Ateneu, 1991 (Anul 28, nr. 2-10)

1991-02-01 / nr. 2

Editor: Inspectora Revistă de cultură Serie nouă Anul 28 Nr. 2 (255) Februarie 1991 5 lei ÎN ACEST NUMĂR „Vladimir sau zborul frînt“ în pagina 12, ÎN ----­ Scriitori germani din România Solomon MARCUS: Informatica românească la răspîntie Interviu cu Lola BOBESCU Un festival Caragiale fără Caragiale Marina VLADY: ANUALA UAP ’90, FILIALA BACĂU , CRONICA EXPOZIŢIEI RODUCERE DUPĂ LUCRĂRILE tricieNILOR băcăuani BAUDELAIRE NUMĂRUL VIITOR ZEIŢA DECAPITATA de Marguerite YOURCENAR De ce a vrut să moară Hemingway • ANUALA U. A. P. (CRISTINA CIOBANU)9 ANUALA U. A. P. (ILIE BOCA) Vine seara cu metaforă de Crai nou, cu luna oarecu­m uzată de atita cerească întrebuinţare în transferul de valută, în­cât a ajuns doar cu­ o unghie din bine­­ştiutul galben cu poveste rostuită de Va­sile Alecsandri. ...Iar rubla se devalorizează, se tot de­valorizează... CAPITULAREA Cînd l-a năpădit frica, a rezistat, a în­vins-o. Cînd l-a pus la încercare laşitatea, a rezistat, a învins-o. Cînd a prins a-l încătuşa lenevia, a re­zistat, a învins-o. Insă cînd l-a atacat orgoliul, s-a dezlăn­ţuit în strigăt: „Eu ! toată ! viaţa ! am ! luptat!!!“ SA FIM PREZENŢI Se duce şi ne duce Timpul ce e barcă şi vîslă deodată... Atît de mult vrem să mai trăim, vrem să mai trăim, ca şi cum de acum ar fi secolul următor ! Ca şi cum de acum secolul următor ne injectează re­minorii remorcărilor, ne a­­mintim, chiar dacă n-am trăit încă multe din cele cite ne sînt date... Şi poate că e fără rost, dar strigă, stri­gă acel dintre noi care are vocea mai pu­ternică, mai disperată : „Dat fiind că nu sîntem eterni, fraţilor, să fim prezenţi în prezent! Să fim, fiindcă se duce şi ne duce Timpul ce e barcă şi vîslă deodată !“ Pentru ca, după disperatul lui strigăt, noi, ceilalţi, să murmurăm în şoaptă : „Dat fiind că nu sîntem eterni, fraţilor, să fim...“, şi aşa mai departe... Leo BUTNARU Eugene IONESCO Jurnalul unui cetăţears fără voia lui (SIS) IăI­ă sufocam, bineînţeles.­­ * Nu, nu puteam să mă resemnez, îmi trebuia Absolut. Spunînd aceas­ta, sau din cauza acestuia, mă îmbolnăvii. Mi­crobii se agăţaseră de vezica mea, de rinichi. Avusei o febră foarte puternică. Nici o durere, ci o moleşeală amestecată, cu o oboseală ner­voasă foarte îngrozitoare, cu angoasă, cu agi­taţie. Deşi obosit, nu puteam să rămîn pe loc. Nici așezat, nici culcat, nici în picioare, nici pe genunchi. Mergeam zile și săptămîni întregi ! C­et dintr-un perete în altul, din fotoliu spre divan, fumînd neîntrerupt, incapabil să discut cu 2 sau 3 prieteni care veneau totuși să mai vadă. Credeam că aveam să mor. Mi-era frică. Nu boala fizică mă făcea să cred că am să mor, ci starea mea psihică. Aveam impresia că nu mai aparţin lumii. Nu mai aveam nici un interes pentru viaţă. Slăbeam văzînd cu ochii. Refuzam mîncarea. Mi-era greaţă. Carne de la măcelar, picioare de porc, cap de viţel, măruntaie ori­bile, brînză alterată, fructe şi legume îngrămă­dite pe tejghele îmi produceau greaţă. Nu nu­mai alimentele, ci şi străzile, trotuarele, mulţi­mea, care colcăia, îmbrăca pentru mine un as­pect excremenţial. Intestinele, rinichii funcţio­nau rău. Dacă totul îmi devenise străin, asta era şi pentru că o meritasem şi dacă organismul funcţiona rău, asta însemna deci că o parte din mine dorea moartea, îmi spuneam. Exista, de­sigur, o parte din mine care voia să trăiască, dovadă că sânt aici, în acest moment. Partea care voia să mor o înfricoşa pe cealaltă parte. Tocmai acest conflict mă făcea angoasat şi bol­nav. Aveam o înfăţişare buimacă, speriam, la rîndul meu pe alţii, un cap de erou tragic sau tragi-comic. „Eul“ care se legase de existenţă se duse să vadă sau să cheme medicii. Aceştia nu înţelese­ră mare lucru despre tulburările fiinţei mele. Odată microbii omorîţi, nu mai trebuia să slă­besc. Continuam să slăbesc însă. Eram, mă asi­gurară ei, deplin sănătos. Realizaseră că numai capul este bolnav. Se ştie acum că bolile ima­ginare sunt boli adevărate. Luai euforizante, calmante, excitante. Acestea toate făcură ca, după un timp, după mai multe luni, cel care d­in sinea lui voia să trăiască în­vinsese pe cel care nu voia. Începui să mă îngraș, îmi regăsii apetitul, ma­rele meu apetit. Încercasem, totuși, să mă pre­gătesc pentru moarte. Asta mă speriase prea mult. Și tocmai de aceea devenisem stăpîn pe mine, şi m-am restabilit. Neîndoielnic că nu sînt destul de mare sau destul de puternic. N-am putut să pun ordine în dorinţele mele. Ele sînt incoerente, violente însă contradictorii. Asaltat de idei contrare, ştiu că sînt. Să cred că viaţa este imposibilă de trăit, că viaţa umană nu va­lorează aproape nimic, condiţia noastră este inadmisibilă, toate erau clişee, adevăruri. Insă ca nişte adevăruri literare şi banale, de vreme ce nu afectau decît suprafaţa fiinţei mele. Dacă aş fi ştiut asta cu adevărat, dacă aş fi trăit într-adevăr o agonie, aș fi găsit fără îndoială expresii mai noi, mai personale pentru a o ex­prima, căci autenticitatea și originalitatea se confundă. Cînd mă gîndesc la vremea aceea, mă întreb cum de-am putut suporta toate acestea. Încercam să mă refugiez într-o clipă însă toate clipele erau insuportabile. In fiecare clipă, aşteptam clipa următoare care era la fel de necruţătoare ca celelalte. Credeam că-mi trăiesc moartea. Ceasul meu se retrase îndărăt. Intr-un oarecare mod le dădeam impresia că trişam, că minţeam. Fără îndoială că trebuia să ajung aşa, dar nu în mod conştient, desigur. Ca să revin la această perioadă din viaţa mea, adaug că mă miram de gustul pe care oamenii îl aveau pentru viaţă, pentru plăceri, pentru efort, pentru suferinţă chiar, pe care le acceptam ca un fel de ispăşire. Nu puteam nici să citesc, nici să scriu şi nici să privesc. Rămă­sesem izolat în casă, închis în mine­ însumi, un „eu însumi“ care şi el era insuportabil. Am cre­zut că înţeleg ce înseamnă purgatoriul : un nu­măr nelimitat de echipe grele, interminabile, fierbinţi ca tăciunele. Mă mir că s-a putut în­­tîmpla aceasta. Dar, sunt oare la adăpost ? Apoi, fui, încetul cu încetul, încolţit de exis­tenţă. Scrisei una sau două scrisori. Începui să-mi citesc corespondenţa. Băui puţin vin şi-l găsii bun. Ieşisem în oraş să cinez. Asta nu mă vrea deranja. A urmat apoi un dejun. Fusesem mai degrabă mohorît pentru cină. Am putut să leg cîteva cuvinte la dejun şi mai ales să ascult pe vecinii mei de masă. Dificultăţile economice nu mi se mai părură insuportabile, erau tot as­pre, însă îmi dominam angoasa. Deşi convalescent, după lunga mea boală, reuşii să rămîn patru ore, aşezat, corectînd lucrări, telefonînd. Deocamdată pericolul era evitat. Vreau să spun că „eul“ viu şi combatant, învinsese pe celălalt. Existenţa mea lui reluă preocupările zilnice : viața, tot n-avea sens, însă nu mai era insupor­tabilă. Orele, zilele, săptămînile treceau, nici ve­sele, nici triste, în peisajul monocrom de odini­oară. Cîteodată, la drept vorbind, chiar vesele. Am o mare uşurinţă de recuperare psihologică şi fiziologică. Să învăţ din nou existenţa mă bu­cura, aceasta nu mi se părea într-adevăr nouă, dar ea devenise ca o haină confortabilă pe care n-o mai îmbrăcasem de mult timp. Ştiam că e numai un moment de răgaz şi mă instalai în acest răgaz. îmi plăceau din nou clipele- Tim­pul trecea mult mai repede, nu mai apăsa. Acum, o altă stare de spirit mi se părea neînţeleasă, începeam s-o uit. N-o mai voiam. Experienţa detaşării, a pregătirii pentru moarte m-au deter­minat să văd lumea şi existenţa de cealaltă parte. Şi dacă această experienţă nu mi-ar fi adus mare lucru, e pentru că pregătirea pentru moarte, pentru detaşare ar fi trebuit să se facă prea repede■ Nu poţi să faci în cîteva săptămâni ceea ce trebuie să faci în cîteva luni sau ani. Nu cînd eşti încolţit, poţi să reuşeşti să regă­seşti şi să te regăseşti în eul profund. Nimic nu se face în teroare. Ce doresc, evident, este să ajung la seninătate şi la acceptarea destinului. Nu voiam să renunţ la acest început de expe­rienţă, la acest început al unei ştiinţe esenţiale. Nu reuşisem să fac decît doi sau trei paşi în descoperire şi în acceptare- Aş fi continuat. Traducere de loan ISARII In­terfoteca Judeţeană | ___* .—_—------------------------­

Next