Ateneu, 1990 (Anul 27, nr. 1-12)
1990-01-01 / nr. 1
ATENEU IANUARIE 1990 PAGINA 2 TRIBUNA LIBERA „ATENEU" PENTRU MAI BINELE ŞCOLII ROMANEŞTI (I) Ce-i de făcut ? Şansele restructurării O teribilă, dramatică încleştare a înfruntat decisiv forţele tenebroase ale silniciei cu cele ale conştiinţei şi demnităţii umane, în lupta pentru cucerirea libertăţii. Fapte de eroism legendar sînt înscrise de acum în eternitate, înfăţişînd istoriei un popor şi un tineret erou, demn de apoteoză. Pe baricade s-au ridicat mii şi mii de Gavroche, făcînd dovada celor mai nobile şi sublime acte, calităţi şi valori umane, transmise şi adine sădite în timp cu înţelepciune, de popor, în conştiinţa tinerelor vlăstare. Acestui minunat, eroic tineret, forţă de şoc a revoluţiei, îi datorăm o mai luminoasă perspectivă de viaţă, o reală înnoire spirituală. Odioasa tiranie a fost însoţită de cea mai cumplită degradare spirituală, de o jalnică desfigurare a culturii. Şcolii, despoţii îi destinaseră ţelul nedemn de a perpetua şi promova acest marasm spiritual, de a prolifera acest monstruos compromis etic şi spiritual. Cum au făcut-o ? înainte de toate prin infestarea ideologică şi degradarea profund morală şi spirituală a tinerei generaţii. Ne provoacă oroare numai reamintirea atît de recentului, degradant şi deşănţat cult al personalităţii, practicat şi-n învăţământ prin toate mijloacele. Intoxicarea ideologică nu se mărginea la atîtea submina şi fundamentele însăşi ale culturii promovate în şi prin instrucţia şcolară. Este suficient să ne amintim de modul grosolan în care erau denaturate faptele în predarea istoriei şi a altor discipline, de eliminarea sau răstălmăcirea ideologică perversă a valorilor umaniste fundamentale, de restrîngerea pînă la caricaturizare a educaţiei estetice, etice şi civice, a oricărui conţinut care putea întreţine şi dezvolta, în aspiraţiile şi spiritualitatea tinerei generaţii, idealurile libertăţii, democraţiei autentice, ale demnităţii. Lupta înverşunată anticulturală şi antiintelectuală a dictaturii împotriva valorii, împotriva spiritului de demnitate umană, de libertate şi independenţă în gîndire şi exprimare, de reală afirmare a personalităţii, de educaţie umanistă autentică şi-a găsit expresie în nociva şi primitiva îndoctrinare şi dogmatizare a întregului conţinut al învăţământului. Dacă adăugăm îngrădirea oricărei deschideri spre universal, spre cunoaşterea şi asimilarea culturii şi istoriei universale şi reducerea pînă la limită a însuşirii limbilor străine, ca mijloc de comunicare culturală modernă, avem o imagine cît de cît a înfăţişării groteşti ce tindeau să o dea învăţămîntului. Lichidarea învăţămîntului liceal de cultură generală, de strălucită tradiţie, se adaugă acţiunilor demolatoare, în fapt adevărată crimă „pedagogică“ împotriva şcolii, culturii şi spiritualităţii româneşti. Ce urmărea învăţământul „modelat“ în spirit profund antiumanist de către tirani ? Care era finalitatea socială rezervată unui astfel de învăţământ ? Nivelarea şi uniformizarea tinerei generaţii, cultivarea ei în spiritul obedienţei şi sclaviei intelectuale, al ipocriziei şi minciunii, al lipsei totale de demnitate. Cu alte cuvinte o şcoală a perfidiei şi duplicităţii, a fanatismului şi obscurantismului ideologic. In aceasta doreau să transforme şcoala românească. Erau conştienţi de rolul pe care îl are ,şi mai cu seamă îl poate avea învăţămîntul în pregătirea ideologică a tineretului, conform obiectivelor terorismului ce încercau să-l statornicească definitiv pe pămîntul românesc. Să nu pierdem din vedere niciodată, în analiza acestei teribile realităţi, ca şi în reconstrucţia ce ne aşteaptă, povaţa înţeleaptă a marelui dramaturg francez de origine română Eugen Ionescu : „Nu există adevărată libertate fără cultură şi nici adevărată cultură fără libertate“. Aceasta au vrut ei să stingă şi să ucidă în spiritul nostru : libertatea şi cultura, ca izvoare ale educaţiei naţionale, ale spiritului democratic, umanist. Alt aspect nefast al ceauşismului în învăţămînt: desfigurarea şi disfuncţionalizarea şcolii, printr-o politică antiştiinţifică, de dictat, arbitrară şi voluntaristă, bazată pe improvizaţie şi diletantism. Se cunosc măsurile ce le-au luat pentru înlăturarea din calea politicii lor în învăţămînt a cercetării pedagogice, psihologice. Cercetarea onestă, riguroasă, autentică nu-i interesa ; mai mult, îi stingherea. De unde ura şi mînia lor împotriva celor ce-şi promovau şi apărau cu probitate ideile şi ipotezele, decurgînd din experiment, rigoare şi raţiune, din obiectivitate ştiinţifică. Restricţiile ce le puteau întîlni din partea cercetării pedagogice autentice o dată înlăturate, politica de dictat în învăţămînt putea să se desfăşoare în voie. A răvăşit pur şi simplu şcoala românească. Menţionăm printre altele, desfiinţarea liceului de cultură generală, lichidarea şcolii de meserii, a acelui învăţămînt profesional bine constituit şi eficient, pe care ni-l lăsase o sănătoasă tradiţie a şcolii româneşti, desfiinţarea şcolilor medii tehnice, restrîngerea şi dezarticularea învăţămîntului artistic etc., în schimb, introducerea fără discernămînt a aşazisei „practici productive“, care a dezorganizat învăţămîntul, nivelarea şi uniformizarea pregătirii tinerei generaţii, promovarea semidoctismului şi quasi-analfabetismului (mă refer şi la ideea generalizării acum a şcolii de 12 ani, curată inepţie pedagogică), desfiinţarea claselor cu profil special, în care să se pregătească elevii cu aptitudini deosebite în diferite domenii, menţinerea şi adîncirea inegalităţilor de condiţii şi şanse între învăţămîntul rural (monstruoasa idee de sistematizare a satelor încorpora şi „rechiziţionarea“ tineretului de la sate într-un tip de învăţămînt care să-i reducă accesul la cultură şi promovare socială) şi cel urban, încălcarea dreptului şi aspiraţiilor tinerilor aparţinînd naţionalităţilor conlocuitoare la cunoaşterea şi cultivarea tradiţiilor şi culturii proprii etc., etc. Se urmărea cu înverşunare nesocotirea şi încălcarea cerinţelor unui învăţămînt democratic, transformarea şcolii în instrument de depersonalizare umană, de constituire a unei mase amorfe de absolvenţi, descurajînd orice iniţiativă destinată culturii valorilor, inteligenţei şi creativităţii naţionale. Considerau chiar periculoasă pentru destinul tiraniei educaţia pe măsura posibilităţilor fiecăruia, cultivarea aptitudinilor, vocaţiei, aspiraţiei spre afirmare proprie şi libertate. Trebuia totul redus şi nivelat la prototipul uman ce-l voiau : oameni robotizaţi şi fanatizaţi. Se impune o tristă, dureroasă constatare : cei ce ne-au umilit şi tîrît în minciună, care ne-au scufundat în barbarie şi netrebnicie, iar apoi ne-au terorizat, n-au venit din altă parte, ci au trăit şi crescut printre noi. Reprezentând cea mai întunecată forţă a inchiziţiei, „rod“ respingător al tiraniei, ei ne-au subjugat cu mult înainte de a ne ucide. Revoluţia a făcut ca încercarea lor monstruoasă să eşueze. învăţămintele desprinse însă şi atît de scump plătite în jertfe trebuie să stea la temelia noii construcţii sociale. Nicicînd cele întâmplate să nu se mai poată repeta, în această viziune importantă este darea în vileag o dată şi încă o dată a spiritului doctrinar ce fusese impus şcolii : nici un fel de dialog, nici un fel de idee proprie şi discernămînt, de atitudine critică sau iniţiativă, ci numai docilitate, lipsă de scrupule, duplicitate, fanatism, netrebnică demagogie şi minciună. Faimosul roman al lui G. Orwell O mie nouă sute optzeci şi patru, cu acel cunoscut slogan 1 + 1 = = 3, dacă vrea partidul, adică o josnică pervertire a conştiinţelor, este profund caracteristic acelui înspăimîntător spirit în care se încerca îngenuncherea tinerei generaţii, desfigurarea ei spirituală. N-au izbutit totuşi. Din fericire, Tineretul, dincolo de zidurile tăcerii şi mîrşavului compromis, a primit şi preluat de la popor, în cuminţenia şi înţelepciunea sa tradiţională, valorile noastre spirituale fundamentale, ce au rodit sublim pe baricadele libertăţii, în sacrificiul celor mai buni fii ai neamului. „Vom muri, dar vom fi liberi“ rosteau ei cu neclintire şi nestrămutată dîrzenie în faţa baionetelor şi gloanţelor ucigaşe. Au uimit lumea şi vor intra ei şi fapta lor definitiv în istorie. Este şi izvorul cel mai adînc al renaşterii noastre morale, al reconstrucţiei spirituale a şcolii româneşti. Ei au pus capăt şi au şters cu jertfa lor „umilinţa prin neputinţă“, ce a scufundat neamul în „somnul lui de moarte“, cum se exprima atît de puternic scriitorul basarabean, prieten atît de devotat al poporului şi culturii româneşti, Ioan Druţă, în eseul său Cine a stins lumina ? din zilele premergătoare revoluţiei. Cîteva cuvinte despre „statutul“ rezervat de ceauşişti cadrelor didactice, socotite „paria“ intelectualităţii. Se ştie cît dispreţ au manifestat faţă de profesori şi învăţători, cu cîtă aversiune au făcut tot ce le-a stat în putinţă pentru a-i degrada social, moral şi profesional, în esenţă au urmărit înăbuşirea oricărei gîndiri independente, critice, a spiritului de iniţiativă şi inventivitate, promovarea conformismului, dogmatismului, compromisului slugarnic. Pînă şi sistemul de indicatori de salarizare, ca şi normele didactice supraîncărcate, urmăreau împiedicarea realizării condiţiei culturale şi intelectuale a cadrelor didactice. Desfiinţarea caselor corpului didactic ş.a. nu urmărea decît compromiterea adevăratului statut intelectual al acestora, vlăguirea puterii creatoare a dascălilor. Ce-i de făcut acum ? înainte de toate şi mai presus de orice sacralizare a memoriei martirilor revoluţiei , şcolile şi facultăţile să poarte nume ale elevilor şi studenţilor eroi ai neamului ; mărturii despre faptele lor să intre în panteonul istoriei naţionale. Dezideologizarea învăţămîntului şi dezintoxicarea sa spirituală , măsuri importante în această privinţă au fost deja anunţate de către Ministerul învăţămîntului Public, altele vor urma. Esenţialul este, consider, ca prin întregul conţinut al instrucţiei şi educaţiei şcolare să fie promovată ideea de „a trăi în adevăr şi demnitate“. Competenţei să-i alăturăm neapărat şi indestructibil onestitatea, în reconsiderarea conţinutului învăţămîntului să se aibă în vedere : — accentuarea caracterului umanist şi democrat al învăţămîntului, promovarea valorilor umaniste, naţionale şi universale ; — conturarea mai riguroasă a corelaţiei dintre elementele de cultură generală, cultură specializată şi cultură estetică, în funcţie de finalităţi clar definite, ale fiecărei forme şi tip de învăţămînt ; — direcţionarea întregii instrucţii şi educaţii spre cunoaşterea drepturilor şi datoriilor fundamentale ale omului şi cetăţeanului, spre formarea spiritului civic înaintat, cultivarea valorilor morale cardinale, exerciţiul virtuţilor şi spiritului democratic ; — decongestionarea învăţămîntului de balastul informaţional, înlăturarea axiomatizării excesive, dogmatizării, promovînd în schimb familiarizarea cu bazele ştiinţelor, însuşirea limbajelor comunicaţionale moderne, promovarea gîndirii independente şi creatoare, accentuarea funcţiilor formative ale instrucţiei ; — asigurarea unei sporite integrări şi concordanţe între conţinutul învăţămîntului general, liceal şi universitar, precum şi cu cerinţele de perspectivă ale dezvoltării economiei naţionale şi ale vieţii sociale. Cu aceeaşi acuitate se pune problema reorganizării pe baze ştiinţifice moderne, în spiritul armonizării intereselor majore ale societăţii cu aptitudinile şi individualitatea elevilor, a activităţii de orientare şcolară şi profesională. De asemenea, restructurarea şi modernizarea sistemului de perfecţionare a cadrelor didactice, înlăturîndu-se caracterul repetitiv, şcolăresc şi perimat al acestuia ; promovarea unui spirit modern şi inovator, asigurîndu-se caracterul continuu, diferenţiat, la obiect şi opţional al întregii acţiuni, cu accent pe desăvîrşirea pregătirii de specialitate şi pedagogice, psihologice ale cadrelor didactice. — Consider de asemenea că se impune elaborarea unui nou statut al personalului didactic, aşezînd la loc de cinste criteriul valorii reale în aprecierea, evaluarea şi promovarea, respectiv stimularea personalului didactic , statornicirea clară a drepturilor şi îndatoririle cadrelor didactice în noul context social, garantarea condiţiilor creşterii prestigiului social şi moral al profesorilor, învăţătorilor, educatorilor. — Se impune totodată reînfiinţarea caselor corpului didactic, în sfîrşit, pe primul-plan : să nu mai admitem improvizaţia, să nu ne dispersăm forţele, să ne unim puternic sub egida Frontului Salvării Naţionale, acţionînd pentru reclădirea şcolii româneşti, să ne scuturăm de orice umilinţă, de toate tarele moştenite, să desfăşurăm larg iniţiativa, să ne alăturăm cu respect şi dragoste tineretului, forţa de şoc a revoluţiei, care rămîne şi forţa de şoc a reconstrucţiei sociale, naţionale. Să fim cu adevărat oamenii de bine ai învăţămîntului românesc de astăzi şi de mîine. Conf. univ. dr. Virgiliu RADUBIAN Analiza problemelor şcolii presupune raportarea la mecanismul determinismului social care acţionează, în mod obiectiv, în orice timp istoric. Fără înţelegerea legităţilor implicate în geneza şi desfăşurarea acţiunii pedagogice (sau a acţiunii educaţionale, care nu se confundă cu acţiunea umană, în general) propunerile numeroase, oricît de bine intenţionate, nu vor depăşi faza incipientă a pornirilor emoţionale, exprimînd adesea doar atributul unor aspiraţii revanşarde, locale sau individuale, fără o perspectivă globală riguroasă, indispensabilă mai ales în ştiinţele sociale şi umane, unde pot pătrunde altfel, în continuare, sub alte forme, aceleaşi tendinţe unilaterale, aceleaşi cuvinte lipsite de conţinut, simptom epistemic şi moral foarte grav al confuziei dintre fenomen şi esenţă. De la această premisă vom încerca să răspundem la întrebarea : ce înseamnă dezideratul competenţei în domeniul învăţămîntului ? O primă idee vizează necesitatea depăşirii critice a perioadei anterioare nu numai printr-o negaţie continuă (tendinţă conturată deja), ci şi prin căutarea punctelor de continuitate în interiorul vechilor structuri (atîtea cîte au mai rămas) care ar putea deveni viabile o dată cu radicalizarea funcţiei sociale a şcolii şi crearea unor noi instituţii. în al doilea rînd, problemele şcolii — la noi ca oriunde — nu pot fi înţelese în mod izolat, ci doar prin raportare la cele trei domenii cu care învăţămîntul, în mod obiectiv, intră în contact : economia, politica şi cultura. Reflectarea lor cu mijloace pedagogice va permite sesizarea mutaţiilor calitative, fundamentale şi pentru destinul şcolii : — economia, prin trecerea de la dezvoltarea extensivă la cea intensivă, de la acumularea cantitativ industrială la revoluţia informaţională, va solicita un nou tip de educaţie tehnologică, cu efecte la nivel global (obiectiv-conţinutmetodologie), mergînd pînă la a „determina reciclarea profesională continuă“ (J. Naisbitt, Megatendinţe, Ed. Politică, 1989, p. 74) ; politica, prin pregătirea pentru democraţie, care angajează nu numai expansiunea afectivă a drepturilor dar şi asumarea responsabilităţilor, va impune — contrar unor opinii vehiculate precipitat — nu excluderea ci aprofundarea ştiinţelor sociale, cu programe noi şi profesori competenţi ; cultura, prin sursa de informaţie’ (din ştiinţă, tehnică, artă etc.) oferită continuu programelor şcolare, va trebui, asimilată pedagogic, pentru a dobîndi valoare formativă, modelînd conştiinţa elevului (de unde şi răspunderea socială care revine programatorilor, autorilor de manuale şcolare, la toate treptele şi formele de învăţămînt). în al treilea rînd, trebuie conştientizat faptul că aplicarea principiului metodologic al determinismului social evidenţiază nu numai relaţiile şcolii cu economia, politica şi cultura, ci şi specificitatea învăţămîntului, necesitatea respectării legilor care îi asigură funcţionalitatea, ca sistem, fără interferenţe şi extrapolări artificiale, întîlnite anterior (de exemplu, prin folosirea abuzivă a şcolii pentru îndeplinirea unor sarcini economice sau politizarea dogmatică a unor discipline sau laturi ale educaţiei). De aceea se impune elaborarea unor mecanisme informaţionaledecizionale care să acţioneze din interiorul sistemului ca factori de reglareautoreglare într-un cadru instituţional precis, corespunzător structurilor de perfecţionare şi cercetare-creaţie pedagogică (actuale şi viitoare), operabil şi ca mijloc de promovare a valorilor la toate nivelurile învăţămîntului. Consolidarea specificităţii învăţămîntului ca domeniu social cu o valoare deosebită, va depinde, în continuare şi de capacitatea pedagogiei de a-şi elabora un sistem propriu de asistenţă a principalilor factori subiectivi implicaţi în procesul instructiv-educativ (cadru didactic-elevi-părinţi), care trebuie informaţi permanent în legătură cu acele „probleme de graniţă, intra-intern şi trans-disciplinare angajate direct în modelarea educaţională a realităţii : proiectarea didactică, teoriile învăţării, cunoaşterea elevului, creativitatea, conducerea ştiinţifică. Aşa ceva s-a încercat în timp prin înfiinţarea în 1972 a Laboratoarelor de orientare şcolară şi profesională, concepute iniţial ca „Centre de asistenţă complexă“ (vezi I. Heiban, Laboratorul şcolar de orientare, E.D.P., 1973), dar desfiinţate treptat după 1977. Judeţul Bacău a fost printre puţinele care a menţinut această instituţie, sacrificîndu-i însă, în mare parte, autonomia socioprofesională, deşi ea a fost exercitată spontan la solicitarea multor şcoli, îndeosebi pentru informarea psihopedagogică a cadrelor didactice. De aceea cu doi ani în urmă am înaintat conducerii Inspectoratului Şcolar un proiect de reorganizare a activităţii, care îşi păstrează actualitatea, pledînd, totodată pentru o anumită continuitate şi o respectare a cerinţelor de informare ştiinţifică formulate de oamenii şcolii, în plan instituţional optăm pentru formula de Cabinet de asistenţă psihopedagogică şi de perfecţionare a cadrelor didactice pe care o considerăm mai adecvată în raport cu sarcinile asumate. în acest fel evităm tendinţa absolutizării tehnicilor experimentale (teste etc.) ca şi de extrapolare a unor sarcini economice în dauna celor pedagogice, tendinţă întreţinută de vechea denumire de „laborator“. în acest sens, propunem următoarea taxonomie a obiectivelor : 1. Obiectiv fundamental : asistenţa psihopedagogică a cadrelor didactice, elevilor şi părinţilor în vederea optimizării procesului instructiv-educativ în mediul şcolar şi extraşcolar ; 2. Obiective specifice : a) elaborarea şi îndrumarea psihopedagogică periodică a cadrelor didactice, pe trepte de învăţămînt şi specialităţi; b) elaborarea materialelor metodice, a sintezelor pe teme de pedagogie-psihologie, conform programelor de perfecţionare a cadrelor didactice, existente la nivel central, şi în funcţie de solicitările locale ; c) stabilirea sistemului de acţiuni pentru cunoaşterea psihopedagogică a elevului cu mijloace ştiinţifice de laborator (teste elaborate, validate şi difuzate de la nivel central) ; d) stabilirea tematicii psihopedagogice a activităţii cu părinţii şi a formelor de organizare (lectorate, consultaţii individuale etc.); 3. Obiective concrete, operaţionale : a) asigurarea conţinutului psihopedagogic al acţiunilor de perfecţionare organizate la diferite niveluri (cursuri periodice, comisii metodice, consilii profesorale, activităţi cu directorii etc.) ; participarea la acestea săptămânal, pe baza graficului stabilit de factorii de decizie de la nivelul inspectoratului şcolar ; b) elaborarea unor publicaţii trimestriale — Buletine de informare psihopedagogică — vizînd perfecţionarea şi documentarea continuă a cadrelor didactice ; anual, elaborarea sintezelor pe teme de pedagogie-psihologie, conform programelor de perfecţionare, calitatea acestora constituind criteriul principal pentru alegerea cadrelor didactice care vor preda la cursurile de perfecţionare organizate la nivel judeţean la Liceul pedagogic ; c) organizarea săptămînal a acţiunilor de cunoaştere psihopedagogică a elevilor, în condiţii specifice de laborator, organizat în cadrul Liceului pedagogic, avînd personal specializat, aparatură şi teste, elaborate, validate şi difuzate de la nivel central ; d) participarea la lectoratele cu părinţii, pe teme pedagogice, organizate conform graficului elaborat de factorii educaţionali responsabili. Saltul de la proiecte la realitate poate fi asigurat prin stabilirea unui sistem de măsuri organizatorice, vizînd cu prioritate funcţia metodologică a Cabinetului, exercitarea reală a acţiunii de asistenţă psihopedagogică a cadrelor didactice, elevilor şi părinţilor: 1. Asigurarea personalului de specialişti (pedagogie-psihologie) printr-o selecţie a cadrelor în funcţie de obiectivele propuse care solicită calităţi specifice pentru munca de documentare, cercetare, asistenţă complexă şi chiar creativitate pedagogică (acţiune pe care Ispectoratul şcolar a iniţiat-o deja la începutul anului şcolar 1989—1990) . 2. Stabilirea competenţelor specifice, pe fondul general al asistenţei psihopedagogice, orientată în direcţia : a) documentării, cercetării şi creativităţii pedagogice ; b) metodologiei şi practicii psihodiagnosticului ; 3. Stabilirea personalului didactic şi ajutător necesar pentru realizarea sarcinilor propuse, a criteriilor de evaluare a acestuia, ţinînd seama de rolul pe care îl joacă în prezent, pentru determinarea competenţelor, informaţia, în general, informaţia pedagogică în special. Sorin CRISTEA „Specia noastră cuceritoare a naturii şi plină de optimism“, astfel se laudă un „filozof“ de rutină într-un text lung, publicat în „România literară“ din 11 mai 1988. Adică el, vezi bine, este exemplarul speciei cuceritoare şi, prin imperiul distrugător al acesteia, optimistă. El, călăreţul dogmei care supune natura cu sabia, buldozerul, bomba etc., se consideră un umanist. Pe sine (el însuşi este natură, nu ?) se cucereşte cu toată cruzimea, devastator, aşa cum se întîmplă cu întreaga natură. Şi astfel teoreticianul de conjunctură găseşte desfiniţia umanismului : natura şi fiinţa umană distrusă în numele progresului. Aşa au înţeles mulţi semnul prometeic : a supune natura prin pustiire ! „Optimism şi umanism Astfel se înţeleg şi pe ei înşişi : a fi lacomi de averi, a fi stăpînii oamenilor, a înghiţi alimente şi stimulente cu mult peste firesc (aşa cum nu fac lupii sau leii), a ucide totul în jur în numele unui meschin interes. Şi numesc toate acestea industrializare, revoluţie tehnologică, progres etc. Progres spre ce ? Spre autodistrugere, spre sinuciderea „speciei noastre cuceritoare“. Ea este „plină de optimism“ în demersul sîrguincios şi criminal către propria moarte. Nu cunoaşterea naturii şi reintegrarea în ritmurile ei, în conjuncţiile ei de întîmplări, nu, ci cucerirea naturii acţiunile împotriva necesităţii (libertăţii), pîrjolirea şi autdistrugerea — iată concepţia „optimistă şi umanistă“ a comentatorului nostru. Pînă şi cel care iese în spaţiul cosmic îşi asumă riscul acesta pentru a-şi umple găleata cu bani, urmărind mai întotdeauna fie să stoarcă Pămîntul de resurse (deci tot bani), fie scopuri războinice. Nu consonanţa cu stelele, nu descifrarea tainei fiinţei noastre în fiinţa de necuprins a Universului, ci partea de secret aflată în slujba cuceririi naturii şi a oamenilor. Apucătura de stăpîn a omului îl duce, accelerat, la pieire. „Specia cuceritoare“ este autodevoratoare, sinucigașă, pustiitoare pentru tot ceea ce există în jurul ei. 13 mai 1988 Ioan ENEA MOLDOVAN