Ateneu, 1991 (Anul 28, nr. 2-10)

1991-02-01 / nr. 2

Ecuaţii Solomon MARCUS Informatica românească la răspînfie Stimulenţii care asigură dezvoltarea unei şti­inţe sînt dintre cei mai variaţi ; ei merg de la curiozitatea şi setea de cunoaştere a cercetă­torului individual, trec prin nevoile manifestate de alte domenii de cercetare şi ajung pînă la imperativul unui cadru instituţional adecvat. De obicei, între motivaţiile personale şi cele in­­terdisciplinare ca şi între acestea din urmă şi cele sociale se interpun intervale temporale des­tul de mari, care uneori merg pînă la o mie de ani şi m­ai mult , să ne gîndim la distanţă în timp între cercetările întreprinse de Apo­llonius din Perga asupra secţiunilor conice şi descoperirea traiectoriilor eliptice ale Pămân­tului în jurul Soarelui ; sau, un exemplu poa­te şi mai impresionant, cei aproximativ două mii de ani care separă cercetările vechilor greci asupra numerelor prime şi valorificarea con­temporană a acestor cercetări şi a celor ul­terioare, de tipul micii teoreme a lui Fermat, în domeniul criptografiei. Dezvoltarea informaticii oferă un exemplu de cu totul altă natură, în care stimulenţii ex­terni şi cei interni au fost de la început şi au rămas în continuare concomitenţi. Se poate chiar spune că presiunea socială a precumpănit, ne­­dînd încă informaticii un prea mare răgaz de a se dezvolta într-un mod mai relaxant, nesu­pus convulsiunilor de tot felul venite din afară. Acesta este şi motivul pentru care nu numai pro­fanii şi factorii de decizie socială, dar chiar mulţi oameni de ştiinţă, mulţi intelectuali văd în informatică o preocupare exclusiv aplica­tivă, nesesizînd faptul că şi informatica tîn­­jeşte după un echilibru între latura ei teore­tică şi latura ei aplicativă ; sau, atunci cînd se recunoaşte nevoia acestui echilibru, se con­sideră totuşi că în timp ce aplicaţiile au un caracter de urgenţă, teoria poate să mai aş­tepte. O atare atitudine simplificatoare reduce informatica la o strategie de azi pe mîine, pro­blemele ei de perspectivă fiind escamotate. Adevărul este că între latura speculativă a informaticii, aflată la contactul direct cu logica matematicii, filozofia, combinatorica, algebra și alte discipline, și latura ei direct aplica­ti­vă, se află o serie de­ aspecte intermediare, toate în in­teracţiune. Mai mult, prin conexiunile ei cu Inteligenţa Artificială, Informatica şi-a con­solidat relaţiile cu ştiinţele neuronale şi cu psihologia proceselor de învăţare. Informatica generează astfel un nou tip de interdisciplina­­ritate. Dar nu este numai atît. Informatica supli­mentează inteligenţa umană ca o proteză deo­sebit de puternică şi de eficientă, cerută de insuficienţa celei dintîi în manipularea sim­bolurilor. Prin aceasta, informatica produce o mutaţie în domeniul limbajelor umane, fapt care are implicaţii considerabile în procesul educaţional al noilor generaţii. încă în seco­lul al XVII-lea, limbajul ştiinţific a început a se emancipa de tutela limbajului natural, prin adăugarea, la componenta sa naturală, a unei componente­ artificiale din ce în ce mai complexe. Această evoluţie nu a fost rezultatul unei opţiuni, ci rezultatul inevitabil al nevoii de satisfacere a exigenţelor de precizie şi ri­goare crescîndă din ştiinţă. Prin dezvoltarea informaticii, se produce o nouă cotitură în dome­niul limbajului uman , la nevoia mai veche de cuantificare, axiomatizare şi formalizare se adaugă acum nevoia de modelare algoritmică şi de reducere a complexităţii diferitelor ope­raţii, nevoia unui dialog om-maşină tot mai per­fecţionat. De la calculul numeric de ieri s-a ajuns la calculul simbolic de azi, cu o arie de cuprindere incompatibil mai mare. Dar această proliferare sintactică a simbolurilor, stimulată şi potenţată de calculatoare din ce în ce mai puternice şi de programe din ce în ce mai in­teligente, trebuie să-şi găsească un sens uman şi social. Facem progrese în înzestrarea cu cal­culatoare — chiar în aceste zile s-au instalat o serie de calculatoare personale în facultatea la care lucrez , dar trebuie să învăţăm să le dăm şi o utilizare pe măsură, să nu ne aflăm în situaţia ridiculă a celor care aduc un tun pentru a omorî... o muscă. Din diferite direcţii ne parvin veşti conform cărora potenţialul infor­matic existent nu este nici pe departe folosit la capacitatea sa iar specialiştii în informatică nu sunt nici ei folosiţi la nivelul lor superior de competenţă. Desigur, de această situaţie sunt într-o anumită măsură vinovaţi şi unii infor­­maticieni, care nu au ştiut să atragă atenţia unor factori de conducere şi de decizie asupra posibilităţilor informaticii. Ne aflăm într-o etapă în care mai mult decît parametrii fizici ai calculatorului prezintă importanţa inteligen­ţa programelor pe care le realizăm deci, impli­cit, cu a modelelor algoritmice care se află la baza lor. Miza socială a informaticii este imensă. Pro­babil că niciodată nu s-a mai întîmplat ca apariţia unei noi ştiinţe să producă mutaţii de o asemenea anvergură, într-un timp atît de scurt. Nu ne aflăm printre ţările cele mai avansate în acest domeniu, deşi am fost prin­tre primele ţări din lume în care s-au con­struit calculatoare. Declinul general al Româ­niei sub totalitarism s-a resimţit şi în informa­tică. Dar, cum se spune, uneori tot răul e spre bine ; putem acum învăţa din experienţa şti­inţifică, tehnologică, socială, educaţională a in­formaticii din ţările cele mai avansate, putem evita greşelile altora, putem alege între va­riante deja experimentate de alţii (un singur exemplu : alegerea limbajului BASIC în ve­derea iniţierii şcolare în informatică). Dar aceste variante nu pot fi preluate tale quale ; ele tre­buie adaptate unei ţări care părăseşte o orga­nizare socială falimentară, pentru a trece în­tr-un timp cît mai scurt la o altă organizare bazată pe libera iniţiativă şi pe descătuşarea forţelor creatoare. Rolul informticii în trnsformările pe care trebuie să le parcurgem este esenţial, dar această esenţialitate este deocamdată poten­ţială, ea nu se actualizează de la sine. Progra­mul pe care informatica românească trebuie să-l urmeze nu-l poate nimeni trasa în detalii, acest program trebuie desoperit şi construit pe parcurs. Este necesară o educaţie infomatică a marelui public. Chiar dacă gradul de informa­tizare a societăţii româneşti nu este încă atît de ridicat incit această informatizare să fie resimţită în viaţa de fiecare zi a cetăţeanului de rînd, o educaţie informatică generală se im­pune, deoarece ne pregătim pentru un ritm rapid de informatizare chiar în anii imediat următori. în paricular, o deosebită importanţă o prezintă educaţia informatică a copiilor şi tineretului, educaţie deocamdată superficială, nevizînd reale deprinderi de gîndire, nedispu­­nînd nici de o bază materială corespunzătoare, nici de un corp profesional adecvat. Spre re­medierea acestei situaţii se îndreaptă efortul actual. Personaje Dorinţa mea de a deveni scriitor s-a mani­festat prima oară la vîrsta de şaisprezece sau şaptesprezece ani şi s-a datorat în bună măsu­ră convingerii că astfel aş accede la anumite atribute de extracţie ocultă. N-aş putea să pre­tind că o atare credinţă a fost precis formulată de la început ; îmi permit să o afirm acum în contul unor elemente care atunci aveau mai de­grabă o valoare conotativă. Prestigiul social al scriitorului se poate să fi acţionat ca stimulent asupra imaginaţiei mele, dar îndrăznesc să spun că, încă de pe atunci, mă fascina nu atît par­tea vizibilă şi vulgară a acestui prestigiu — onorurile şi prezumtivele onorarii cu care erau gratulaţi, mituiţi şi achiziţionaţi unii scriitori puteau constitui o tentaţie pentru un tînăr de condiţie modestă —, cît partea invizibilă, secre­ţia aceea de feromoni exoterici care presupunea un anumit evghenism şi aureola în orice îm­prejurare persoana scriitorului cu un nimb sa­cramental şi magic, detaşîndu-l de plebe şi de mult prea lumeştile ei preocupări. Trebuie să mărturisesc aici că, în pofida ci­torva ani de experienţă literară proprie şi în pofida dezamăgirilor prilejuite de contactul di­rect cu lumea scriitorilor, păstrez încă nume­roase relicve ale vechii mele fascinaţii, ceea ce nu e decît un mod de a mă conserva pe mine însumi. Imaginea despre scriitor ca persoană exemplară, chiar dacă a suferit numeroase ata­curi d­in partea vieţii concrete, rezistă încă, poa­te şi ca urmare a unui mic subterfugiu conştient şi deci vinovat ; nu orice autor de cărţi e şi scriitor, în acest fel pot elimina din categoria scriitorilor pe toţi aceia care m-ar determina să mă dezic de mitul meu. Dacă literatura a preluat, pentru omul mo­dern, unele din funcţiile mitului, al cărui rol, global şi îndestulător pentru primitiv, încearcă să-l suplinească măcar parţial, se poate spune că scriitorul a preluat mare parte din atribu­ţiile şamanului. Prestigiul său, atîta cît există, se întemeiază pe anumite practici „obscure“, inaccesibile marii mase. Atît din punctul său de vedere, cît şi din cel al masei, scriitorul este un „ales“. Ei mediază între lumea concretă şi transcedental, în cadrul unor ceremonialuri în care experienţa intimă se suprapune, mai mult sau mai puţin, consensului colectiv. Cînd una din aceste două componente este insuficient cris­talizată, rezultanta (respectiv, prestigiul) este şi ea anemică. Asta înseamnă că valoarea este re­zultatul colaborării dintre scriitor şi cititorii săi, la fel cum vindecarea este rezultatul colaboră­rii dintre şaman şi colectivitate. Atunci cînd aceasta nu-l mai creditează cu însuşiri supra­naturale, efectele magiei sale sînt cvasinule. Pentru cititor, efortul de elaborare artistică a textului e de neconceput ; cu cît textul e mai satisfăcător, cu atît el pare mai „inspirat“, mai spontan. La fel cum, pentru primitiv,sînt de neconceput trucurile magicianului. Acceptîndu-le, ar însemna să renunţe la mitul său, ceea ce din punct de vedere psihic ar constitui o catas­trofă, deoarece mitul reprezintă un sistem de interpretare a lumii şi de garantare a coeren­ţei ei, deci un sistem de aparare a fiinţei (in­dividuale sau colective). Manipularea unor ter­meni ca inspiraţie, vocaţie, profetism, viziona­­rism­, în legătură cu judecăţile asupra operei literare, vine şi ea în sprijinul presupunerii că, în continuare, societatea modernă vede în scri­itor un lider spiritual (a fost denumit conştiinţa epocii), corespondentul magicianului din socie­tăţile primitive. Rezultatele demersului celor doi sunt, de asemenea analoage : catharsis, res­pectiv vindecare. Odată stabilit acest lucru, putem introduce variabile care să ne ofere diferite scoruri cu ajutorul cărora vom verifica apoi formula pro­pusă. Există, de exemplu, prejudecata tradiţio­nală potrivit căreia scriitorul e un ascet şi/ sau un damnat. Scriitorii înşişi consimt la această prejudecată, iar cei mai abili dintre ei o ex­ploatează pînă la a substitui operei biografia. Stilul de viaţă poate că impune o anumită grijă lecturii şi deci o anumită atitudine (bine­voitoare) din partea colectivităţii, poate deci realiza un consens de circumstanţă, susţinînd ca atare un prestigiu de circumstanţă. La noi, exemplul cel mai recent şi cel mai elocvent al prestigiului de circumstanţă îl oferă Adrian Păunescu. Cazul invers este al acelor scriitori a căror operă nu întruneşte din primul moment consen­sul comunităţii. Sensurile operei rămîn inacce­sibile contemporanilor şi se actualizează abia în posteritate. E cazul scriitorilor „neînţeleşi“, descoperiţi şi reabilităţi de generaţiile ulteri­oare, în viitoarea intervenţie voi încerca să par­ticularizez şi mai mult aceste exemple, pri­vind scriitorul ca erou al propriului său mit. Un mit pe care colectivitatea îl acceptă sau nu. Petru CIMPOEŞU scriitori Şamani Şi­r■ Iulian Antonescu O veste năprasnică, dintre acelea care au da­rul să-ţi răscolească sufletul pînă în adîncuri, ne-a anunţat dispariţia, prea devreme, în ziua de 24 ianuarie 1991, a istoricului, arheologului şi eminentului muzeograf Iulian Antonescu. Iulian Antonescu s-a născut la 26 iulie 1932 la P. Neamţ, oraşul minunat al copilăriei sale, ora­şul pe care l-a avut în suflet ori­unde şi-a pur­tat paşii în viaţă, şi în care s-a întors pentru a se contopi cu pămîntul, alături de părinţii săi. Elev de excepţie al Liceului „P. Rareş“ din P. Neamţ, Iulian Antonescu a fost un eminent student al Facultăţii de istorie de la Universi­tatea din Bucureşti. Beneficiind de magiştri re­numiţi ca D. M. Pippidi, Emil Condurachi, I. Nestor, M. Berza, viitorul istoric şi arheolog a aprofundat, în anii studenţiei problemele isto­riei antice şi medievale, prezenţa sa pe şantie­rele arheologice facilitîndu-i specializarea. La terminarea facultăţii ar fi putut, în baza pre­gătirii sale, să facă o strălucită carieră univer­sitară. Dar un fiu de fost colonel nu avea acces la o asemenea carieră în „obsedantul deceniu“. Repartizat iniţial într-un sat de pe Prut, a re­venit curînd pe meleagurile natale, în fosta re­giune Bacău. La Bacău s-a angajat într-o mun­că de pionerat, pasionantă, care a devenit cre­zul vieţii sale, de organizare a unei reţele mu­zeistice. A pus, mai întîi, bazele Muzeului de istorie din Bacău. A iniţiat şi condus primele şantiere arheologice ale Muzeului băcăuan, la Moldoveni-Gabăra şi Călugăra. Ar fi putut de­veni un mare arheolog. Avea un larg orizont cultural, pasiune şi putere de interpretare ! Dar, s-a consacrat organizării muzeelor. Pînă în 1971 a realizat o reţea de muzee, la Bacău, Roman, Tg. Neamţ, Oneşti, Bicaz, a reorganizat şi moder­nizat muzeul din P. Neamţ. A iniţiat tipărirea anuarului „Carpica“, a muzeului băcăuan, care şi-a cîştigat un loc de prestigiu în rîndul publi­caţiilor de arheologie şi istorie din ţară şi stră­inătate. A contribuit la naşterea învăţămîntului superior băcăuan, fiind lector universitar. Din 1971 şi pînă în 1990 Iulian Antonescu, a condus Direcţia muzeelor din fostul Consiliu al culturii (azi Ministerul Culturii), a fost preşedin­tele Comitetului român pentru Consiliul Inter­naţional al Muzeelor (ICOM). Timp de două de­cenii a muncit cu pasiune şi pricepere pentru dezvoltarea reţelei de muzee şi case memoriale, pentru ocrotirea monumentelor istorice. Perso­nalitatea puternică şi originală, om cu o pregă­tire enciclopedică, de o rară nobleţe sufletească, slujind adevărul istoric, a contribuit la organi­zarea şi modernizarea multor muzee din ţara noastră, de la Botoşani şi Suceava la Vaslui şi Galaţi, de la Oradea, Arad şi Alba Iulia la Giur­giu, Constanţa şi Tulcea. Orator de excepţie, inteligent, bine informat în domeniul istoriei, arheologiei şi muzeografiei, şi-a cîştigat mulţi prieteni. Cinstit, de o exem­plară moralitate, Iulian Antonescu a fost un mare prieten al oamenilor, la mulţi le rămînea credincios chiar cînd ei nu mai erau vrednici de credinţa şi iubirea lui. Retras în lumea umbrelor, pentru a-şi găsi liniştea în pămîntul sfînt al Moldovei, ferit de urile şi răutăţile celor care i-au grăbit plecarea, Iulian Antonescu rămîne în amintirea noastră ca un mare om de cultură, istoric şi arheolog de larg orizont ştiinţific, dar mai ales un emi­nent muziograf. Prietenii adevăraţi îi pot aduce un sincer şi înalt omagiu continuîndu-i planu­rile sale muzeistice, spre cinstea şi binele cul­turii româneşti. Doar în acest fel, Iulian Anto­nescu va fi tot printre noi, căci el n-a plecat, a rămas şi va rămîne ! dr. Ioan MIXREA (1932—1991) • PAG. 2 • Lucruri Despre prostie Să mă ierte cine a spus că proştii sunt periculoşi fiindcă au minţile odihnite. Nu cred că asta îi face primejdioşi, ci ab­senţa criteriilor. Prostul satului, de pildă, e de obicei un slab de minte, aşa că nu intră în discuţie. Şi de obicei, la ţară, cînd se spune despre cineva că e prost, referirea se face la neputinţa de a price­pe a persoanei în cauză, adică la un minus de minte. Prost mai e şi cel care nu ştie ce ştie tot satul, adică bărbatul înşelat de nevastă, numai că acesta e un prost, adică slăbiciunea lui de înţelegere e o speţă a marii prostii care acoperă toate domeniile neînţelegerii. In oraşele de provincie există de ase­menea proşti recunoscuţi. Nu nebuni, ci, in aceeaşi ordine, oameni slabi de minte. Aceştia, ca şi prostul satului, se bucură de un soi de protecţie a colectivităţi. In oraşul in care am copilărit exista o ase­menea persoană, își găsise rost pe lingă echipa de fotbal, care juca în „B“. Cînd nu erau meciuri sau antrenamente hoină­rea pe strada principală și dacă îl puneai să spună ceva cuiva făcea asta indiferent de cuvintele pe care urma să le rostească. Nu era nebun, repet. A fost trimis la ba­lamuc, absolut abuziv, de primarul ora­şului. Învăţat de cîţiva, prostul i-a vîrît într-o seară primarului un pistol de ju­cărie în spate, somîndu-l să ridice mîinile şi l-a plimbat, aşa, cîţiva paşi prin parc, unde s-a petrecut scena. Pros­tul, luat la refec, nu şi-a amintit cine i-a dat pistolul, așa că primarul, cu directo­rul spitalului, l-a trimis la nebuni. După cîteva luni, prostul a fost externat, în po­fida primarului, dar nu despre asta era vorba. Prostul orașului meu nu era o per­soană de a cărei minte să-fi fie teamă. Cit despre prostul etimologic, adică omul simplu, el nu intră in discuţie fiindcă de­numirea îl priveşte social. Prostimea îşi are proştii ei! Acesta e de fapt şi para­dox­ul ; categorisirea socială devine la un nivel al egalităţii aproximative, un indice al valorii individuale. Mai bine zis al noii valorii. Cantemir tatăl, om prost, n-ar fi intrat ca atare în calculele nici unei co­lectivităţi de oameni de rînd, asta e eva­luarea, de rang, a boierului cronicar. Ca­riera termenului în lumea subţire, cam de aici trebuie să fi început. Adică de la un caz asemănător. Deşi, chiar cazul lui Cantemir tatăl e simptomatic. Aceasta dă ordin, din prostie să se taie capul lui Mi­ron Costin, învăţatul, punînd temei pe nişte pîri care, chiar întemeiate, n-ar fi putut constitui capete de acuzare funda­mentale pentru cineva care ar fi judecat lucrurile potrivit rangului său. Omul sim­plu, Cantemir, nu se uită însă ce capete doboară! In prostia lui, confundă diplo­maţia boierească, plină de ascun­zişuri, cu trădarea ordinară şi-l dă pe cronicar pe mîna călăului. Negreşit că Ne­­culce a văzut în prostia domnitorului şi un semn de slăbiciune a minţii acestuia. Apelativul de „Prostuile­.“ nu funcţio­nează ca insultă faţă de prostul contem­poran al satului iar prostul din oraşul în care am copilărit se amuza, împreună cu copiii care strigau după el, încercînd să-l provoace ca pe nebuni. Adevărata prostie e inofensivă şi faza ei imediat superioară o reprezintă idioţenia. Dar să trecem şi peste asta. Prostia de care îi învinuim, cu atîta dărniciei, pe cei din jurul nostru se referă de fapt la persoane cu un coeficient de inteligenţă măcar normal. Prostia contem­porană e o însuşire precumpănitor urba­nă şi ea ţine de amestecul dezarmant pe care omul îl constată ca locuitor al unui oraş mare. E prost cel care nu înţelege ceea ce, în mod normal, conform presu­punerilor tale despre el, ar trebui să-ţi priceapă spusele. Şi totuşi n-o face, înţe­lege uneori chiar cu totul altceva. Şi te atacă, din punctul lui de vedere, îţi igno­ră demonstraţia inteligentă, perfect ro­tundă, cu inteligenţa lui care e şi ea în stare să rotunjească o demonstraţie, tot atît de rotundă. Acesta e, de fapt, prostul cu mintea odihnită. Criteriile lui diferă de ale tale, deşi întrebuinaţi aceleaşi cu­vinte. Aşa că şansa ca şi tu şi conlocui­torul tău să vă consideraţi proşti, într-un acelaşi moment de respiro e considerabilă. Prostul e omul pe care nu-l poţi convinge cu argumentele pe care ţi le cunoşti, de aceea el ţi se pare că te atacă avînd min­tea proaspătă. Fiindcă nu reacţionează la ele. Problema fundamentală e de ordin strict moral, adică dacă unul dintre con­locuitori îşi simte poziţia şubredă, dar şi-o apără în continuare, cu rea credinţă. A­­cesta e de fapt prostul, cel care se ştie prost, dar o ţine pe-a lui. Cristian TEODORESCU • ATENEU • FEBRUARIE 1991 •

Next