personalităţi culturale, ştiinţifice şi politice, dintre care menţionăm pe N. Iorga, dr. C. Angelescu, profesorii universitari Simion Mehedinţi şi I. Simionescu, Gr. Ivancu-Iaşi şi alţii “. In februarie 1942 a fost numit ca director al muzeului Cuza-Vodă, ce se afla instalat In aşezământul cultural din strada cu acelaşi nume, Dimitrie Stahiescu, profesor la Liceul „Vasile Alecsandri“ din Galaţi.5. Perioada care a urmat n-a fost favorabilă dezvoltării muzeului. Astfel, Prefectura judeţului Covurului n-a răspuns favorabil cererii adresate la sfirşitul anului 1942 de către primăria municipiului să fie prevăzută şi o subvenţie „care să servească drept fond de întreţinere, reparaţii şi înzestrare a muzeului“ In pofida nenumăratelor dificultăţi care au caracterizat aceşti ani grei din istoria ţării, muzeul consacrat personalităţii lui Al. I. Cuza, înfiinţat in oraşul Galaţi, a supravieţuit datorită strădaniilor şi sacrificiilor făcute de cei ce au pus întregul devotament în activitatea de creare şi dezvoltare a acestei instituţii de cultură, din vechiul port dunărean al ţării. L. EŞANU P. Păltânea, „Al. I. Cuza şi Galaţii”, In revista „Danubius“, nr. 2-3/1969, p. 135. 2 Arhivele Statului Galaţi, fond Primăria municipiului Galaţi, dosar 22/1923, p. 3-4. 3 Ibidem, fond Rezidenţa, dosar 21/1937, p. 24. 4 Ibidem, fond Primăria municipiului Galaţi, ds. cit. p. 12. 5 „Acţiunea“ din, 15 iulie 1937. 6 „Adevărul“ din 13 iulie 1937. 7 Arhivele Statului Galaţi, fond, Primăria municipiului Galaţi, ds. 17 bis/1939, p. 31-37. 8 „Acţiunea“ din 15 iulie 1937. 9 Arhivele Statului Galaţi, fond Primăria muninicipiului Galaţi ds. 17 bis/1939, p. 31-37. 10 Ibidem Ds. 17/1939, p. 44. 11 Ibidem ds. 16/1939, p. 11. 13 Ibidem p. 16, 18. 14 Ibidem. 15 Ibidem fond Rezidenţa ţinutului Dunărea de jos, ds. 218/1942, p. 3. 16 Ibidem ds. 27/1942, p. 11. Generaţia unirii şi dialectica duratei (Urmare din pag. 1) unde venim şi unde mergem“3. Acolo, în istorie — opina el — trebuie să se caute nu numai dimensiunea trecută a existenţei de neam, ci şi aceea viitoare, fie şi numai in spe. Finalitatea oraculară a istoriei nu era totuşi o invenţie de moment. Nici o altă epocă nu pare a-i fi atribuit însă o atare importanţă. Faptul ţine pe de o parte de coloratura ei romantică, iar pe de alta de acea „pedagogie naţională“ în UNIREA curs de formare, o pedagogie ce selecta empiric faptele din trecut spre a le opune stimulativ prezentului. Nu e de mirare deci că ele apar simplficate şi că raţionamentul clădit astfel nu rezistă la un examen serios. Cine mai avea însă vreme pentru un asemenea examen. Tabloul era zugrăvit în tonuri grave, fără preocuparea nuanţei ? Durata era sesizată, didactic, ca trihotomie, fiecare dimensiune a ei fiind distinctă, ca într-o compoziţie oarecum mecanică. „De unde venim şi unde mergem, trecutul şi viitorul, iată toată fiinţa noastră, iată mijlocul de a ne cunoaşte“ îndemna Kogălniceanu la 1843. Dar cine gîndeşte astfel pare a fi dispus să sacrifice tocmai dimensiunea cea mai importantă a duratei, prezentul, care le conţine şi pe celelalte. Pare, fiindcă în realitate nimeni n-a fost mai sensibil la valoarea de sinteză a prezentului ca M. Kogălniceanu. Gîndirea lui devine transparentă, logică, deîndată ce raportăm „regula de trei“ la programul său regenerativ, un program menit tocmai să modifice clipa prezentă în perspectiva unui viitor deductibil din experienţa trecutului. Istoria era chemată atunci să asigure cunoaştere de sine capabilă să trezească energii şi să le mobilizeze în direcţia construcţiei de stat, a culturii şi a oricărui alt sector de activitate. Sursă cognitivă şi de morală în acelaşi timp, căci trebuia să revitalizeze spiritul naţional, ea avea rostul să extindă fiinţa umană prin încorporarea experienţei altor generaţii. In împrejurările epocii paşoptist©, care au însemnat legături strînse cu lumea apuseană, organizarea de stat preconizată de căuzaşi echivala în mare cu adoptarea unui model politic şi socio-cultural existent, un model ce tezauriza acumulări progresive şi cristalizări în timp. Viitorul visat de patrioţii români semăna deci mai mult cu prezentul unui alt spaţiu geopolitic, aflat în avans pe scana dezvoltării istorice. Cum să nu rezulte de aici un decalaj continuu, o dezvoltare asincronică ? Aşa s-ar înţelege lucrurile în plan teoretic, fiindcă altminteri cei mai luminaţi dintre paşoptiştii români ştiau bine că un „transplant“ al modelului apusean pur şi simplu nu era nici posibil, nici dorit. Structurile lui se cuveneau asumate, „materia“ însăşi rămînînd să le-o dea realităţile locale, tradiţia istorico-culturală a zonei carpato-dunărene. Ce era deci trecutul pentru principalii protagonişti ? L-am citat mai sus pe Kogălniceanu, care la 26 de ani formula un adevărat catehism al resurecţiei naţionale. La 28 de ani, Bălcescu vorbea compatrioţilor săi, la Biblioteca Română din Paris, făcînd o analiză a situaţiei prin raportare la trecut şi la viitor4. Prezentul i se arăta dezolant în orice registru, social l-ar fi privit. Doar câţiva tineri cutezau să-şi asume datoria patriotică, spre a uşura „ticăloşiile societăţii noastre“. Le lipsea încă o bună perspectivă a duratei. Căci „posedaţi de sentimentul prezentului mai mult decit lucrînd pentru viitor, ei se mirară că nu culeg a doua zi ceea ce au semănat cu o zi înainte“ 5. Ceea ce le reproşa deci Bălcescu era un viciu de abordare : prezentul nu-şi putea dobîndi sensul adevărat decit prospectivic, pus în relaţie cu un program de viitor, iar situaţia prezentă nu-şi putea dezvălui caracterul provizoriu şi efemer decit raportată la durata întreagă. Numai astfel se poate depăşi decepţia, sentimentul neputinţei şi al zădărniciei eforturilor, în perspectiva duratei globale, misiunea fiecăruia se poate estima cu mai multă precizie, ţinta militantului căpătînd un spor de idealitate. Căci dacă „nu este dat unei generaţii să înceapă şi să întemeieze triumful unei credinţe“ 6, înseamnă că solidaritatea cu cei dinainte şi deopotrivă cu succesorii devin© o normă de conduită realistă şi consolatoare. Un declin de precursor pîndeşte pe fiecre, căci prevalau indiferenţa şi letargia. Mistuită de scepticism şi corupţie, societatea românească părea definitiv condamnată. Literatura, istoria, totul părea fără vlagă. „Lasă dară în pace umbrele părinţilor !“ Acesta părea să fie, timbrat eminescian, îndemnul cel mai legitim. Dar situaţia nu mai părea astfel. Dincolo de aparenţă, Bălcescu ştia să descifreze o realitate mai adîncă, viaţa poporului însuşi, doritoare de înnoiri şi capabilă de sacrificii. „O, vă înşelaţi, voi luaţi drept moarte ceea ce este pregătirea unei transformaţii sociale. Toate ne-o dovedesc. Acea luptă între interesurile opozite şi vrăşmaşe, acea mare neunire, acea dezorganizaţie socială, toate sunt semne de viaţă, toate ne arată că o lucrare mare se face în societate, toate ne vestesc începutul zămislirii unei societăţi nouă“ 7. Realitatea e deci antinomică, în stare să sprijine atitudini contradictorii : una a dezolării complete, capitularde , alta a obstinaţiei militante, pentru care declinul cel mai dramatic nu putea fi decit un îndemn la resurecţie. Atitudinea din urmă e cea afişată de Bălcescu însuşi, al cui mesaj n-a contenit să fie tonic nici atunci cînd, la Hyeres, în exil, bolnav de moarte, făcea din ultimile-i puteri „încă un imn“ patriei sale îndepărtate. Este atitudinea mesianică, izvorîtă dintr-o concepţie ce refuza gîndul că un popor care, aproape două milenii rezistase atîtor vicisitudini, putea pieri fără vreme numai pentru că pe alocuri se arătau semne de oboseală şi deznădejde. Dimpotrivă, atîtea jertfe, atîtea suferinţe acumulate, o spusese şi Kogălniceanu, nu puteau fi decit o pregătire pentru un scop anume, un scop mare, cum îl asigura chiar Micheleta, din care cita un pasaj entuziasmant, pentru a încheia, consensul, cu un îndemn la asumarea programului de resurecţie9. în termeni aproape identici se rostise şi în cuvînt preliminariu despre izvoarele istoriei românilor 10, convins că poporul său avea de împlinit o misiune de istorie, cu condiţia, evident, de a nu abdica de la datoria sa militantă, fiindcă providenţa nu ajută decit pe cei ce se ajută singuri, logosul lucrînd în istorie, în sens hegelian, prin mijlocirea popoarelor. Apostol al activismului, Bălcescu stigmatiza pe „propovăduitorii nelucrării“, recomandînd angajarea deplină, responsabilă, ca o condiţie a salvării. Nimeni n-a definit mai sugestiv momentul decit acest tînăr, căruia meseria de istoric îi furniza la fiece pas argumente în direcţia unui optimism salutar: „Trăind, domnilor, într-o epocă de tranziţie, între trecutul care piere şi viitorul care începe a ne luci, pentru noi ideile bătrîne nu mai au putere şi ideile nouă, credinţa nouă, cei mai mulţi o presimţim fără a o cunoaşte bine, fără a o fi analizat“ 11. Confuzie, apatie, neîncredere. Din această situaţie nu se putea ieşi decât prin efort resurecţional, adică prin Unire, ca mijloc de a asigura cea mai largă solidaritate şi maximă eficienţă în realizarea programului regenerativ. Fiindcă, avea să o spună tot Bălcescu, după eşecul revoluţiei, fericirea nu poate exista fără libertate, libertatea nu se poate dobîndi fără putere, iar puterea pretinde unirea românilor intr-un singur corp politic. Am amintit citeva texte. S-ar putea aduce în discuţie altele, fiindcă paşoptiştii de marcă au fost în acelaşi timp şi cărturari dispuşi a comenta, fie şi epistolar, ideile, întâmplările, starea de lucruri. Vom cita încă unul, înfiripat în preajma şi în spiritul lui Bălcescu (i-a şi fost atribuit o vreme de către Dimitrie Berindei (1851), text în care trecutul şi prezentul se situează antinomic, obligînd la opţiune. îndemnul era cit se poate de clar, în concordanţă cu revista însăşi : „Junime română ! Timpul grăbeşte să ne ridicăm caracterile, să smulgem egoismul din inima noastră, să ne pătrundem de misia românilor. E timpul da lucru şi d-o gîndire serioasă. E timpul să ne dăm mîna, să formăm o unire frăţească şi să jurăm p-atîţia secoli de sclavie că nu vom pregita pină nu vom lumina poporul. Datoria noastră e mare: trebuie să ştim a ne ridica pină la dînsa. Trebuie s-arătăm că în iunie e entuziasmul lucrurilor mari şi devotamentul pentru adevăr“ 12 *. Era entuziasmul regenerării şi credinţa că ora adevărului, a unui adevăr de destin, sosise pentru poporul român. Unirea se impuneai inexorabil în orice program realist, iar dezbaterile din epocă indică opţiuni dramatice. Momentul era decisiv, alegerea trebuie făcută fără întârziere. Textele emise în acei ani denotă o concentrare a spiritelor în această direcţie şi o limpezire semnificativă în sensul idealului naţional. C. Negri, I. C. Brătianu, I. Ghica, G. Bariţiu, Al. Russo, şi atîţia alţi căuzaşi s-au rostit consensual şi fără echivoc. Ca şi mai vârstnicul C. Negruzzi, ei ştiau că fără Unire „bine nu vom mai vedea“ 1.1. Iar pregătirea Unirii i-a silit pe cei mai mulţi să mediteze asupra duratei noastre, să exalte ori să critice trecutul, să supună cercetării stările prezente, să facă prospecţiuni asupra viitorului. Timpul căpătase o densitate specifică şi o s cadenţă mai vie care impunea adaptarea din mers14. A-i regindi ipostazele din perspectiva rezolvării ce avea să se impună la 1859 e o întreprindere utilă și ea poate fi extinsă cu folos 15. 5 Ibidem, p. 34. 6 Ibidem, p. 35. 7 Ibidem, p. 37. 8 J. Michelet, Le peuple, La Haye, 1846, p. IV. 9 N. Bălcescu, op. cit., p. 38. 10 Idem, Opere, I, București, 1974, p. 107. 11 Idem, Privire asupra stării..., p. 38. 12 Junimea română, Paris, I, 1851, p. 3-5 ; Trecutul și prezentul. 13 E. Lovinescu, Scrieri inedite ale lui C. Negruzzi, în Convorbiri literare, 1913, p. 72-73. 14 Cf. Al. Zub, L’idée nationale et le rythme historique dans Ies pays roumains au début de l’époque moderne, în Revue roumaine d’histoire, XIV, 2, 1975, p. 285-289. 15 Idem, Junimea, implicaţii istoriografice, Iaşi, 1976, p. 279-285 . A scrie şi a face istorie, Iaşi, 1981, p. 245-254. Unirea Principatelor şi Transilvania » La 1 decembrie 1918 Vasile Goldiş, în memorabila expunere, menită să motiveze hotărîrea de unire cu România, a evocat semnificaţia formării statului român modern din 1859, in istoria românilor din Transilvania. Pentru omul politic etapele formării unităţii româneşti erau : unirea lui Mihai Viteazul, unirea Principatelor şi independenţa statului. Cu spirit de pătrundere, propriu istoricului care a fost, el a înţeles că unirea Principatelor a reprezentat o deschidere în lupta de emancipare naţională a românilor ardeleni. Textul la care ne referim, sub aspectul interpretării însemnătăţii unirii pentru Transilvania, rămîne relevant. Rememorând opresiunea naţională în timpul neoabsolutismului şi dualismului, Goldiş a subliniat importanţa existenţei statului român modern. „Intre acestea noi priveam cu iubire duioasă la fraţii noştri de la răsărit, care începuseră a se smulge din urgiile vremurilor barbare. Resimţiră obârşia comună şi, la razele luminii primite de la apus, conştiinţa naţională săvîrşi la 1859 unirea Principatelor române sub bunul şi luminatul Cuza Vodă, iar sîngele vărsat din nou cu atu, vitejie [...] la 1877 scutura şi cele de pe urmă zale ale lanţului care lega România de Constantinopol...“ în viziunea liderului, pentru formarea unităţii româneşti, Unirea Principatelor a reprezentat un moment decisiv pe druml desăvârşirii unui proces istoric. Punctul de vedere exprimat de omul politic de la 1 decembrie coincidea, fără îndoială, cu încheierile istoriografiei, aşa cum ele se detaşau din sintezele lui Xenopol şi Iorga. De remarcat şi convergenţa cu opinia politică ardeleană din secolul al XIX-lea, care, prin Alexandru Papiu Marian, formulase cu claritate ideea unirii Transilivaniei cu statul român. „Unirea Transilvaniei cu Principatele ar scăpa Principatele de moarte, ar completa sistema statului român şi ar pune fundamentul vieţii politice în România“. Istoricul şi colaboratorul lui Cuza, revoluţionarul de la 1848 a subliniat în cunoscutul său Memorand, adresat domnului, însemnătatea, formării statului modern pentru Transilvania. „Românii din Transilvania în împrejurările de faţă, numai la Principate privesc, numai de aici aşteaptă semnalul, numai de aici îşi vad scăparea“. La o distanţă de nici douăzeci de ani, istoricul ardelean confirma asebţiunea lui Bariţiu din 1842 care socotise că viaţa politică din Principate garantează naţionalitatea românilor transilvăneni. Constatarea Nestorului presei ardelene, făcută într-un moment de maximă presiune a politicii de desnaţionalizare, practicată de nobilimea maghiară, exprima evident solidaritatea naţională din spaţiul românesc. Aprecierea lui Palpiu a reprezentat, în condiţiile statului român modern, o confirmare a credinţei lui Bariţiu şi, totodată, pasul înainte, în gîndirea politică românească spre unirea Transilvaniei cu ţara. Implicaţiile Unirii din 1859 în viaţa politică din spaţiul intracarpatic au fost multiple. Acestea au avut semnificaţii politice care au depăşit evident sfera ecourilor, adeseori dezbătute, importante fireşte şiele, dar nu suficiente pentru a explica complexitatea efectelor şi, mai cu seamă, dimensiunile procesului de formare a conştiinţei şi necesităţii unirii. în perioada interbelică, P. P. Panaitescu, Gh. I. Brătianu au adus o nouă lumină asupra politicii transilvănene a lui Cuza-Vodă, reuşind să detaşeze, din examinarea faptelor de politică internaţională, ultimele ei raţiuni, în concepţia istoricilor amintiţi, la car© se cuvine să-l asociem şi pe Ioan Lupaş, politica naţională a domnului ales a fost hotărîtoare pentru viitoarea evoluţie a problemei naţionale româneşti. în acest sens Gh. I. Brătianu a stabilit legătura necesară din politica Principatelor Unite şi dinamica mişcării naţionale a românilor din Transilvania. însemnătatea Unirii din 1859 în istoria românilor din interiorul arcului carpatic este, în lumina rezultatelor la, care a ajuns, istoriografia, una din cele mai profunde. Acţiunea unionistă şi înfăptuirea dezideratului naţional au stîrnit în Transilvania un ecou din cele mai puternice. Se poate afirma că publicistica şi discuţiile purtate au contribuit la o autoexaminare colectivă în mediile intelectuale române, la sporirea cunoştinţelor despre realităţile politice din Principatele Unite şi, în cele din urmă, la definirea atitudinilor. Problema şi-a avut aspectele ei în planul politicii europene din timpul unificărilor politice, cu manifestări la nivelul raporturilor internaţionale, cărora li s-au asociat tratativele cu emigraţia politică maghiară şi polonă. Unirea a avut o influenţă deosebită şi asupra cercurilor conducătoare austriece, care au sesizat sensul evoluţiei viitoare. Apariţia statului naţional a determinat, dimpreună cu problema italiană, o modificare în istoria internă a imperiului care revine la sistemul constituţional. încă în primul an al existenţei statului modern, problema Transilvaniei ajunge să fie discutată cu insistenţă în cercurile politice statale şi ale emigraţiei, declanşând combinaţii politice posibile, tratative şi dispute în interior. Dar unirea Principatelor a pus în termeni noi problema raporturilor naţionale în Europa centrală, unde exemplul românesc şi italian a sensibilizat aspiraţiile maghiare. De aici au rezultat tra(Continuare în pag. 14) Pompiliu TEODOR 1 Cf. V. Cristian, Relaţia trecut-prezent-viitor in concepţia revoluţionarilor români de la 1848, în vol. Sub semnul lui Clio, Cluj, 1974, p. 352-358. 2 M. Kogalniceanu, Opere, T, Bucureşti, 1946, p. 649. 3 Ibidem, p. 613. 4 N. Bălcescu, O privire asupra stării de faţă, asupra trecutului şi viitorului patriei noastre, ed Cornelia Bodea, Bălceşti pe Topolog, 1970, p. 31-43. ATENEU, IANUARIE 1984