Ateneu, 1989 (Anul 26, nr. 1-12)

1989-06-01 / nr. 6

AM ŢINUT SA ADUCEM OMAGIUL NOSTRU MEMO­RIEI MARELUI POET NAŢIONAL MIHAI EMINESCU, ACELA CARE ODATĂ CU OPERA SA LITERARA A FĂCUT SA APARĂ PE BOLTA CULTURII ROMÂNEŞTI UN ASTRU CARE VA STRĂLUCI ÎN VECI DE VECI, REVARSÎND LUMINA ŞI CĂLDURA ÎN SUFLETELE OAMENILOR, AL POPORULUI NOSTRU. NICOLAE CEAUŞESCU Reflecţii istorice La Eminescu, care, încă din timpul vieţii, s-a impus ca simbol al spiritua­lităţii naţionale, reflecţiile istorice şi modul cum­ a înţeles trecutul şi inte­grarea românilor în complexul univer­salităţii s-au născut din natura sa en­ciclopedică, avînd ca motive esenţiale : necesitatea asimilării în chip pasionat a tezaurului lăsat de înaintaşi nu numai ca simplu act cognitiv de aflare şi pă­trundere a ceea ce a fost poporul, ci şi din nevoia de a analiza sensurile dramatice ale istoriei cu scopul precis de a cunoaşte cît mai adînc epoca în care Luceafărul a trăit şi a activat, de a putea susţine cu temei polemica po­r­n liBovalii a ro/-»»-« V\n î 4- lo -^o_ —• Ulii, c* V.VUU1WUU XC* A­b­zolvarea problemelor timpului şi a in­tuit viitorul ; perceperea istoriei ca sur­să de inspiraţie în creaţia poetică şi dramatică , studierea trecutului pentru a reuşi să definească cu precizie misiu­nea şi rostul românilor în cadrul comu­nităţii planetare. în acest fel, una din trăsăturile fundamentale ale operei lui Eminescu o formează, deşi nu ca spe­cialist, organicitatea interesului şi a preocupărilor în cîteva direcţii cardi­nale ale istoriei naţionale şi universa­le. Şi, tot în acest fel, scrisul său, per­­miţînd adîncirea trecutului pe coordo­natele adevărului, a dobîndit semnifica­ţii şi implicaţii mult mai complexe de­cit le recomandă numai lectura crea­ţiei literare. Textele de interes istoriografic se de­taşează cu prioritate dintr-o operă de dimensiuni vaste, adunată intr-un cor­pus prin grija mai multor generaţii de editori. Enunţul în istorie a coincis cu consacrarea lui Eminescu — o spune chiar marele Iorga — prin publicarea pînă la 1876, între altele, a studiilor Ecuilibrul, Influenţa austriacă asupra românilor din Principate şi Grigore Ghica Voievod, în care istoria naţio­nală este analizată în toată conexiunea cerută de mersul civilizaţiei universale, şi a continuat cu intensitate cită vreme a fost, mai ales, la redacţia ziarului „Timpul“. Eminescu a învederat, el însuşi pro­­bînd-o în numeroase rînduri, ca isto­ria să fie clădită pe documente şi e­­xactităţi matematice. De aceea, a şi văzut în depistarea şi publicarea do­cumentelor istorice şi lingvistice, ca instrumente în actul de creaţie, nu sim­ple surse bibliografice, ci „România însăşi, geniul poporului românesc“, un pas important şi nou în direcţia „re­constituirii naţiunii, pentru ca­ ea în­săşi să se recunoască pe sine“. De aceea, a şi cerut ca fiecare idee „să fie înte­meiată pe date exacte şi incontestabile“, ca istoria să întărească — cum spunea la 1 aprilie 1882 într-un articol — „ver­tebrele naţionalităţii“, făcînd poporul să se cunoască pe sine, să-l păstreze în originalitatea sa şi să-l mîntuie „de pla­titudinea unei culturi cosmopolite“. Pe de altă parte Eminescu a fost convins că nimic în istorie nu se întîmplă în afara legilor. Nimic nu există în lume — scria cu dreptate poetul în ms. 2255, f. 394 — „ce n-are o cauză începătoare şi un timp de începere. E o chestie de cultură de-a le şti toate acestea, de-a de-a ţine seama de ele, de-a avea simţ istoric“. Cunoaşterea cu exactitate a istoriei l-a determinat pe Eminescu să aibă un sentiment de pietate faţă de trecutul pe cît de glorios, pe atîta de nefericit al poporului român. Tocmai de aceea, a şi cerut în scrisoarea adresată lui D. Brătianu ca serbarea de la mormîntul lui Ştefan cel Mare să glorifice nu nu­mai trecutul, ci să reprezinte şi ocazia cînd „am putea să ne gîndim mai se­rios asupra problemelor ce viitorul ne le impune cu atîta necesitate“, fie ca o continuare a trecutului, fie ca o recti­ficare a lui. Chiar serbarea de la Putna putea însemna — arătase poetul la 15 august 1871 — „piatra de hotar ce des­parte pe planul istoriei un trecut ne­fericit de un viitor luminos“, reluînd, în acest fel, dar cu alte cuvinte, sen­sul formulat cu un an mai înainte : „în trecut ni s-a impus o istorie, în viitor să ne-o facem noi“. Dintre numeroasele probleme aborda­te (periodizarea, viaţa economică, socia­lă, politică şi culturală), cele mai mari merite pe tărîm istoric, Eminescu le-a dobîndit prin demonstraţiile efectuate în legătură cu unitatea de neam a ro­mânilor. Avînd unitatea de limbă, de datini juridice, religioase şi de viaţă familială, românii — scria el în „Tim­pul“ din iunie 1878 — „şi-au păstrat dreptul de a se simţi uniţi“ şi n-au renunţat la onoarea de a se considera „membri ai aceleiaşi individualităţi“, deşi munţii au despărţit poporul „în bucăţi“. In acest fel, poetul a trăit aie­vea — potrivit cuvintelor lui Liviu Re­­breanu — „trecutul şi viitorul româ­nesc... Şi neamul întreg a înţeles că avea într-însul pe marele său purtător de cuvînt“. însuşi Eminescu adusese în prim plan multe indicii, atît în denumi­rea localităţilor şi a rîurilor, cît şi din alte domenii, care atestau „o unitate a neamului românesc preexistentă for­maţiunii statelor noastre“, unitatea atît de pronunţată a limbii dovedind „o unitate de origini etnice“. în sprijin adusese şi notele de lector, precum ace­le care elogiau metoda comparativă fo­losită de Julius Jung în combaterea te­oriei lui Rosier. Preţuirea ideii de unitate se deta­şează şi din faptul că domniei lui Cu­­za Vodă, care, istoriceşte, era „cea mai însemnată de la fanarioţi încoace“, Eminescu i-a consacrat pagini de o ine­galabilă frumuseţe. Aceasta a fost po­sibil pentru că, la 24 ianuarie, 1859, poporul s-a folosit — după cum con­dusese într-un articol — „de dreptul pe care nici o putere din lume nu i-l poate contesta“. Tot de aceea, a şi a­­preciat că, prin reformele înfăptuite, „toate atributele unei neatîrnări reale s-au cîştigat de către Vodă Cuza, ex­­ceptînd forma acestei realităţi“, că in­dependenţa nu era un „copil găsit“, fără căpătîi şi fără antecedente, ci ac­tul de revenire la statutul la care ţă­rile române s-au aflat în epoca eroică, actul prin care românii „au dovedit lumii că sînt adevăraţi urmaşi ai stră­bunilor lor“. Aşadar, la Eminescu, creaţia istorică, de o inconfundabilă sclipire şi geniali­tate, se identifică chiar cu dimensiunea spiritualităţii româneşti intrată într-un lung dialog cu cultura universală. Gîn­­direa sa, îndrumată de un acut simţ istoric, i-a permis să fixeze cu preci­zie misiunea românilor în universali­tate, anume de a fi „un strat de cultu­ră“ materială şi spirituală, marele poet însuşi numărîndu-se printre cei mai credincioşi ambasadori în împlinirea rosturilor respective. Valoarea reflecţiilor istorice ale lui Eminescu este cu atît mai mare, cu cît au fost enunţate într-o perioadă cînd profesau ca specialişti un A. D. Xeno­­pol, un D. Onciul şi alţii, cu cît idei şi demonstraţii pe tărîmul istoriei naţio­nale şi universale au fost preluate ca judecăţi de excepţie, ca remarcabile cîştiguri, de generaţia următoare, in­clusiv de N. Iorga, care l-a şi preţuit ca istoric. Este una din faţetele robus­tului enciclopedism eminescian, demnă de remarcat, în fapt de reenunţat, la centenarul ce-l comemorăm, mai Caragiale nu şi-a găsit continua­tori pe măsură. Desigur, poeţi impor­tanţi nu lipsesc nici acum şi nu vor lipsi probabil din nici o generaţie, dar va fi nevoie de o evoluţie îndelungată pentru ca limba română şi spirituali­tatea românească să acumuleze resurse cu totul noi, care să facă posibil un nou fenomen de tipul Eminescu-Creangă- Caragiale. Nu este deci vorba numai (şi nici măcar în primul rînd) de sim­plul joc al hazardului genetic, în vir­tutea căruia o triadă de acest fel ar avea o foarte mică probabilitate de apariţie, ci şi de un ansamblu de con­diţii istorice, culturale, lingvistice care, pentru a fi realizate pretind acumu­lări îndelungate de schimbări imper­ceptibile. Luceafărul poeziei româneşti în arta metalului Poet fără seamăn, ziarist de geniu, om de cultură cu o pregătire multilaterală impresionantă, Mihai Eminescu, a fost nu odată imortalizat în arta metalului. Acest semn de preţuire şi recunoştinţă a generaţiilor din ultima sută de ani a făcut chipul său să apară redat în­tr-un număr de variante ce depăşeşte cu mult, în medalistică românească, nu­mărul pieselor bătute în cinstea ori­cărei alte personalităţi a culturii ro­mâneşti. Chipul său, expresie a unui tulbură­tor vizionarism împletit cu romantis­mul, este, aşa cum apare în medaliile şi plachetele bătute, menit parcă să fie dăltuit în marmură sau modelat în bronzul rotund al medaliei în încerca­rea de a-i conferi tinereţea veşnică. Este de observat de la bun început că, exceptînd două exemplare, toate medaliile ce i-au fost dedicate au fost bătute cu prilejul comemorărilor suc­cesive ale morţii sale. Le vom prezen­ta în ordinea lor cronologică, încercînd să surprindem evenimentul care le-a determinat apariţia, valoarea lor artis­tică şi semnificaţia în cadrul general al artei medalistice româneşti. 1. Prima medalie a fost bătută în anul 1909, la Galaţi, cu ocazia come­morării a 20 de ani de la stingerea din viaţă a marelui poet, de către un grup de admiratori din oraşul de pe Dunăre. Medalia are diametrul de 40 mm. Se cunosc­­ un exemplar de aur aflat în colecţia de medalii a Muzeului Naţio­nal din Bucureşti, precum şi exemplare din argint, bronz argintat şi aurit şi din bronz. Pe avers, în cîm­pul medaliei, este redat bustul poetului după portretul din anii 1884—1885, văzut din faţă, cu pri­virea spre dreapta, purtînd cunună de lauri şi împodobit la bazi cu două crengi de stejar încrucişate. Pe margi­nea din dreapta, circular, se află in­scripţia : „EMINESCU“. Pe revers, în jumătatea de sus se poate citi legenda pe cinci rînduri : „1850—1889 / ICOANA STELEI CE-A MURIT / ÎNCET PE CER SE SUIE / ERA PE CÎND NU S-A ZĂRIT / AZI O VEDEM ŞI NU E“, cuprinzînd o strofă din poezia „La steaua“. în cîmp, pornind de jos, în dreapta se observă o ramură de lauri şi o liră, iar în fundal soarele răsărind în exergă „GALAŢI — 1909“. Exemplarul de aur este prevăzut cu o verigă de agăţat pentru a fi purtată, eventual, ca medalion. S-ar putea ca această verigă să fi fost adăugată ulte­rior. Aşa cum a dovedit-o recent cer­cetătorul Octavian Iliescu, gravorul a­­cestei medalii este artistul ieşean Ra­­divon. 2. în anul 1940, din iniţiativa Aca­demiei Române a fost bătută o me­dalie de argint cu o singură faţă avînd diametrul de 70 mm, după modelul rea­lizat de sculptoriţa Ioana Basarab, în cîmp, efigia lui Eminescu din 1869 vă­zută din faţă, privind uşor spre stînga. Pe margine, inscripţia circulară cu li­tere mari : „EMINESCU“. Medalia este realizată într-o manieră modernă, con­ferind compoziţiei echilibru şi armonie, trăsăturile poetului fiind realizate cu fineţe. 3. în acelaşi an, din iniţiativa Mone­­tăriei Statului, artistul G. Stănescu va realiza o plachetă unifas, din bronz de dimensiuni 75 x 55 mm, în partea de sus a plachetei, bustul lui Eminescu, Corneliu POPA (Continuare în pag. 16) IUNIE 1989 ----­ 1889 -1989 ATENEU I. SAIZU A-L REDESCOPERI MEREU încă din adolescență, Eminescu s-a confundat pentru mine cu Poezia. Orice poet citeam, îl raportam la Eminescu. Mă descopeream de multe ori murmu­­rîndu-i versurile. Aproape orice ieşire în natură, orice fior de dragoste îmi evocau creaţia sa. Mi-am dat seama treptat că existenţa şi receptivitatea mea lirică sînt organic impregnate de universul său. La fiecare vîrstă l-am redescoperit, iar astăzi, cînd, în mod inevitabil, îl citesc prin grija culturii actuale, îl văd pe Eminescu venind în întîmpinarea celor mai cutezătoare ex­plorări relative la infinitul mare şi la infinitul mic. îl înţeleg perfect pe Geo Bogza, cînd încearcă o mare dificulta­te în a-şi reprezenta spiritualitatea ro­mânească anterioară lui Eminescu. UNELE LUCRURI CARE MAI RAMÎN DE FACUT în cei o sută de ani de exegeză emi­nesciană,dincolo de cîştigurile realizate în materie de editare, lectură şi in­terpretare, se poate totuşi observa cît de mult mai rămîne de făcut. Nu s-au publicat încă, în facsimil, manuscrisele poetului, diminuîndu-se astfel posibi­litatea cuprinderii spiritualităţii emi­­nesciene în ansamblul ei. Eminescu a rămas unul dintre puţinii scriitori de primă mărime ai lumii a cărui exegeză nu beneficiază încă de folosirea mijloa­celor moderne de stocare şi prelucrare a informaţiei. Nu dispunem de un dic­ţionar de concordanţă al operei sale. Situaţia este agravată de faptul că nici pentru limba română în ansamblul ei nu dispunem încă de unele instrumen­te a căror realizare necesită folosirea mijloacelor moderne de calcul electro­nic. Drept rezultat, nu există încă un inventar cert şi exhaustiv al textelor lui Eminescu, nu se poate face încă o evaluare mai aprofundată a Dicţiona­rului de rime alcătuit de poet iar cer­cetările comparative la opera sa nu pot căpăta o bază mai riguroasă (a se ve­dea, prin contrast, stadiul în care se afla exegeza shakespeare-ană, care be­neficiază de cîteva decenii de folosire a calculatoarelor electronice). Să mai adăugăm că evidenţa cercetărilor exis­tente se realizează lent şi incomplet, tot din cauza nefolosirii calculatorului. De aici, o mare redundanţă , multe cerce­tări nu fac decît să regăsească lucruri cunoscute. Se risipesc astfel multe for­ţe. UN DECALAJ însă problema asupra căreia în mod special dorim să atragem atenţia aici, problemă nu fără legătură cu cele dis­cutate mai sus, este alta. Este vorba de un anumit decalaj care s-a tot ampli- Solomon MARCUS (Continuare în pag. 4) Structuri holografice UN TERMEN DE REFERINŢA PENTRU POSIBILITĂŢILE LIMBII ROMÂNE După literatura populară, poezia lui Eminescu este cea mai importantă săr- 5 bătoare pe care a trăit-o şi o trăieşte limba română. Aprecierea lui G. Căli­­nescu privind lunga aşteptare necesa­ră producerii unei noi explozii poetice de această intensitate are o expli­caţie ştiinţifică. Intr-adevăr, Eminescu, Creangă şi Caragiale au rămas un ter­men de referinţă pentru posibilităţile limbii române în trei ipostaze funda­mentale ale ei, dar a fost nevoie de o evoluţie milenară pentru ca această cristalizare să devină posibilă. Marii scriitori care au urmat au desăvîrşit a­­cest proces. Arghezi, Blaga, Barbu şi Bacovia au dezvoltat diferite laturi ale eminescianismului, Sadoveanu i-a dez­voltat pe Eminescu şi pe Creangă, nu­ SPIRU VERGULESCU — UNIVERSITATEA HUMBOLDT Breviar cultural-artistic „Onoarea României*' — Etapa judeţeană ® BRIGĂZI ARTISTICE — MUZICĂ POPULARĂ — DANSURI # BRIGĂZI ARTISTICE — COLECTIVE DE SATIRĂ ȘI UMOR. Printre colectivele ce au lăsat o impresie deosebită în competiţia judeţeană au fost cele de la Termocentrala Borzeşti, Trustul Antrepriză Generală de Construcţii Indus­triale din municipiul Gheorghe Gheorghiu-Dej, întreprinderea „Proletarul“ Bacău, Centrul de activitate cultural-educativă şi de creaţie tehnică „Cîntarea României“ din comuna Letea Veche, U.M. 01184 (brigăzi) şi întreprinderea de Confecţii din municipiul Gheorghe Gheorghiu-Dej, Sindicatul sanitar Ba­cău, Cooperativa „Muncă şi artă“ Tg. Ocna, Centrul de ac­tivitate cultural-educativă şi­ de creaţie tehnică din comuna Horgeşti, I.C.S.M. Bacău (colective de satiră şi umor) • FOLCLOR. Ca şi la ediţiile anterioare, numeroase au fost co­lectivele şi interpreţii individuali care au promovat în etapa judeţeană, cu bune rezultate, ceea ce atestă resursele genu­lui aproape în toate localităţile judeţului şi trăinicia tradi­ţiilor artei populare. Au fost remarcaţi soliştii instrumentişti Geo Drăgoi (vioară), Gheorghe Pascal (nai), Romică Sandu (clarinet), Costel Gogan (trompetă), Jenică Tudor (fluier), Visarion Manolache şi Romică Maxim (clarinet), Gheorghe Barbu (ţambal), Geta Călin şi Ion Palaghiu (interpreţi de baladă). Intre soliştii vocali îi vom menţiona pe Minodora Manase (cunoscută interpretă de muzică populară şi la edi­ţiile anterioare ale Festivalului), Elena Nistor, Doina Plantos, Otilia Purcaru. Intre formaţiile instrumentale juriul judeţean a apreciat fluieraşii de la Hemeiuşi, cobzăriţele de la între­prinderea „Partizanul“ Bacău, grupul instrumental al Şcolii populare de artă şi cel din comuna Bogdăneşti. Cele mai bune tarafuri, au fost apreciate ca fiind cele ce reprezintă Centrul judeţean de îndrumare a creaţiei populare şi a miş­cării artistice de masă, întreprinderea Minieră Comăneşti şi din comuna Corbasca. De asemenea, s-au distins orches­trele de muzică populară de la întreprinderea de Maşini Unelte din Bacău şi de la Cooperativa „Trotuşul“ din muni­cipiul Gheorghe Gheorghiu-Dej. Şi în actuala ediţie a Festi­valului s-au remarcat cele trei fanfare : „Independenţa“ din municipiul, de pe Trotuş, din comuna Corbasca şi a între­prinderii Miniere Comăneşti. Marea varietate a formaţiilor de muzică populară prezentate pe scena etapei judeţene a impus în special prin ţinuta interpretativă. Au reţinut aten­ţia juriul ansamblul vocal de la Brusturoasa, grupurile vocal­­folclorice din Sascut şi Solonţ, grupurile vocale-prelucrări de la P.T.T.R. Bacău şi din comuna Faraoani, grupul coral cu prelucrări al întreprinderii de Confecţii Bacău, ansamblurile­­Tocal-instrumentale de la întreprinderea Minieră Comăneşti şi de la întreprinderea de Maşini Unelte Bacău, Casa Arma­tei Bacău şi U.M. 01975 (bărbaţi) Bacău, ansamblurile instru­mentale de la Clubul „23 August” şi Baza de Aprovizionare Tubulară Moineşti. • FORMAŢII COREGRAFICE. Dansurile populare mixte au fost reprezentate de colectivele de la Centrul Judeţean de îndrumare a creaţiei populare şi a miş­cării artistice de masă, U.J.C.M. Bacău, din oraşul Dărmă­­neşti şi comuna Corbasca. Au fost în mod deosebit apreciate dansurile bărbăteşti de la Centrul judeţean de îndrumare, U.J.C.M. Bacău şi întreprinderea Mecanică Bacău. In cate­goria formaţiilor coregrafice consacrate tradiţionale se în­scriu cele de la Poiana Sărată (Oituz), Clubul „6 August“ Asău. Juriul a apreciat, de asemenea, următoarele categorii de formaţii coregrafice : ansamblurile de cîntece şi dansuri (colectivele de la întreprinderea de Postav Buhuşi, clubul „23 August” şi R.A.T. Moineşti) ; ansamblurile de dansuri din C.U.A.S.C. Sascut şi Moineşti. Intre ansamblurile de obiceiuri s-au distins : formaţia de căiuţi de la Ardeoani, „Urşii“ — Dărmăneşti , „Capra“ — Bîrsăneşti, „toboşarii“ — Negri. Co­munele Bereşti Tazlău, Măgura, Letea Veche au fost repre­zentate de grupuri de dansuri populare mixte, iar grupurile de dansuri populare bărbăteşti au reprezentat Combinatul de îngrăşăminte chimice Bacău şi comuna Lipova. S-au dis­tins şi cîţiva dansatori individuali : Viorel Tudoreanu şi Emil Apostol (Berzunţi), Mihai Laslău (Centrul judeţean de îndru­mare), Gabriel Vlase (Comitetul Judeţean de Cultură şi Edu­caţie Socialistă). • ANSAMBLURI FOLCLORICE. Au repre­zentat această categorie colectivele artistice de la U.J.C.M. Bacău şi din comuna Berzunţi. Au evoluat foarte bine cunos­cutele ansambluri folclorice de creaţie „Busuiocul“ şi „Da­tina“. & DANSURI TEMATICE. In această categorie menţio­năm colectivele de la centrele de cultură şi creaţie din Ba­cău şi municipiul Gheorghe Gheorghiu-Dej, U.M. 01184 Ba­cău, colectivele de dans clasic ale centrului de cultură şi creaţie Bacău şi Şcolii populare de artă. & DANS MODERN ŞI CONTEMPORAN. Genurile respective au fost reprezentate de colectivele Centrului de cultură şi creaţie Bacău şi Clu­bului „1 Mai“ Comăneşti. « ARTA CINEMATOGRAFICĂ. 30 de filme au fost promovate, grupate în 11 teme : Reportaj anchetă, Documentar artistic, Poem, Eseu cinematografic, Por­tret cinematografic, Etnografie, Film cu interpreţi, Animaţie, Tehnico-ştiinţific, Didactic, Protecţia muncii. De asemenea au fost promovate diaporame, seturi de diapozitive, precum şi reportaje, portrete şi peisaje realizate în arta fotogra­fică. (V. M.) PAGINA 3

Next