Ateneu, 1990 (Anul 27, nr. 1-12)

1990-01-01 / nr. 1

„Trebuie să fim un stat de cultură la gurile Dunării; aceasta este misiunea poporului român şi oricine ar voi să ne risipească puterile spre alt scop pune în joc­­viitorul urmaşilor şi calcă în picioare roadele străbunilor noştri“ An nou, orientare nouă Ne aflăm în Anul 1 al României libere, democra­tice.Rănile revoluţiei mai sîngerează, amintirea coşma­rului ceauşist e încă vie şi uneori totul ni se pare atît de mirific încît, cum spun mulţi în jurul nostru, ne e parcă teamă să nu fie doar un vis de atîta vreme nutrit. Dar nu­­ e o realitate vie, dinamică, aşa cum s-a dovedit însuşi braţul revoluţiei populare, care a trezit-o la viaţă. De fapt, asemenea prinţesei adormite de cruntul blestem al vrăjitoarei, România întreagă s-a deşteptat încă o dată „din somnul cel de moarte“, pentru a doborî tirania şi a-şi rosti răspicat cuvîntul. Nu e prima dată cînd contextul istoric îngăduie zăbavnic poporului român să-şi arate adevăratul său chip, să-şi pronunţe cu limpezime, chiar dacă în ultimul ceas, adevăratul său mesaj. In ce priveşte programul politic al Frontului Sal­vării Naţionale, se constată cu satisfacţie că, învăţînd şi din experienţa uneori dramatică a ţărilor vecine şi prietene ,România păşeşte cu îndrăzneală (vezi pro­clamarea din primele ore ale revoluţiei, a pluripar­­titismului şi a altor principii democratice avansate, ca şi decretele care au urmat, dar şi cu prudenţă jus­tificată, cercetînd atent locul pe care urmează a pune piciorul şi avînd grijă să nu se cufunde sub plaurul înşelător. Noul an trebuie să prefacă tot mai profund socie­tatea românească. Aşa-numitul „socialism multilateral dezvoltat“, care nu însemna în fond decît scoaterea ţării la mezat prin programe economice absurde în diletantismul lor, profund nerealiste, de fapt falimen­tare, trebuie să se transforme şi se transformă sub ochii noştri într-o lume a calmului vieţii de toate zilele, determinat de un tot mai organic sentiment al securităţii sociale şi economice. Sigur, sunt şi întrebări preocupante : după mai bine de jumătate de veac totalitarist, ne aşteaptă în pri­măvară primele alegeri pluraliste cu adevărat libere. Vom putea opta nu între doi aşa-zişi candidaţi ai unui singur partid, ci între numeroşi competitori ai (Continuare în pag. 19) ATENEU Literatura dizidentei Varlam SALAMOV Ultima bătălie a comandantului Pugacev ÎN ACEST NUMĂR : • PENTRU MAI BINELE ȘCOLII ROMÂNEȘTI • EMINESCIANA • CANTONUL DE VÎNÂTOARE • Pagini cenzurate : ANA BLANDIANA, ANDREI PLESU, STEFAN AUGUSTIN DOINAS, MIRCEA ELIADE, RABINDRANATH TAGORE • Inedit: MARIUS ROBESCU, SORIN TITEL • Orizont teatral: IASI, CLUJ-NAPOCA • PERSONAJE ALE MUZICII UNIVERSALE • Nicolae Manolescu : POEŢI DE LA 1800 • Interviu cu SOFIA VICOVEANCA • VALORI ROMÂNEŞTI — VALORI UNIVERSALE — PETRE BOTEZATU • Dezbatere „Ateneu“ . DESPRE COMPETENŢĂ © Arhiva : ELISABETA ISANOS ® Eugen Simion : JURNAL © MAPAMOND CULTURAL ® 24 IANUARIE 1859 Unirea Principatelor Române Ziua de 24 Ianuarie 1859 s-a înscris de-a pururi în conştiinţa poporului ro­mân­ In acea zi, pe care contemporanii au numit-o „Ziua cea mare a veacu­lui“, prin reunirea tronurilor lui Şte­fan cel Mare şi Mihai Viteazul, prin Unirea Moldovei cu Muntenia, s-au pus bazele trainice ale statului naţional modern român. Drumul pînă la 24 ianuarie 1859 a fost lung şi anevoios. Temeiurile Uni­rii din 1859 veneau din adîncurile is­toriei poporului român. Coloanele edi­ficiului măreţ, reprezentînd statul mo­dern român, urcau din rădăcini şi iz­voare adinei, din unitatea milenară etno-culturală, din unitatea de terito­riu şi a structurilor economico-sociale, din permanentele legături comerciale şi politico-culturale dintre românii de pe întreg cuprinsul vechii Dacii. Uni­tatea românilor a fost o realitate încă înaintea organizării statale. N. Iorga spunea că anterior secolului al IX-lea „a existat fără îndoială o unitate poli­tică a românilor, o viaţă politică comu­nă, fără să fi existat un stat românesc“, fapt demonstrat de rezultatele cercetă­rilor istorico-arheologice, în întreg te­ritoriul carpato-danubiano-pontic. Aşezaţi în calea tuturor răutăţilor, împrejurările nefavorabile i-au împie­dicat pe români să se constituie, din­­tr-un început, într-un singur corp po­litic, într-un singur stat românesc. Dar gîndul unirii, în fapt al reunirii, nu i-a părăsit nicicînd în lupta pentru unire cultura a jucat mereu rolul de catalizator. Relevînd importanţa pe care a avut-o cultura în închegarea unităţii naţionale, istoricul I. Lupaş arăta că „a urmat după lup­tele voievozilor, îndelungatul război al condeielor, al muncitorilor cu tiparul, al cronicarilor şi al preoţilor cărturari, al poeţilor şi predicatorilor, care timp de peste trei sute de ani au frământat necontenit sufletul neamului, l-au tre­zit, l-au lămurit prin scrisul lor, l-au înălţat şi l-au întărit prin descoperirea amintirilor unui trecut de glorie, ac­­centuînd cu neîntreruptă stăruinţă că moldovenii şi muntenii şi ardelenii, fi­ind de aceeaşi origine, formează un sin­gur neam". In contextul împrejurărilor din anii 1856—1858 lupta pentru Unire s-a in­tensificat. Prin numeroase acte de ade­ziune românii îşi exprimau dorinţa de unire, zisa de exemplu, într-un memo­riu, din 8 iunie 1856, în numele popu­laţiei judeţului Bacău, se spunea : „Noi sîntem hotărîţi din toată inima pentru Unirea Principatelor şi iarăşi pentru Unirea Principatelor“. în Adunările ad-hoc, de la Iaşi şi Bucureşti, din toamna anului 1857, ca­re prin componenţa lor au fost între cele mai democratice adunări reprezen­tative din Europa acelor vremi, s-a ex­primat clar dorinţa de „Unire a Prin­cipatelor într-un singur Stat, sub nu­mele de România“, a locuitorilor de la răsărit şi sud de Carpaţi. După veacuri de u­milinţă, în aceste adunări s-au au­zit şi vocile ţăranilor, în Adunarea Moldovei, ţăranii, „talpa ţării“ cum îi numea M. Kogălniceanu, printr-o pro­punere subscrisă de toţi deputaţii pon­taşi, în frunte cu legendarul Ioan Roa­tă, între semnatari fiind şi Ion a Ba­bei din Blăgeşti—Bacău, făceau un as­pru rechizitoriu la adresa asupritorilor, arătînd „că pînă în ziua de astăzi toa­te sarcinile cele mai grele numai asu­pra noastră au fost puse, şi mai de nici unele bunuri ale ţării nu ne-am îndulcit... cîtu-i Dunărea de mare şi largă curge fiul sudorilor noastre... lap­tele de la gura copiilor noştri de multe ori cu nedreptul ni s-a luat“, cerînd în (Continuare în pag- 17) S­-a scurs, fără îndială, un timp îndelungat între începutul şi sfîrşi­­tul acestor evenimente, căci, în Ma­rele Nord, lunile valorează cît anii, atît de mare este experienţa pe care o do­­bîndeşti în acest răstimp. Chiar şi sta­tul recunoaşte acest lucru fiindcă mă­reşte salariile oficiale şi acordă mai multe avantaje celor care muncesc aici. în acest ţinut al speranţei, altfel zis al zvonurilor, al conjuncturilor, al pre­supunerilor şi ipotezelor, orice eveni­ment se învăluie în legendă cu mult înainte ca raportul şefului local pri­vind acest eveniment să ajungă pe bi­roul autorităţilor superioare. Unii povestesc că într-o zi, unui gran­gur care trecea în inspecţie, plîngîn­­du-se că activităţilor culturale din lagăr şchioapătă de ambele picioare, coman­dantul Pugacev, responsabil cu acest sector, îi răspunse ştabului : — Nu vă temeţi, cetăţene-şef, pre­gătim unul din acele spectacole care va face mare vîlvă în toată regiunea Kolyma. S-ar putea începe această povestire cu raportul chirurgului Brode venit pentru o misiune urgentă de la spi­talul central la locul operaţiunilor. S-ar putea, tot aşa, începe cu scrisoarea de­ţinutului Iaşka Rusen, infirmier inter­nat în spital — scrisoarea era scrisă cu mîna stîngă, umărul drept fiindu-i străpuns dintr-o parte în alta de un glonte. Sau prin a cita povestirea doc­toriţei Potanina, această femeie care nu văzuse şi nu auzise nimic fiindcă lip­sea în momentul evenimentelor. Aceas­tă lipsă a fost chiar calificată drept fals alibiu, drept lipsă criminală de acţiune sau nu mai ştiu prin ce alt termen al limbajului juridic. Arestările din anii treizeci loveau în oameni la întîmplare ; ei erau victi­mele falsei şi oribilei teorii care afir­ma dezlănţuirea luptei de clasă pe mă­sură ce socialismul se întărea. Oame­nii de ştiinţă, profesorii, militanţi ai partidului, militarii, inginerii, ţăranii şi muncitorii care umpleau închisorile pe vremea aceea, nu aveau în ei nimic de­finitiv pentru, în afară de o doză de probitate şi naivitate, pe scurt, calităţi care atunci uşurau acţiunea de întemni­ţare a „justiţiei“ în loc să o împiedice. Absenţa vreunei idei hotărîte în stare să-i unească reducea la extrem rezis­tenţa morală a deţinuţilor. Aceştia nu erau nici duşmani ai puterii, nici crimi­nali de stat, şi condamnaţi să moară, n-au înţeles niciodată pentru ce tre­buiau să dispară. Amorul propriu, ura nu avea nici un sprijin. Dezbinaţi pie­reau în marele deşert alb al Kolymei, seceraţi de foame, de frig, de munca silnică, de bătăi, de boli. învăţară foar­te repede să nu ia niciodată apărarea tovarăşilor lor, să nu sprijine pe ni­meni. Era exact ceea ce-şi dorea admi­nistraţia lagărelor. Sufletele celor care reuşeau să supravieţuiască erau com­plet distruse şi corupte şi trupurile lor nu aveau puterea necesară muncii fi­zice. După război, vapoare mari au venit unul după altul, debarcînd în Kolyma pe cei întorşi în patrie din Italia, Fran­ţa, Germania. Mulţi dintre ei, ofiţeri, soldaţi, pi­loţi, cercetaşi, dobîndiseră în timpul războiului cu totul alte obiceiuri şi trăsături de caracter: curaj, gust al riscului, şi nu credeau decît în arme­le lor. Administraţia lagărelor, obişnuită cu resemnarea angelică şi supusă a pretin­şilor „troţkişti“, îşi continua existenţa liniştită şi nu mirosea nici un pericol. Noii veniţi îi întrebau pe „băştinaşii“ supravieţuitori: — De ce mîncaţi supa şi terciul la cantină, dar aduceţi pîinea în baracă ? De ce nu mîncaţi ca toată lumea supa cu pîine ? Strîmbînd din gurile cu buze vinete, guri ştirbe din cauza scorbutului, băş­tinaşii răspundeau : — Peste cincisprezece zile veţi înţe­lege şi toţi veţi face la fel. Cum să le explice că ei încă nu şti­au ce-i foamea, adevărata foame care durează ani, care-ţi fringe voinţa şi că este imposibil să te lupţi cu nevoia irezistibilă de a-ţi prelungi pe cît cu putinţă înghiţitura în baracă, în faţa unei străchini cu apă fiartă (zăpadă to­pită fără gust), să mesteci în culmea fericirii, fărîmă de fărîmă aproape su­­gînd g raţia de pîine. Printre noii veniţi erau totuşi cîţiva care nu dădeau din cap cu dispreţ. (Continuare în pag. 20) „„CEA DINESCU, K»N UV.”

Next