Ateneu, 1989 (Anul 26, nr. 1-12)
1989-06-01 / nr. 6
AM ŢINUT SA ADUCEM OMAGIUL NOSTRU MEMORIEI MARELUI POET NAŢIONAL MIHAI EMINESCU, ACELA CARE ODATĂ CU OPERA SA LITERARA A FĂCUT SA APARĂ PE BOLTA CULTURII ROMÂNEŞTI UN ASTRU CARE VA STRĂLUCI ÎN VECI DE VECI, REVARSÎND LUMINA ŞI CĂLDURA ÎN SUFLETELE OAMENILOR, AL POPORULUI NOSTRU. NICOLAE CEAUŞESCU Reflecţii istorice La Eminescu, care, încă din timpul vieţii, s-a impus ca simbol al spiritualităţii naţionale, reflecţiile istorice şi modul cum a înţeles trecutul şi integrarea românilor în complexul universalităţii s-au născut din natura sa enciclopedică, avînd ca motive esenţiale : necesitatea asimilării în chip pasionat a tezaurului lăsat de înaintaşi nu numai ca simplu act cognitiv de aflare şi pătrundere a ceea ce a fost poporul, ci şi din nevoia de a analiza sensurile dramatice ale istoriei cu scopul precis de a cunoaşte cît mai adînc epoca în care Luceafărul a trăit şi a activat, de a putea susţine cu temei polemica porn liBovalii a ro/-»»-« V\n î 4- lo -^o_ —• Ulii, c* V.VUU1WUU XC* Abzolvarea problemelor timpului şi a intuit viitorul ; perceperea istoriei ca sursă de inspiraţie în creaţia poetică şi dramatică , studierea trecutului pentru a reuşi să definească cu precizie misiunea şi rostul românilor în cadrul comunităţii planetare. în acest fel, una din trăsăturile fundamentale ale operei lui Eminescu o formează, deşi nu ca specialist, organicitatea interesului şi a preocupărilor în cîteva direcţii cardinale ale istoriei naţionale şi universale. Şi, tot în acest fel, scrisul său, permiţînd adîncirea trecutului pe coordonatele adevărului, a dobîndit semnificaţii şi implicaţii mult mai complexe decit le recomandă numai lectura creaţiei literare. Textele de interes istoriografic se detaşează cu prioritate dintr-o operă de dimensiuni vaste, adunată intr-un corpus prin grija mai multor generaţii de editori. Enunţul în istorie a coincis cu consacrarea lui Eminescu — o spune chiar marele Iorga — prin publicarea pînă la 1876, între altele, a studiilor Ecuilibrul, Influenţa austriacă asupra românilor din Principate şi Grigore Ghica Voievod, în care istoria naţională este analizată în toată conexiunea cerută de mersul civilizaţiei universale, şi a continuat cu intensitate cită vreme a fost, mai ales, la redacţia ziarului „Timpul“. Eminescu a învederat, el însuşi probînd-o în numeroase rînduri, ca istoria să fie clădită pe documente şi exactităţi matematice. De aceea, a şi văzut în depistarea şi publicarea documentelor istorice şi lingvistice, ca instrumente în actul de creaţie, nu simple surse bibliografice, ci „România însăşi, geniul poporului românesc“, un pas important şi nou în direcţia „reconstituirii naţiunii, pentru ca ea însăşi să se recunoască pe sine“. De aceea, a şi cerut ca fiecare idee „să fie întemeiată pe date exacte şi incontestabile“, ca istoria să întărească — cum spunea la 1 aprilie 1882 într-un articol — „vertebrele naţionalităţii“, făcînd poporul să se cunoască pe sine, să-l păstreze în originalitatea sa şi să-l mîntuie „de platitudinea unei culturi cosmopolite“. Pe de altă parte Eminescu a fost convins că nimic în istorie nu se întîmplă în afara legilor. Nimic nu există în lume — scria cu dreptate poetul în ms. 2255, f. 394 — „ce n-are o cauză începătoare şi un timp de începere. E o chestie de cultură de-a le şti toate acestea, de-a de-a ţine seama de ele, de-a avea simţ istoric“. Cunoaşterea cu exactitate a istoriei l-a determinat pe Eminescu să aibă un sentiment de pietate faţă de trecutul pe cît de glorios, pe atîta de nefericit al poporului român. Tocmai de aceea, a şi cerut în scrisoarea adresată lui D. Brătianu ca serbarea de la mormîntul lui Ştefan cel Mare să glorifice nu numai trecutul, ci să reprezinte şi ocazia cînd „am putea să ne gîndim mai serios asupra problemelor ce viitorul ne le impune cu atîta necesitate“, fie ca o continuare a trecutului, fie ca o rectificare a lui. Chiar serbarea de la Putna putea însemna — arătase poetul la 15 august 1871 — „piatra de hotar ce desparte pe planul istoriei un trecut nefericit de un viitor luminos“, reluînd, în acest fel, dar cu alte cuvinte, sensul formulat cu un an mai înainte : „în trecut ni s-a impus o istorie, în viitor să ne-o facem noi“. Dintre numeroasele probleme abordate (periodizarea, viaţa economică, socială, politică şi culturală), cele mai mari merite pe tărîm istoric, Eminescu le-a dobîndit prin demonstraţiile efectuate în legătură cu unitatea de neam a românilor. Avînd unitatea de limbă, de datini juridice, religioase şi de viaţă familială, românii — scria el în „Timpul“ din iunie 1878 — „şi-au păstrat dreptul de a se simţi uniţi“ şi n-au renunţat la onoarea de a se considera „membri ai aceleiaşi individualităţi“, deşi munţii au despărţit poporul „în bucăţi“. In acest fel, poetul a trăit aievea — potrivit cuvintelor lui Liviu Rebreanu — „trecutul şi viitorul românesc... Şi neamul întreg a înţeles că avea într-însul pe marele său purtător de cuvînt“. însuşi Eminescu adusese în prim plan multe indicii, atît în denumirea localităţilor şi a rîurilor, cît şi din alte domenii, care atestau „o unitate a neamului românesc preexistentă formaţiunii statelor noastre“, unitatea atît de pronunţată a limbii dovedind „o unitate de origini etnice“. în sprijin adusese şi notele de lector, precum acele care elogiau metoda comparativă folosită de Julius Jung în combaterea teoriei lui Rosier. Preţuirea ideii de unitate se detaşează şi din faptul că domniei lui Cuza Vodă, care, istoriceşte, era „cea mai însemnată de la fanarioţi încoace“, Eminescu i-a consacrat pagini de o inegalabilă frumuseţe. Aceasta a fost posibil pentru că, la 24 ianuarie, 1859, poporul s-a folosit — după cum condusese într-un articol — „de dreptul pe care nici o putere din lume nu i-l poate contesta“. Tot de aceea, a şi apreciat că, prin reformele înfăptuite, „toate atributele unei neatîrnări reale s-au cîştigat de către Vodă Cuza, exceptînd forma acestei realităţi“, că independenţa nu era un „copil găsit“, fără căpătîi şi fără antecedente, ci actul de revenire la statutul la care ţările române s-au aflat în epoca eroică, actul prin care românii „au dovedit lumii că sînt adevăraţi urmaşi ai străbunilor lor“. Aşadar, la Eminescu, creaţia istorică, de o inconfundabilă sclipire şi genialitate, se identifică chiar cu dimensiunea spiritualităţii româneşti intrată într-un lung dialog cu cultura universală. Gîndirea sa, îndrumată de un acut simţ istoric, i-a permis să fixeze cu precizie misiunea românilor în universalitate, anume de a fi „un strat de cultură“ materială şi spirituală, marele poet însuşi numărîndu-se printre cei mai credincioşi ambasadori în împlinirea rosturilor respective. Valoarea reflecţiilor istorice ale lui Eminescu este cu atît mai mare, cu cît au fost enunţate într-o perioadă cînd profesau ca specialişti un A. D. Xenopol, un D. Onciul şi alţii, cu cît idei şi demonstraţii pe tărîmul istoriei naţionale şi universale au fost preluate ca judecăţi de excepţie, ca remarcabile cîştiguri, de generaţia următoare, inclusiv de N. Iorga, care l-a şi preţuit ca istoric. Este una din faţetele robustului enciclopedism eminescian, demnă de remarcat, în fapt de reenunţat, la centenarul ce-l comemorăm, mai Caragiale nu şi-a găsit continuatori pe măsură. Desigur, poeţi importanţi nu lipsesc nici acum şi nu vor lipsi probabil din nici o generaţie, dar va fi nevoie de o evoluţie îndelungată pentru ca limba română şi spiritualitatea românească să acumuleze resurse cu totul noi, care să facă posibil un nou fenomen de tipul Eminescu-Creangă- Caragiale. Nu este deci vorba numai (şi nici măcar în primul rînd) de simplul joc al hazardului genetic, în virtutea căruia o triadă de acest fel ar avea o foarte mică probabilitate de apariţie, ci şi de un ansamblu de condiţii istorice, culturale, lingvistice care, pentru a fi realizate pretind acumulări îndelungate de schimbări imperceptibile. Luceafărul poeziei româneşti în arta metalului Poet fără seamăn, ziarist de geniu, om de cultură cu o pregătire multilaterală impresionantă, Mihai Eminescu, a fost nu odată imortalizat în arta metalului. Acest semn de preţuire şi recunoştinţă a generaţiilor din ultima sută de ani a făcut chipul său să apară redat într-un număr de variante ce depăşeşte cu mult, în medalistică românească, numărul pieselor bătute în cinstea oricărei alte personalităţi a culturii româneşti. Chipul său, expresie a unui tulburător vizionarism împletit cu romantismul, este, aşa cum apare în medaliile şi plachetele bătute, menit parcă să fie dăltuit în marmură sau modelat în bronzul rotund al medaliei în încercarea de a-i conferi tinereţea veşnică. Este de observat de la bun început că, exceptînd două exemplare, toate medaliile ce i-au fost dedicate au fost bătute cu prilejul comemorărilor succesive ale morţii sale. Le vom prezenta în ordinea lor cronologică, încercînd să surprindem evenimentul care le-a determinat apariţia, valoarea lor artistică şi semnificaţia în cadrul general al artei medalistice româneşti. 1. Prima medalie a fost bătută în anul 1909, la Galaţi, cu ocazia comemorării a 20 de ani de la stingerea din viaţă a marelui poet, de către un grup de admiratori din oraşul de pe Dunăre. Medalia are diametrul de 40 mm. Se cunosc un exemplar de aur aflat în colecţia de medalii a Muzeului Naţional din Bucureşti, precum şi exemplare din argint, bronz argintat şi aurit şi din bronz. Pe avers, în cîmpul medaliei, este redat bustul poetului după portretul din anii 1884—1885, văzut din faţă, cu privirea spre dreapta, purtînd cunună de lauri şi împodobit la bazi cu două crengi de stejar încrucişate. Pe marginea din dreapta, circular, se află inscripţia : „EMINESCU“. Pe revers, în jumătatea de sus se poate citi legenda pe cinci rînduri : „1850—1889 / ICOANA STELEI CE-A MURIT / ÎNCET PE CER SE SUIE / ERA PE CÎND NU S-A ZĂRIT / AZI O VEDEM ŞI NU E“, cuprinzînd o strofă din poezia „La steaua“. în cîmp, pornind de jos, în dreapta se observă o ramură de lauri şi o liră, iar în fundal soarele răsărind în exergă „GALAŢI — 1909“. Exemplarul de aur este prevăzut cu o verigă de agăţat pentru a fi purtată, eventual, ca medalion. S-ar putea ca această verigă să fi fost adăugată ulterior. Aşa cum a dovedit-o recent cercetătorul Octavian Iliescu, gravorul acestei medalii este artistul ieşean Radivon. 2. în anul 1940, din iniţiativa Academiei Române a fost bătută o medalie de argint cu o singură faţă avînd diametrul de 70 mm, după modelul realizat de sculptoriţa Ioana Basarab, în cîmp, efigia lui Eminescu din 1869 văzută din faţă, privind uşor spre stînga. Pe margine, inscripţia circulară cu litere mari : „EMINESCU“. Medalia este realizată într-o manieră modernă, conferind compoziţiei echilibru şi armonie, trăsăturile poetului fiind realizate cu fineţe. 3. în acelaşi an, din iniţiativa Monetăriei Statului, artistul G. Stănescu va realiza o plachetă unifas, din bronz de dimensiuni 75 x 55 mm, în partea de sus a plachetei, bustul lui Eminescu, Corneliu POPA (Continuare în pag. 16) IUNIE 1989 ---- 1889 -1989 ATENEU I. SAIZU A-L REDESCOPERI MEREU încă din adolescență, Eminescu s-a confundat pentru mine cu Poezia. Orice poet citeam, îl raportam la Eminescu. Mă descopeream de multe ori murmurîndu-i versurile. Aproape orice ieşire în natură, orice fior de dragoste îmi evocau creaţia sa. Mi-am dat seama treptat că existenţa şi receptivitatea mea lirică sînt organic impregnate de universul său. La fiecare vîrstă l-am redescoperit, iar astăzi, cînd, în mod inevitabil, îl citesc prin grija culturii actuale, îl văd pe Eminescu venind în întîmpinarea celor mai cutezătoare explorări relative la infinitul mare şi la infinitul mic. îl înţeleg perfect pe Geo Bogza, cînd încearcă o mare dificultate în a-şi reprezenta spiritualitatea românească anterioară lui Eminescu. UNELE LUCRURI CARE MAI RAMÎN DE FACUT în cei o sută de ani de exegeză eminesciană,dincolo de cîştigurile realizate în materie de editare, lectură şi interpretare, se poate totuşi observa cît de mult mai rămîne de făcut. Nu s-au publicat încă, în facsimil, manuscrisele poetului, diminuîndu-se astfel posibilitatea cuprinderii spiritualităţii eminesciene în ansamblul ei. Eminescu a rămas unul dintre puţinii scriitori de primă mărime ai lumii a cărui exegeză nu beneficiază încă de folosirea mijloacelor moderne de stocare şi prelucrare a informaţiei. Nu dispunem de un dicţionar de concordanţă al operei sale. Situaţia este agravată de faptul că nici pentru limba română în ansamblul ei nu dispunem încă de unele instrumente a căror realizare necesită folosirea mijloacelor moderne de calcul electronic. Drept rezultat, nu există încă un inventar cert şi exhaustiv al textelor lui Eminescu, nu se poate face încă o evaluare mai aprofundată a Dicţionarului de rime alcătuit de poet iar cercetările comparative la opera sa nu pot căpăta o bază mai riguroasă (a se vedea, prin contrast, stadiul în care se afla exegeza shakespeare-ană, care beneficiază de cîteva decenii de folosire a calculatoarelor electronice). Să mai adăugăm că evidenţa cercetărilor existente se realizează lent şi incomplet, tot din cauza nefolosirii calculatorului. De aici, o mare redundanţă , multe cercetări nu fac decît să regăsească lucruri cunoscute. Se risipesc astfel multe forţe. UN DECALAJ însă problema asupra căreia în mod special dorim să atragem atenţia aici, problemă nu fără legătură cu cele discutate mai sus, este alta. Este vorba de un anumit decalaj care s-a tot ampli- Solomon MARCUS (Continuare în pag. 4) Structuri holografice UN TERMEN DE REFERINŢA PENTRU POSIBILITĂŢILE LIMBII ROMÂNE După literatura populară, poezia lui Eminescu este cea mai importantă săr- 5 bătoare pe care a trăit-o şi o trăieşte limba română. Aprecierea lui G. Călinescu privind lunga aşteptare necesară producerii unei noi explozii poetice de această intensitate are o explicaţie ştiinţifică. Intr-adevăr, Eminescu, Creangă şi Caragiale au rămas un termen de referinţă pentru posibilităţile limbii române în trei ipostaze fundamentale ale ei, dar a fost nevoie de o evoluţie milenară pentru ca această cristalizare să devină posibilă. Marii scriitori care au urmat au desăvîrşit acest proces. Arghezi, Blaga, Barbu şi Bacovia au dezvoltat diferite laturi ale eminescianismului, Sadoveanu i-a dezvoltat pe Eminescu şi pe Creangă, nu SPIRU VERGULESCU — UNIVERSITATEA HUMBOLDT Breviar cultural-artistic „Onoarea României*' — Etapa judeţeană ® BRIGĂZI ARTISTICE — MUZICĂ POPULARĂ — DANSURI # BRIGĂZI ARTISTICE — COLECTIVE DE SATIRĂ ȘI UMOR. Printre colectivele ce au lăsat o impresie deosebită în competiţia judeţeană au fost cele de la Termocentrala Borzeşti, Trustul Antrepriză Generală de Construcţii Industriale din municipiul Gheorghe Gheorghiu-Dej, întreprinderea „Proletarul“ Bacău, Centrul de activitate cultural-educativă şi de creaţie tehnică „Cîntarea României“ din comuna Letea Veche, U.M. 01184 (brigăzi) şi întreprinderea de Confecţii din municipiul Gheorghe Gheorghiu-Dej, Sindicatul sanitar Bacău, Cooperativa „Muncă şi artă“ Tg. Ocna, Centrul de activitate cultural-educativă şi de creaţie tehnică din comuna Horgeşti, I.C.S.M. Bacău (colective de satiră şi umor) • FOLCLOR. Ca şi la ediţiile anterioare, numeroase au fost colectivele şi interpreţii individuali care au promovat în etapa judeţeană, cu bune rezultate, ceea ce atestă resursele genului aproape în toate localităţile judeţului şi trăinicia tradiţiilor artei populare. Au fost remarcaţi soliştii instrumentişti Geo Drăgoi (vioară), Gheorghe Pascal (nai), Romică Sandu (clarinet), Costel Gogan (trompetă), Jenică Tudor (fluier), Visarion Manolache şi Romică Maxim (clarinet), Gheorghe Barbu (ţambal), Geta Călin şi Ion Palaghiu (interpreţi de baladă). Intre soliştii vocali îi vom menţiona pe Minodora Manase (cunoscută interpretă de muzică populară şi la ediţiile anterioare ale Festivalului), Elena Nistor, Doina Plantos, Otilia Purcaru. Intre formaţiile instrumentale juriul judeţean a apreciat fluieraşii de la Hemeiuşi, cobzăriţele de la întreprinderea „Partizanul“ Bacău, grupul instrumental al Şcolii populare de artă şi cel din comuna Bogdăneşti. Cele mai bune tarafuri, au fost apreciate ca fiind cele ce reprezintă Centrul judeţean de îndrumare a creaţiei populare şi a mişcării artistice de masă, întreprinderea Minieră Comăneşti şi din comuna Corbasca. De asemenea, s-au distins orchestrele de muzică populară de la întreprinderea de Maşini Unelte din Bacău şi de la Cooperativa „Trotuşul“ din municipiul Gheorghe Gheorghiu-Dej. Şi în actuala ediţie a Festivalului s-au remarcat cele trei fanfare : „Independenţa“ din municipiul, de pe Trotuş, din comuna Corbasca şi a întreprinderii Miniere Comăneşti. Marea varietate a formaţiilor de muzică populară prezentate pe scena etapei judeţene a impus în special prin ţinuta interpretativă. Au reţinut atenţia juriul ansamblul vocal de la Brusturoasa, grupurile vocalfolclorice din Sascut şi Solonţ, grupurile vocale-prelucrări de la P.T.T.R. Bacău şi din comuna Faraoani, grupul coral cu prelucrări al întreprinderii de Confecţii Bacău, ansamblurileTocal-instrumentale de la întreprinderea Minieră Comăneşti şi de la întreprinderea de Maşini Unelte Bacău, Casa Armatei Bacău şi U.M. 01975 (bărbaţi) Bacău, ansamblurile instrumentale de la Clubul „23 August” şi Baza de Aprovizionare Tubulară Moineşti. • FORMAŢII COREGRAFICE. Dansurile populare mixte au fost reprezentate de colectivele de la Centrul Judeţean de îndrumare a creaţiei populare şi a mişcării artistice de masă, U.J.C.M. Bacău, din oraşul Dărmăneşti şi comuna Corbasca. Au fost în mod deosebit apreciate dansurile bărbăteşti de la Centrul judeţean de îndrumare, U.J.C.M. Bacău şi întreprinderea Mecanică Bacău. In categoria formaţiilor coregrafice consacrate tradiţionale se înscriu cele de la Poiana Sărată (Oituz), Clubul „6 August“ Asău. Juriul a apreciat, de asemenea, următoarele categorii de formaţii coregrafice : ansamblurile de cîntece şi dansuri (colectivele de la întreprinderea de Postav Buhuşi, clubul „23 August” şi R.A.T. Moineşti) ; ansamblurile de dansuri din C.U.A.S.C. Sascut şi Moineşti. Intre ansamblurile de obiceiuri s-au distins : formaţia de căiuţi de la Ardeoani, „Urşii“ — Dărmăneşti , „Capra“ — Bîrsăneşti, „toboşarii“ — Negri. Comunele Bereşti Tazlău, Măgura, Letea Veche au fost reprezentate de grupuri de dansuri populare mixte, iar grupurile de dansuri populare bărbăteşti au reprezentat Combinatul de îngrăşăminte chimice Bacău şi comuna Lipova. S-au distins şi cîţiva dansatori individuali : Viorel Tudoreanu şi Emil Apostol (Berzunţi), Mihai Laslău (Centrul judeţean de îndrumare), Gabriel Vlase (Comitetul Judeţean de Cultură şi Educaţie Socialistă). • ANSAMBLURI FOLCLORICE. Au reprezentat această categorie colectivele artistice de la U.J.C.M. Bacău şi din comuna Berzunţi. Au evoluat foarte bine cunoscutele ansambluri folclorice de creaţie „Busuiocul“ şi „Datina“. & DANSURI TEMATICE. In această categorie menţionăm colectivele de la centrele de cultură şi creaţie din Bacău şi municipiul Gheorghe Gheorghiu-Dej, U.M. 01184 Bacău, colectivele de dans clasic ale centrului de cultură şi creaţie Bacău şi Şcolii populare de artă. & DANS MODERN ŞI CONTEMPORAN. Genurile respective au fost reprezentate de colectivele Centrului de cultură şi creaţie Bacău şi Clubului „1 Mai“ Comăneşti. « ARTA CINEMATOGRAFICĂ. 30 de filme au fost promovate, grupate în 11 teme : Reportaj anchetă, Documentar artistic, Poem, Eseu cinematografic, Portret cinematografic, Etnografie, Film cu interpreţi, Animaţie, Tehnico-ştiinţific, Didactic, Protecţia muncii. De asemenea au fost promovate diaporame, seturi de diapozitive, precum şi reportaje, portrete şi peisaje realizate în arta fotografică. (V. M.) PAGINA 3