Ateneu, 1990 (Anul 27, nr. 1-12)

1990-01-01 / nr. 1

A­TENEU IANUARIE 1990 PAGINA 2 TRIBUNA LIBERA „ATENEU" PENTRU MAI BINELE ŞCOLII ROMANEŞTI (I) Ce-i de făcut ? Şansele restructurării O teribilă, dramatică încleştare a înfruntat decisiv forţele tenebroase ale silniciei cu cele ale conştiinţei şi demnităţii umane, în lupta pentru cucerirea liber­tăţii. Fapte de eroism legendar sînt înscrise de acum în eternitate, înfăţişînd istoriei un popor şi un tine­ret erou, demn de apoteoză. Pe baricade s-au ridicat mii şi mii de Gavroche, făcînd dovada celor mai nobile şi sublime acte, calităţi şi valori umane, trans­mise şi adine sădite în timp cu înţelepciune, de popor, în conştiinţa tinerelor vlăstare. Acestui minunat, eroic tineret, forţă de şoc a revoluţiei, îi datorăm o mai luminoasă perspectivă de viaţă, o reală înnoire spi­rituală. Odioasa tiranie a fost însoţită de cea mai cumplită degradare spirituală, de o jalnică desfigurare a culturii. Şco­lii, despoţii îi destinaseră ţelul nedemn de a perpetua şi promova acest marasm spiritual, de a prolifera acest monstruos compromis etic şi spiritual. Cum au făcut-o ? înainte de toate prin infestarea ideo­logică şi degradarea profund morală şi spirituală a tinerei generaţii. Ne pro­voacă oroare numai reamintirea atît de recentului, degradant şi deşănţat cult al personalităţii, practicat şi-n în­văţământ prin toate mijloacele. Intoxi­carea ideologică nu se mărginea la atît­­­ea submina şi fundamentele însăşi ale culturii promovate în şi prin instruc­ţia şcolară. Este suficient să ne amin­tim de modul grosolan în care erau denaturate faptele în predarea istoriei şi a altor discipline, de eliminarea sau răstălmăcirea ideologică perversă a va­lorilor umaniste fundamentale, de res­­trîngerea pînă la caricaturizare a edu­caţiei estetice, etice şi civice, a ori­cărui conţinut care putea întreţine şi dezvolta, în aspiraţiile şi spiritualitatea tinerei generaţii, idealurile libertăţii, democraţiei autentice, ale demnităţii. Lupta înverşunată anticulturală şi anti­­intelectuală a dictaturii împotriva va­lorii, împotriva spiritului de demnitate umană, de libertate şi independenţă în gîndire şi exprimare, de reală afirma­re a personalităţii, de educaţie uma­nistă autentică şi-a găsit expresie în nociva şi primitiva îndoctrinare şi dog­matizare a întregului conţinut al în­văţământului. Dacă adăugăm îngrădi­rea oricărei deschideri spre universal, spre cunoaşterea şi asimilarea culturii şi istoriei universale şi reducerea pînă la limită a însuşirii limbilor străine, ca mijloc de comunicare culturală mo­dernă, avem o imagine cît de cît a în­făţişării groteşti ce tindeau să o dea învăţămîntului. Lichidarea învăţămîn­­tului liceal de cultură generală, de stră­lucită tradiţie, se adaugă acţiunilor de­molatoare, în fapt adevărată crimă „pe­dagogică“ împotriva şcolii, culturii şi spiritualităţii româneşti. Ce urmărea învăţământul „modelat“ în spirit profund antiumanist de către tirani ? Care era finalitatea socială re­zervată unui astfel de învăţământ ? Ni­velarea şi uniformizarea tinerei gene­raţii, cultivarea ei în spiritul obedien­ţei şi sclaviei intelectuale, al ipocriziei şi minciunii, al lipsei totale de demni­tate. Cu alte cuvinte o şcoală a perfi­diei şi duplicităţii, a fanatismului şi obscurantismului ideologic. In aceasta doreau să transforme şcoala româneas­că. Erau conştienţi de rolul pe care îl are ,şi mai cu seamă îl poate avea în­­văţămîntul în pregătirea ideologică a tineretului, conform obiectivelor tero­rismului ce încercau să-l statorniceas­că definitiv pe pămîntul românesc. Să nu pierdem din vedere niciodată, în analiza acestei teribile realităţi, ca şi în reconstrucţia ce ne aşteaptă, po­­vaţa înţeleaptă a marelui dramaturg francez de origine română Eugen Io­­nescu : „Nu există adevărată libertate fără cultură şi nici adevărată cultură fără libertate“. Aceasta au vrut ei să stingă şi să ucidă în spiritul nostru : libertatea şi cultura, ca izvoare ale edu­caţiei naţionale, ale spiritului demo­cratic, umanist. Alt aspect nefast al ceauşismului în învăţămînt: desfigurarea şi disfuncţio­­nalizarea şcolii, printr-o politică­­ anti­­ştiinţifică, de dictat, arbitrară şi vo­luntaristă, bazată pe improvizaţie şi diletantism. Se cunosc măsurile ce le-au luat pentru înlăturarea din calea po­liticii lor în învăţămînt a cercetării pe­dagogice, psihologice. Cercetarea ones­tă, riguroasă, autentică nu-i interesa ; mai mult, îi stingherea. De unde ura şi mînia lor împotriva celor ce-şi pro­movau şi apărau cu probitate ideile şi ipotezele, decurgînd din experiment, ri­goare şi raţiune, din obiectivitate şti­inţifică. Restricţiile ce le puteau întîl­­ni din partea cercetării pedagogice au­tentice o dată înlăturate, politica de dictat în învăţămînt putea să se des­făşoare în voie. A răvăşit pur şi sim­plu şcoala românească. Menţionăm printre altele, desfiinţarea liceului de cultură generală, lichidarea şcolii de meserii, a acelui învăţămînt profesio­nal bine constituit şi eficient, pe care ni-l lăsase o sănătoasă tradiţie a şcolii româneşti, desfiinţarea şcolilor medii tehnice, restrîngerea şi dezarticularea învăţămîntului artistic etc., în schimb, introducerea fără discernămînt a aşa­­zisei „practici productive“, care a de­zorganizat învăţămîntul, nivelarea şi uniformizarea pregătirii tinerei gene­raţii, promovarea semidoctismului şi quasi-analfabetismului (mă refer şi la ideea generalizării acum a şcolii de 12 ani, curată inepţie pedagogică), desfi­inţarea claselor cu profil special, în care să se pregătească elevii cu apti­tudini deosebite în diferite domenii, menţinerea şi adîncirea inegalităţilor de condiţii şi şanse între învăţămîntul rural (monstruoasa idee de sistematizare a satelor încorpora şi „rechiziţionarea“ tineretului de la sate într-un tip de în­văţămînt care­ să-i reducă accesul la cultură şi promovare socială) şi cel ur­ban, încălcarea dreptului şi aspiraţiilor tinerilor aparţinînd naţionalităţilor con­locuitoare la cunoaşterea şi cultivarea tradiţiilor şi culturii proprii etc., etc. Se urmărea cu înverşunare nesocotirea şi încălcarea cerinţelor unui învăţămînt democratic, transformarea şcolii în in­strument de depersonalizare umană, de constituire a unei mase amorfe de ab­solvenţi, descurajînd orice iniţiativă destinată culturii valorilor, inteligenţei şi creativităţii naţionale. Considerau chiar p­ericuloasă pentru destinul ti­raniei educaţia pe măsura posibilităţi­lor fiecăruia, cultivarea aptitudinilor, vocaţiei, aspiraţiei spre afirmare pro­prie şi libertate­. Trebuia totul redus şi nivelat la prototipul uman ce-l voiau : oameni robotizaţi şi fanatizaţi. Se im­pune o tristă, dureroasă constatare : cei ce ne-au umilit şi tîrît în minciună, care ne-au scufundat în barbarie şi ne­trebnicie, iar apoi ne-au terorizat, n-au venit din altă parte, ci au trăit şi cres­cut printre noi. Reprezentând cea mai întunecată forţă a inchiziţiei, „rod“ respingător al tiraniei, ei ne-au subju­gat cu mult înainte de a ne ucide. Re­voluţia a făcut ca încercarea lor mon­struoasă să eşueze. învăţămintele des­prinse însă şi atît de scump plătite în jertfe trebuie să stea la temelia noii construcţii sociale. Nicicînd cele întâm­plate să nu se mai poată repeta, în această viziune importantă este darea în vileag o dată şi încă o dată a spiritului doctrinar ce fusese impus şcolii : nici un fel de dialog, nici un fel de idee proprie şi discernămînt, de atitudine critică sau iniţiativă, ci nu­mai docilitate, lipsă de scrupule, du­plicitate, fanatism, netrebnică demago­gie şi minciună. Faimosul roman al lui G. Orwell O mie nouă sute opt­zeci şi patru, cu acel cunoscut slogan 1 + 1 = = 3, dacă vrea partidul, adică o jos­nică pervertire a conştiinţelor, este pro­fund caracteristic acelui înspăimîntă­­tor spirit în care se încerca îngenun­cherea tinerei generaţii, desfigurarea ei spirituală. N-au izbutit totuşi. Din fe­ricire, Tineretul, dincolo de zidurile tăcerii şi mîrşavului compromis, a pri­mit şi preluat de la popor, în cumin­ţenia şi înţelepciunea sa tradiţională, valorile noastre spirituale fundamen­tale, ce au rodit sublim pe baricadele libertăţii, în sacrificiul celor mai buni fii ai neamului. „Vom muri, dar vom fi liberi“ rosteau ei cu neclintire şi nestrămutată dîrzenie în faţa baione­telor şi gloanţelor ucigaşe. Au uimit lumea şi vor intra ei şi fapta lor de­finitiv în istorie. Este şi izvorul cel mai adînc al renaşterii noastre mora­le, al reconstrucţiei spirituale a şcolii româneşti. Ei au­ pus capăt şi au şters cu jertfa lor „umilinţa prin neputinţă“, ce a scufundat neamul în „somnul lui de moarte“, cum se exprima atît de puternic scriitorul basarabean, prieten atît de devotat al poporului şi culturii româneşti, Ioan Druţă, în eseul său Cine a stins lumina ? din zilele pre­mergătoare revoluţiei. Cîteva cuvinte despre „statutul“ re­zervat de ceau­şişti cadrelor didactice, socotite „paria“ intelectualităţii. Se ştie cît dispreţ au manifestat faţă de pro­fesori şi învăţători, cu cîtă aversiune au făcut tot ce le-a stat în putinţă pen­tru a-i degrada social, moral şi profe­sional, în esenţă au urmărit înăbuşirea oricărei gîndiri independente, critice, a spiritului de iniţiativă şi inventivita­te, promovarea conformismului, dog­matismului, compromisului slugarnic. Pînă şi sistemul de indicatori de sala­rizare, ca şi normele didactice supra­încărcate, urmăreau împiedicarea rea­lizării condiţiei culturale şi intelectu­ale a cadrelor didactice. Desfiinţarea caselor corpului didactic ş.a. nu urmă­rea decît compromiterea adevăratului statut intelectual al acestora, vlăguirea puterii creatoare a dascălilor. Ce-i de făcut acum ? înainte de toate şi mai presus de orice sacralizare a memoriei martirilor revoluţiei , şcolile şi facultăţile să poar­te nume ale elevilor şi studenţilor eroi ai neamului ; mărturii despre faptele lor să intre în panteonul istoriei na­ţionale. Dezideologizarea învăţămîntului şi de­zintoxicarea sa spirituală , măsuri im­portante în această privinţă au fost deja anunţate de către Ministerul în­văţămîntului Public, altele vor urma. Esenţialul este, consider, ca prin în­tregul conţinut al instrucţiei şi edu­caţiei şcolare să fie promovată ideea de „a trăi în adevăr şi demnitate“. Competenţei să-i alăturăm neapărat şi indestructibil onestitatea, în reconsiderarea conţinutului învă­ţămîntului să se aibă în vedere : — accentuarea caracterului umanist şi democrat al învăţămîntului, promo­varea valorilor umaniste, naţionale şi universale ; — conturarea mai riguroasă a core­laţiei dintre elementele de cultură ge­nerală, cultură specializată şi cultură estetică, în funcţie de finalităţi clar definite, ale fiecărei forme şi tip de în­văţămînt ; — direcţionarea întregii instrucţii şi educaţii spre cunoaşterea drepturilor şi datoriilor fundamentale ale omului şi cetăţeanului, spre formarea spiritului civic înaintat, cultivarea valorilor mo­rale cardinale, exerciţiul virtuţilor şi spiritului democratic ; — decongestionarea învăţămîntului de balastul informaţional, înlăturarea a­­xiomatizării excesive, dogmatizării, pro­­movînd în schimb familiarizarea cu ba­zele ştiinţelor, însuşirea limbajelor co­­municaţionale moderne, promovarea gîndirii independente şi creatoare, ac­centuarea funcţiilor formative ale ins­trucţiei ; — asigurarea unei sporite integrări şi concordanţe între conţinutul învă­ţămîntului general, liceal şi universi­tar, precum şi cu cerinţele de perspec­tivă ale dezvoltării economiei naţionale şi ale vieţii sociale.­­ Cu aceeaşi acuitate se pune pro­blema reorganizării pe baze ştiinţifice moderne, în spiritul armonizării inte­reselor majore ale societăţii cu apti­tudinile şi individualitatea elevilor, a activităţii de orientare şcolară şi pro­fesională.­­ De asemenea, restructurarea şi mo­dernizarea sistemului de perfecţionare a cadrelor didactice, înlăturîndu-se ca­racterul repetitiv, şcolăresc şi perimat al acestuia ; promovarea unui spirit mo­dern şi inovator, asigurîndu-se caracte­rul continuu, diferenţiat, la obiect şi opţional al întregii acţiuni, cu accent pe desăvîrşirea pregătirii de speciali­tate şi pedagogice, psihologice ale ca­drelor didactice. — Consider de asemenea că se im­pune elaborarea unui nou statut al per­sonalului didactic, aşezînd la loc de cin­ste criteriul valorii reale în aprecierea, evaluarea şi promovarea, respectiv sti­mularea personalului didactic , stator­nicirea clară a drepturilor şi îndatori­rile cadrelor didactice în noul context social, garantarea condiţiilor creşterii prestigiului social şi moral al profe­sorilor, învăţătorilor, educatorilor. — Se impune totodată reînfiinţarea caselor corpului didactic, în sfîrşit, pe primul-plan : să nu mai admitem improvizaţia, să nu ne dis­persăm forţele, să ne unim puternic sub egida Frontului Salvării Naţionale, acţionînd pentru reclădirea şcolii ro­mâneşti, să ne scuturăm de orice umi­linţă, de toate tarele moştenite, să des­făşurăm larg iniţiativa, să ne alăturăm cu respect şi dragoste tineretului, forţa de şoc a revoluţiei, care rămîne şi for­ţa de şoc a reconstrucţiei sociale, na­ţionale. Să fim cu adevărat oamenii de bine ai învăţămîntului românesc de as­tăzi şi de mîine. Conf. univ. dr. Virgiliu RADUBIAN Analiza problemelor şcolii presupune raportarea la mecanismul determinis­mului social care acţionează, în mod obiectiv, în orice timp istoric. Fără în­ţelegerea legităţilor implicate în gene­za şi desfăşurarea acţiunii pedagogice (sau a acţiunii educaţionale, care nu se confundă cu acţiunea umană, în gene­ral) propunerile numeroase, oricît de bine intenţionate, nu vor depăşi faza in­cipientă a pornirilor emoţionale, expri­­mînd adesea doar atributul unor aspi­raţii revanşarde, locale sau individuale, fără o perspectivă globală riguroasă, indispensabilă mai ales în ştiinţele so­ciale şi umane, unde pot pătrunde alt­fel, în continuare, sub alte forme, ace­leaşi tendinţe unilaterale, aceleaşi cu­vinte lipsite de conţinut, simptom epis­temic şi moral foarte grav al confuziei dintre fenomen şi esenţă. De la această premisă vom încerca să răspundem la întrebarea : ce înseam­nă dezideratul competenţei în dome­niul învăţămîntului ? O primă idee vizează necesitatea de­păşirii critice a perioadei anterioare nu numai printr-o negaţie continuă (ten­dinţă conturată deja), ci şi prin căuta­rea punctelor de continuitate în inte­riorul vechilor structuri (atîtea cîte au mai rămas) care ar putea deveni via­bile o dată cu radicalizarea funcţiei so­ciale a şcolii şi crearea unor noi insti­tuţii. în al doilea rînd, problemele şcolii — la noi ca oriunde — nu pot fi înţe­lese în mod izolat, ci doar prin rapor­tare la cele trei domenii cu care în­văţămîntul, în mod obiectiv, intră în contact : economia, politica şi cultura. Reflectarea lor cu mijloace pedagogice va permite sesizarea mutaţiilor calita­tive, fundamentale şi pentru destinul şcolii : — economia, prin trecerea de la dezvoltarea extensivă la cea intensivă, de la acumularea cantitativ industrială la revoluţia informaţională, va solicita un nou tip de educaţie tehnologică, cu efecte la nivel global (obiectiv-conţinut­­metodologie), mergînd pînă la a „de­termina reciclarea profesională conti­nuă“ (J. Naisbitt, Megatendinţe, Ed. Politică, 1989, p. 74) ; politica, prin pre­gătirea pentru democraţie, care anga­jează nu numai expansiunea afectivă a drepturilor dar şi asumarea respon­sabilităţilor, va impune — contrar unor opinii vehiculate precipitat — nu ex­cluderea ci aprofundarea ştiinţelor so­ciale, cu programe noi şi profesori com­petenţi ; cultura, prin sursa de infor­maţie’ (din ştiinţă, tehnică, artă etc.) oferită continuu programelor şcolare, va trebui, asimilată pedagogic, pentru a dobîndi valoare formativă, modelînd conştiinţa elevului (de unde şi răspun­derea socială care revine programatori­lor, autorilor de manuale şcolare, la toate treptele şi formele de învăţămînt). în al treilea rînd, trebuie conştienti­zat faptul că aplicarea principiului me­todologic al determinismului social e­­videnţiază nu numai relaţiile şcolii cu economia, politica şi cultura, ci şi spe­cificitatea învăţămîntului, necesitatea respectării legilor care îi asigură func­ţionalitatea, ca sistem, fără interferenţe şi extrapolări artificiale, întîlnite an­terior (de exemplu, prin folosirea abu­zivă a şcolii pentru îndeplinirea unor sarcini economice sau politizarea dog­matică a unor discipline sau laturi ale educaţiei). De aceea se impune elabo­rarea unor mecanisme informaţionale­­decizionale care să acţioneze din inte­riorul sistemului ca factori de reglare­­autoreglare într-un cadru instituţional precis, corespunzător structurilor de perfecţionare şi cercetare-creaţie peda­gogică (actuale şi viitoare), operabil şi ca mijloc de promovare a valorilor la toate nivelurile învăţămîntului. Consolidarea specificităţii învăţămîn­tului ca domeniu social cu o valoare deosebită, va depinde, în continuare şi de capacitatea pedagogiei de a-şi ela­bora un sistem propriu de asistenţă a principalilor factori subiectivi implicaţi în procesul instructiv-educativ (cadru didactic-elevi-părinţi), care trebuie in­formaţi permanent în legătură cu a­­cele „probleme de graniţă, intra-inter­n şi trans-disciplinare angajate direct în modelarea educaţională a realităţii : proiectarea didactică, teoriile învăţării, cunoaşterea elevului, creativitatea, con­­ducerea ştiinţifică. Aşa ceva s-a încercat în timp prin înfiinţarea în 1972 a Laboratoarelor de orientare şcolară şi profesională, conce­pute iniţial ca „Centre de asistenţă com­plexă“ (vezi I. Heiban, Laboratorul şco­lar de orientare, E.D.P., 1973), dar des­fiinţate treptat după 1977. Judeţul Ba­cău a fost printre puţinele care a men­ţinut această instituţie, sacrificîndu-i însă, în mare parte, autonomia socio­­profesională, deşi ea a fost exercitată spontan la solicitarea multor şcoli, în­deosebi pentru informarea psihopedago­­gică a cadrelor didactice. De aceea cu doi ani în urmă am înaintat conduce­rii Inspectoratului Şcolar un proiect de reorganizare a activităţii, care îşi păs­trează actualitatea, p­ledînd, totodată pentru o anumită continuitate şi o res­pectare a cerinţelor de informare şti­inţifică formulate de oamenii şcolii, în plan instituţional optăm pentru formula de Cabinet de asistenţă psiho­pedagogică şi de perfecţionare a cadre­lor didactice pe care o considerăm mai adecvată în raport cu sarcinile asuma­te. în acest fel evităm tendinţa abso­lutizării tehnicilor experimentale (teste etc.) ca şi de extrapolare a unor sar­cini economice în dauna celor pedago­gice, tendinţă întreţinută de vechea denumire de „laborator“. în acest sens, propunem următoarea taxonomie a o­­biectivelor : 1. Obiectiv fundamental : asistenţa psihopedagogică a cadrelor didactice, e­­levilor şi părinţilor în vederea optimi­zării procesului instructiv-educativ în mediul şcolar şi extraşcolar ; 2. Obiective specifice : a) elaborarea şi îndrumarea psihopedagogică perio­dică a cadrelor didactice, pe trepte de învăţămînt şi specialităţi; b) elabora­rea materialelor metodice, a sintezelor pe teme de pedagogie-psihologie, con­form programelor de perfecţionare a ca­drelor didactice, existente la nivel cen­tral, şi în funcţie de solicitările loca­le ; c) stabilirea sistemului de acţiuni pentru cunoaşterea psihopedagogică a elevului cu mijloace ştiinţifice de la­borator (teste elaborate, validate şi di­fuzate de la nivel central) ; d) stabili­rea tematicii psihopedagogice a activi­tăţii cu părinţii şi a formelor de orga­nizare (lectorate, consultaţii individua­le etc.); 3. Obiective concrete, operaţionale : a) asigurarea conţinutului psihopedago­gic al acţiunilor de perfecţionare orga­nizate la diferite niveluri (cursuri pe­riodice, comisii metodice, consilii pro­fesorale, activităţi cu directorii etc.) ; participarea la acestea săptămânal, pe baza graficului stabilit de factorii de decizie de la nivelul inspectoratului şco­lar ; b) elaborarea unor publicaţii tri­mestriale — Buletine de informare psi­hopedagogică — vizînd perfecţionarea şi documentarea continuă a cadrelor didactice ; anual, elaborarea sintezelor pe teme de pedagogie-psihologie, con­form programelor de perfecţionare, ca­litatea acestora constituind criteriul principal pentru alegerea cadrelor di­dactice care vor preda la cursurile de perfecţionare organizate la nivel jude­ţean la Liceul pedagogic ; c) organiza­rea săptămînal a acţiunilor de cunoaş­tere psihopedagogică a elevilor, în con­diţii specifice de laborator, organizat în cadrul Liceului pedagogic, avînd per­sonal specializat, aparatură şi teste, e­­laborate, validate şi difuzate de la ni­vel central ; d) participarea la lectora­tele cu părinţii, pe teme pedagogice, organizate conform graficului elaborat de factorii educaţionali responsabili. Saltul de la proiecte la realitate poa­te fi asigurat prin stabilirea unui sis­tem de măsuri organizatorice, vizînd cu prioritate funcţia metodologică a Cabi­netului, exercitarea reală a acţiunii de asistenţă psihopedagogică a cadrelor di­dactice, elevilor şi părinţilor: 1. Asi­gurarea personalului de specialişti (pe­dagogie-psihologie) printr-o selecţie a cadrelor în funcţie de obiectivele pro­puse care solicită calităţi specifice pen­tru munca de documentare, cercetare, asistenţă complexă şi chiar creativita­te pedagogică (acţiune pe care Ispec­­toratul şcolar a iniţiat-o deja la înce­putul anului şcolar 1989—1990) . 2. Sta­bilirea competenţelor specifice, pe fon­dul general al asistenţei psihopedagogi­ce, orientată în direcţia : a) documen­tării, cercetării şi creativităţii pedagogi­ce ; b) metodologiei şi practicii psiho­diagnosticului ; 3. Stabilirea personalu­lui didactic şi ajutător necesar pentru realizarea sarcinilor propuse, a crite­riilor de evaluare a acestuia, ţinînd seama de rolul pe care îl joacă în pre­zent, pentru determinarea competenţe­lor, informaţia, în general, informaţia pedagogică în special. Sorin CRISTEA „Specia noastră cuceritoare a naturii şi plină de optimism“, astfel se laudă un „filozof“ de rutină într-un text lung, publicat în „România literară“ din 11 mai 1988. Adică el, vezi bine, este e­­xemplarul speciei cuceritoare şi, prin imperiul distrugător al acesteia, opti­mistă. El, călăreţul dogmei care supu­ne natura cu sabia, buldozerul, bomba etc., se consideră un umanist. Pe sine (el însuşi este natură, nu ?) se cuce­reşte cu toată cruzimea, devastator, aşa cum se întîmplă cu întreaga natură. Şi astfel teoreticianul de conjunctură gă­seşte desfiniţia umanismului : natura şi fiinţa umană distrusă în numele pro­gresului. Aşa au înţeles mulţi semnul prome­teic : a supune natura prin pustiire ! „Optimism şi umanism As­tfel se înţeleg şi pe ei înşişi : a fi lacomi de averi, a fi stăpînii oame­nilor, a înghiţi alimente şi stimulente cu mult peste firesc (aşa cum nu fac lupii sau leii), a ucide totul în jur în numele unui meschin interes. Şi nu­mesc toate acestea industrializare, re­voluţie tehnologică, progres etc. Pro­gres spre ce ? Spre autodistrugere, spre sinuciderea „speciei noastre cu­ceritoare“. Ea este „plină de optimism“ în demersul sîrguincios şi criminal că­tre propria moarte. Nu cunoaşterea naturii şi reintegra­rea în ritmurile ei, în conjuncţiile ei de întîmplări, nu, ci cucerirea naturii acţiunile împotriva necesităţii (libertă­ţii), pîrjolirea şi autdistrugerea — iată concepţia „optimistă şi umanistă“ a co­mentatorului nostru. Pînă şi cel care iese în spaţiul cos­mic îşi asumă riscul acesta pentru a-şi umple găleata cu bani, urmărind mai întotdeauna fie să stoarcă Pămîntul de resurse (deci tot bani), fie scopuri răz­boinice. Nu consonanţa cu stelele, nu descifrarea tainei fiinţei noastre în fi­inţa de necuprins a Universului, ci par­tea de secret aflată în slujba cuceririi naturii şi a oamenilor. Apucătura de stăpîn a omului îl duce, accelerat, la pieire. „Specia cuceritoare“ este auto­­devoratoare, sinucigașă, pustiitoare pen­tru tot ceea ce există în jurul ei. 13 mai 1988 Ioan ENEA MOLDOVAN

Next