Ateneu, 1991 (Anul 28, nr. 2-10)
1991-02-01 / nr. 2
Ecuaţii Solomon MARCUS Informatica românească la răspînfie Stimulenţii care asigură dezvoltarea unei ştiinţe sînt dintre cei mai variaţi ; ei merg de la curiozitatea şi setea de cunoaştere a cercetătorului individual, trec prin nevoile manifestate de alte domenii de cercetare şi ajung pînă la imperativul unui cadru instituţional adecvat. De obicei, între motivaţiile personale şi cele interdisciplinare ca şi între acestea din urmă şi cele sociale se interpun intervale temporale destul de mari, care uneori merg pînă la o mie de ani şi mai mult , să ne gîndim la distanţă în timp între cercetările întreprinse de Apollonius din Perga asupra secţiunilor conice şi descoperirea traiectoriilor eliptice ale Pământului în jurul Soarelui ; sau, un exemplu poate şi mai impresionant, cei aproximativ două mii de ani care separă cercetările vechilor greci asupra numerelor prime şi valorificarea contemporană a acestor cercetări şi a celor ulterioare, de tipul micii teoreme a lui Fermat, în domeniul criptografiei. Dezvoltarea informaticii oferă un exemplu de cu totul altă natură, în care stimulenţii externi şi cei interni au fost de la început şi au rămas în continuare concomitenţi. Se poate chiar spune că presiunea socială a precumpănit, nedînd încă informaticii un prea mare răgaz de a se dezvolta într-un mod mai relaxant, nesupus convulsiunilor de tot felul venite din afară. Acesta este şi motivul pentru care nu numai profanii şi factorii de decizie socială, dar chiar mulţi oameni de ştiinţă, mulţi intelectuali văd în informatică o preocupare exclusiv aplicativă, nesesizînd faptul că şi informatica tînjeşte după un echilibru între latura ei teoretică şi latura ei aplicativă ; sau, atunci cînd se recunoaşte nevoia acestui echilibru, se consideră totuşi că în timp ce aplicaţiile au un caracter de urgenţă, teoria poate să mai aştepte. O atare atitudine simplificatoare reduce informatica la o strategie de azi pe mîine, problemele ei de perspectivă fiind escamotate. Adevărul este că între latura speculativă a informaticii, aflată la contactul direct cu logica matematicii, filozofia, combinatorica, algebra și alte discipline, și latura ei direct aplicativă, se află o serie de aspecte intermediare, toate în interacţiune. Mai mult, prin conexiunile ei cu Inteligenţa Artificială, Informatica şi-a consolidat relaţiile cu ştiinţele neuronale şi cu psihologia proceselor de învăţare. Informatica generează astfel un nou tip de interdisciplinaritate. Dar nu este numai atît. Informatica suplimentează inteligenţa umană ca o proteză deosebit de puternică şi de eficientă, cerută de insuficienţa celei dintîi în manipularea simbolurilor. Prin aceasta, informatica produce o mutaţie în domeniul limbajelor umane, fapt care are implicaţii considerabile în procesul educaţional al noilor generaţii. încă în secolul al XVII-lea, limbajul ştiinţific a început a se emancipa de tutela limbajului natural, prin adăugarea, la componenta sa naturală, a unei componente artificiale din ce în ce mai complexe. Această evoluţie nu a fost rezultatul unei opţiuni, ci rezultatul inevitabil al nevoii de satisfacere a exigenţelor de precizie şi rigoare crescîndă din ştiinţă. Prin dezvoltarea informaticii, se produce o nouă cotitură în domeniul limbajului uman , la nevoia mai veche de cuantificare, axiomatizare şi formalizare se adaugă acum nevoia de modelare algoritmică şi de reducere a complexităţii diferitelor operaţii, nevoia unui dialog om-maşină tot mai perfecţionat. De la calculul numeric de ieri s-a ajuns la calculul simbolic de azi, cu o arie de cuprindere incompatibil mai mare. Dar această proliferare sintactică a simbolurilor, stimulată şi potenţată de calculatoare din ce în ce mai puternice şi de programe din ce în ce mai inteligente, trebuie să-şi găsească un sens uman şi social. Facem progrese în înzestrarea cu calculatoare — chiar în aceste zile s-au instalat o serie de calculatoare personale în facultatea la care lucrez , dar trebuie să învăţăm să le dăm şi o utilizare pe măsură, să nu ne aflăm în situaţia ridiculă a celor care aduc un tun pentru a omorî... o muscă. Din diferite direcţii ne parvin veşti conform cărora potenţialul informatic existent nu este nici pe departe folosit la capacitatea sa iar specialiştii în informatică nu sunt nici ei folosiţi la nivelul lor superior de competenţă. Desigur, de această situaţie sunt într-o anumită măsură vinovaţi şi unii informaticieni, care nu au ştiut să atragă atenţia unor factori de conducere şi de decizie asupra posibilităţilor informaticii. Ne aflăm într-o etapă în care mai mult decît parametrii fizici ai calculatorului prezintă importanţa inteligenţa programelor pe care le realizăm deci, implicit, cu a modelelor algoritmice care se află la baza lor. Miza socială a informaticii este imensă. Probabil că niciodată nu s-a mai întîmplat ca apariţia unei noi ştiinţe să producă mutaţii de o asemenea anvergură, într-un timp atît de scurt. Nu ne aflăm printre ţările cele mai avansate în acest domeniu, deşi am fost printre primele ţări din lume în care s-au construit calculatoare. Declinul general al României sub totalitarism s-a resimţit şi în informatică. Dar, cum se spune, uneori tot răul e spre bine ; putem acum învăţa din experienţa ştiinţifică, tehnologică, socială, educaţională a informaticii din ţările cele mai avansate, putem evita greşelile altora, putem alege între variante deja experimentate de alţii (un singur exemplu : alegerea limbajului BASIC în vederea iniţierii şcolare în informatică). Dar aceste variante nu pot fi preluate tale quale ; ele trebuie adaptate unei ţări care părăseşte o organizare socială falimentară, pentru a trece într-un timp cît mai scurt la o altă organizare bazată pe libera iniţiativă şi pe descătuşarea forţelor creatoare. Rolul informticii în trnsformările pe care trebuie să le parcurgem este esenţial, dar această esenţialitate este deocamdată potenţială, ea nu se actualizează de la sine. Programul pe care informatica românească trebuie să-l urmeze nu-l poate nimeni trasa în detalii, acest program trebuie desoperit şi construit pe parcurs. Este necesară o educaţie infomatică a marelui public. Chiar dacă gradul de informatizare a societăţii româneşti nu este încă atît de ridicat incit această informatizare să fie resimţită în viaţa de fiecare zi a cetăţeanului de rînd, o educaţie informatică generală se impune, deoarece ne pregătim pentru un ritm rapid de informatizare chiar în anii imediat următori. în paricular, o deosebită importanţă o prezintă educaţia informatică a copiilor şi tineretului, educaţie deocamdată superficială, nevizînd reale deprinderi de gîndire, nedispunînd nici de o bază materială corespunzătoare, nici de un corp profesional adecvat. Spre remedierea acestei situaţii se îndreaptă efortul actual. Personaje Dorinţa mea de a deveni scriitor s-a manifestat prima oară la vîrsta de şaisprezece sau şaptesprezece ani şi s-a datorat în bună măsură convingerii că astfel aş accede la anumite atribute de extracţie ocultă. N-aş putea să pretind că o atare credinţă a fost precis formulată de la început ; îmi permit să o afirm acum în contul unor elemente care atunci aveau mai degrabă o valoare conotativă. Prestigiul social al scriitorului se poate să fi acţionat ca stimulent asupra imaginaţiei mele, dar îndrăznesc să spun că, încă de pe atunci, mă fascina nu atît partea vizibilă şi vulgară a acestui prestigiu — onorurile şi prezumtivele onorarii cu care erau gratulaţi, mituiţi şi achiziţionaţi unii scriitori puteau constitui o tentaţie pentru un tînăr de condiţie modestă —, cît partea invizibilă, secreţia aceea de feromoni exoterici care presupunea un anumit evghenism şi aureola în orice împrejurare persoana scriitorului cu un nimb sacramental şi magic, detaşîndu-l de plebe şi de mult prea lumeştile ei preocupări. Trebuie să mărturisesc aici că, în pofida citorva ani de experienţă literară proprie şi în pofida dezamăgirilor prilejuite de contactul direct cu lumea scriitorilor, păstrez încă numeroase relicve ale vechii mele fascinaţii, ceea ce nu e decît un mod de a mă conserva pe mine însumi. Imaginea despre scriitor ca persoană exemplară, chiar dacă a suferit numeroase atacuri din partea vieţii concrete, rezistă încă, poate şi ca urmare a unui mic subterfugiu conştient şi deci vinovat ; nu orice autor de cărţi e şi scriitor, în acest fel pot elimina din categoria scriitorilor pe toţi aceia care m-ar determina să mă dezic de mitul meu. Dacă literatura a preluat, pentru omul modern, unele din funcţiile mitului, al cărui rol, global şi îndestulător pentru primitiv, încearcă să-l suplinească măcar parţial, se poate spune că scriitorul a preluat mare parte din atribuţiile şamanului. Prestigiul său, atîta cît există, se întemeiază pe anumite practici „obscure“, inaccesibile marii mase. Atît din punctul său de vedere, cît şi din cel al masei, scriitorul este un „ales“. Ei mediază între lumea concretă şi transcedental, în cadrul unor ceremonialuri în care experienţa intimă se suprapune, mai mult sau mai puţin, consensului colectiv. Cînd una din aceste două componente este insuficient cristalizată, rezultanta (respectiv, prestigiul) este şi ea anemică. Asta înseamnă că valoarea este rezultatul colaborării dintre scriitor şi cititorii săi, la fel cum vindecarea este rezultatul colaborării dintre şaman şi colectivitate. Atunci cînd aceasta nu-l mai creditează cu însuşiri supranaturale, efectele magiei sale sînt cvasinule. Pentru cititor, efortul de elaborare artistică a textului e de neconceput ; cu cît textul e mai satisfăcător, cu atît el pare mai „inspirat“, mai spontan. La fel cum, pentru primitiv,sînt de neconceput trucurile magicianului. Acceptîndu-le, ar însemna să renunţe la mitul său, ceea ce din punct de vedere psihic ar constitui o catastrofă, deoarece mitul reprezintă un sistem de interpretare a lumii şi de garantare a coerenţei ei, deci un sistem de aparare a fiinţei (individuale sau colective). Manipularea unor termeni ca inspiraţie, vocaţie, profetism, vizionarism, în legătură cu judecăţile asupra operei literare, vine şi ea în sprijinul presupunerii că, în continuare, societatea modernă vede în scriitor un lider spiritual (a fost denumit conştiinţa epocii), corespondentul magicianului din societăţile primitive. Rezultatele demersului celor doi sunt, de asemenea analoage : catharsis, respectiv vindecare. Odată stabilit acest lucru, putem introduce variabile care să ne ofere diferite scoruri cu ajutorul cărora vom verifica apoi formula propusă. Există, de exemplu, prejudecata tradiţională potrivit căreia scriitorul e un ascet şi/ sau un damnat. Scriitorii înşişi consimt la această prejudecată, iar cei mai abili dintre ei o exploatează pînă la a substitui operei biografia. Stilul de viaţă poate că impune o anumită grijă lecturii şi deci o anumită atitudine (binevoitoare) din partea colectivităţii, poate deci realiza un consens de circumstanţă, susţinînd ca atare un prestigiu de circumstanţă. La noi, exemplul cel mai recent şi cel mai elocvent al prestigiului de circumstanţă îl oferă Adrian Păunescu. Cazul invers este al acelor scriitori a căror operă nu întruneşte din primul moment consensul comunităţii. Sensurile operei rămîn inaccesibile contemporanilor şi se actualizează abia în posteritate. E cazul scriitorilor „neînţeleşi“, descoperiţi şi reabilităţi de generaţiile ulterioare, în viitoarea intervenţie voi încerca să particularizez şi mai mult aceste exemple, privind scriitorul ca erou al propriului său mit. Un mit pe care colectivitatea îl acceptă sau nu. Petru CIMPOEŞU scriitori Şamani Şir■ Iulian Antonescu O veste năprasnică, dintre acelea care au darul să-ţi răscolească sufletul pînă în adîncuri, ne-a anunţat dispariţia, prea devreme, în ziua de 24 ianuarie 1991, a istoricului, arheologului şi eminentului muzeograf Iulian Antonescu. Iulian Antonescu s-a născut la 26 iulie 1932 la P. Neamţ, oraşul minunat al copilăriei sale, oraşul pe care l-a avut în suflet oriunde şi-a purtat paşii în viaţă, şi în care s-a întors pentru a se contopi cu pămîntul, alături de părinţii săi. Elev de excepţie al Liceului „P. Rareş“ din P. Neamţ, Iulian Antonescu a fost un eminent student al Facultăţii de istorie de la Universitatea din Bucureşti. Beneficiind de magiştri renumiţi ca D. M. Pippidi, Emil Condurachi, I. Nestor, M. Berza, viitorul istoric şi arheolog a aprofundat, în anii studenţiei problemele istoriei antice şi medievale, prezenţa sa pe şantierele arheologice facilitîndu-i specializarea. La terminarea facultăţii ar fi putut, în baza pregătirii sale, să facă o strălucită carieră universitară. Dar un fiu de fost colonel nu avea acces la o asemenea carieră în „obsedantul deceniu“. Repartizat iniţial într-un sat de pe Prut, a revenit curînd pe meleagurile natale, în fosta regiune Bacău. La Bacău s-a angajat într-o muncă de pionerat, pasionantă, care a devenit crezul vieţii sale, de organizare a unei reţele muzeistice. A pus, mai întîi, bazele Muzeului de istorie din Bacău. A iniţiat şi condus primele şantiere arheologice ale Muzeului băcăuan, la Moldoveni-Gabăra şi Călugăra. Ar fi putut deveni un mare arheolog. Avea un larg orizont cultural, pasiune şi putere de interpretare ! Dar, s-a consacrat organizării muzeelor. Pînă în 1971 a realizat o reţea de muzee, la Bacău, Roman, Tg. Neamţ, Oneşti, Bicaz, a reorganizat şi modernizat muzeul din P. Neamţ. A iniţiat tipărirea anuarului „Carpica“, a muzeului băcăuan, care şi-a cîştigat un loc de prestigiu în rîndul publicaţiilor de arheologie şi istorie din ţară şi străinătate. A contribuit la naşterea învăţămîntului superior băcăuan, fiind lector universitar. Din 1971 şi pînă în 1990 Iulian Antonescu, a condus Direcţia muzeelor din fostul Consiliu al culturii (azi Ministerul Culturii), a fost preşedintele Comitetului român pentru Consiliul Internaţional al Muzeelor (ICOM). Timp de două decenii a muncit cu pasiune şi pricepere pentru dezvoltarea reţelei de muzee şi case memoriale, pentru ocrotirea monumentelor istorice. Personalitatea puternică şi originală, om cu o pregătire enciclopedică, de o rară nobleţe sufletească, slujind adevărul istoric, a contribuit la organizarea şi modernizarea multor muzee din ţara noastră, de la Botoşani şi Suceava la Vaslui şi Galaţi, de la Oradea, Arad şi Alba Iulia la Giurgiu, Constanţa şi Tulcea. Orator de excepţie, inteligent, bine informat în domeniul istoriei, arheologiei şi muzeografiei, şi-a cîştigat mulţi prieteni. Cinstit, de o exemplară moralitate, Iulian Antonescu a fost un mare prieten al oamenilor, la mulţi le rămînea credincios chiar cînd ei nu mai erau vrednici de credinţa şi iubirea lui. Retras în lumea umbrelor, pentru a-şi găsi liniştea în pămîntul sfînt al Moldovei, ferit de urile şi răutăţile celor care i-au grăbit plecarea, Iulian Antonescu rămîne în amintirea noastră ca un mare om de cultură, istoric şi arheolog de larg orizont ştiinţific, dar mai ales un eminent muziograf. Prietenii adevăraţi îi pot aduce un sincer şi înalt omagiu continuîndu-i planurile sale muzeistice, spre cinstea şi binele culturii româneşti. Doar în acest fel, Iulian Antonescu va fi tot printre noi, căci el n-a plecat, a rămas şi va rămîne ! dr. Ioan MIXREA (1932—1991) • PAG. 2 • Lucruri Despre prostie Să mă ierte cine a spus că proştii sunt periculoşi fiindcă au minţile odihnite. Nu cred că asta îi face primejdioşi, ci absenţa criteriilor. Prostul satului, de pildă, e de obicei un slab de minte, aşa că nu intră în discuţie. Şi de obicei, la ţară, cînd se spune despre cineva că e prost, referirea se face la neputinţa de a pricepe a persoanei în cauză, adică la un minus de minte. Prost mai e şi cel care nu ştie ce ştie tot satul, adică bărbatul înşelat de nevastă, numai că acesta e un prost, adică slăbiciunea lui de înţelegere e o speţă a marii prostii care acoperă toate domeniile neînţelegerii. In oraşele de provincie există de asemenea proşti recunoscuţi. Nu nebuni, ci, in aceeaşi ordine, oameni slabi de minte. Aceştia, ca şi prostul satului, se bucură de un soi de protecţie a colectivităţi. In oraşul in care am copilărit exista o asemenea persoană, își găsise rost pe lingă echipa de fotbal, care juca în „B“. Cînd nu erau meciuri sau antrenamente hoinărea pe strada principală și dacă îl puneai să spună ceva cuiva făcea asta indiferent de cuvintele pe care urma să le rostească. Nu era nebun, repet. A fost trimis la balamuc, absolut abuziv, de primarul oraşului. Învăţat de cîţiva, prostul i-a vîrît într-o seară primarului un pistol de jucărie în spate, somîndu-l să ridice mîinile şi l-a plimbat, aşa, cîţiva paşi prin parc, unde s-a petrecut scena. Prostul, luat la refec, nu şi-a amintit cine i-a dat pistolul, așa că primarul, cu directorul spitalului, l-a trimis la nebuni. După cîteva luni, prostul a fost externat, în pofida primarului, dar nu despre asta era vorba. Prostul orașului meu nu era o persoană de a cărei minte să-fi fie teamă. Cit despre prostul etimologic, adică omul simplu, el nu intră in discuţie fiindcă denumirea îl priveşte social. Prostimea îşi are proştii ei! Acesta e de fapt şi paradoxul ; categorisirea socială devine la un nivel al egalităţii aproximative, un indice al valorii individuale. Mai bine zis al noii valorii. Cantemir tatăl, om prost, n-ar fi intrat ca atare în calculele nici unei colectivităţi de oameni de rînd, asta e evaluarea, de rang, a boierului cronicar. Cariera termenului în lumea subţire, cam de aici trebuie să fi început. Adică de la un caz asemănător. Deşi, chiar cazul lui Cantemir tatăl e simptomatic. Aceasta dă ordin, din prostie să se taie capul lui Miron Costin, învăţatul, punînd temei pe nişte pîri care, chiar întemeiate, n-ar fi putut constitui capete de acuzare fundamentale pentru cineva care ar fi judecat lucrurile potrivit rangului său. Omul simplu, Cantemir, nu se uită însă ce capete doboară! In prostia lui, confundă diplomaţia boierească, plină de ascunzişuri, cu trădarea ordinară şi-l dă pe cronicar pe mîna călăului. Negreşit că Neculce a văzut în prostia domnitorului şi un semn de slăbiciune a minţii acestuia. Apelativul de „Prostuile.“ nu funcţionează ca insultă faţă de prostul contemporan al satului iar prostul din oraşul în care am copilărit se amuza, împreună cu copiii care strigau după el, încercînd să-l provoace ca pe nebuni. Adevărata prostie e inofensivă şi faza ei imediat superioară o reprezintă idioţenia. Dar să trecem şi peste asta. Prostia de care îi învinuim, cu atîta dărniciei, pe cei din jurul nostru se referă de fapt la persoane cu un coeficient de inteligenţă măcar normal. Prostia contemporană e o însuşire precumpănitor urbană şi ea ţine de amestecul dezarmant pe care omul îl constată ca locuitor al unui oraş mare. E prost cel care nu înţelege ceea ce, în mod normal, conform presupunerilor tale despre el, ar trebui să-ţi priceapă spusele. Şi totuşi n-o face, înţelege uneori chiar cu totul altceva. Şi te atacă, din punctul lui de vedere, îţi ignoră demonstraţia inteligentă, perfect rotundă, cu inteligenţa lui care e şi ea în stare să rotunjească o demonstraţie, tot atît de rotundă. Acesta e, de fapt, prostul cu mintea odihnită. Criteriile lui diferă de ale tale, deşi întrebuinaţi aceleaşi cuvinte. Aşa că şansa ca şi tu şi conlocuitorul tău să vă consideraţi proşti, într-un acelaşi moment de respiro e considerabilă. Prostul e omul pe care nu-l poţi convinge cu argumentele pe care ţi le cunoşti, de aceea el ţi se pare că te atacă avînd mintea proaspătă. Fiindcă nu reacţionează la ele. Problema fundamentală e de ordin strict moral, adică dacă unul dintre conlocuitori îşi simte poziţia şubredă, dar şi-o apără în continuare, cu rea credinţă. Acesta e de fapt prostul, cel care se ştie prost, dar o ţine pe-a lui. Cristian TEODORESCU • ATENEU • FEBRUARIE 1991 •