Ateneu, 1994 (Anul 31, nr. 1-12)

1994-01-01 / nr. 1

• Dacă asemenea anticilor care nu­meau printre elmentele primordiale ale vieţii apa, focul sau aerul, am proceda la distingerea constituienţilor verticalităţii ro­mâneşti, unul dintre aceştia s-ar numi, fără îndoială, Eminescu. Ridicarea la pu­tere a semnificaţiei unui nume pină la identificarea ■ lui cu însăşi naţia, identifi­care nu doar declarată în ample şi docte studii, ci mai degrabă intuită, spusă pe şoptite, crescind ca o forţă a naturii în precara noastră existenţă este un fapt dacă nu unic în lume, în tot cazul, ra­risim. De aceea, poate, datele cruciale ce marchează drumul pămîntesc al lui Emi­nescu au devenit de o bună bucată de vreme sărbători ale românilor, precum cele însemnate în calendarul creştin. De aceea, acum liberi de orice protocol im­pus, aniversăm şi comemorăm zilele tre­cerii lui prin dreptul solstiţiilor noastre sufleteşti ce ne recomandă tineri sau al­biţi de vreme, aidoma semnificaţiilor sols­tiţiilor de iarnă şi de vară în apropierea cărora s-a născut şi s-a petrecut seamă­nul nostru cel fără de seamăn... Nu cred să fi fost loc unde se gîndeşte în limba română unde să nu se fi omagiat numele lui Eminescu, acum cîteva zile, la îm­plinirea unui mai bine de un secol de la moartea poetului. La Bacău, între alte manifestări, se cuvine să o amintim pe cea de la Prefectura judeţului. Aici în ziua de 14 ianuarie s-a vorbit despre sem­nificaţia creaţiei eminesciene, despre iti­­nerariile poetului, ajuns ca revizor şco­lar şi în marginea judeţului Bacău la Li­­pova — unde veghează bustul in bronz, operă a sculptorului Zărnescu, dezvelit în 1989 —, despre personalităţi ale culturii noastre care s-au născut sau a creat in aceste locuri, dar mai ales despre ceea ce înseamnă şi s-ar cuveni să semnifi­ce în actualitate exemplara existenţă a „omului deplin al culturii româneşti“. Au participat la discuţii Dumitru Bontaş , prefectul judeţului Bacău, poeţii Octavian Voicu şi Ovidiu Genaru (deputat parla­mentar, moderatorul colocviului), senato­rul Octavian Opriş, Rodica Bercoci din partea Societăţii Pro-Basarabia,­ Bucovina şi ţinutul Herţei, Victor Mitocani — re­dactor la revista Ateneu. A urmat un program artistic susţinut de elevii Şcolii normale „Ştefan cel Mare“ din localitate, pregătit sub îndrumarea profesorului Au­rel Jămneală. • De curînd s-au pus bazele filialei Bacău a Fundaţiei „Mareşal Antonescu“, al cărei obiectiv apropiat este cinstirea memoriei exemplarului soldat, prin am­plasarea unei statui în municipiul care a constituit odinioară, in împrejurări dra­matice pentru destinul fiinţei noastre na­ţionale, una dintre localităţile itineraru­lui mareşalului, de a cărui amintire se lea­gă şi celebrul ordin dat armatei române de a trece Prutul spre a redobândi pămîntul smuls prin pactul Ribbentrop-Molotov. Un al doilea obiectiv, nu mai puţin important al înfiinţării filialei fundaţiei amintite, îl constituie organizarea unor acţiuni meni­te să ducă la cunoaşterea, în special de către tineret, a istoriei militare a popo­rului nostru, a rolului armatei în apă­rarea gliei străbune, a suveranităţii na­ţionale şi integrităţii teritoriale a Româ­niei. (V.M.) Lecturi paralele . PLATON PARMENIDE Arta fugii - Johan Sebastian Bach (Iii) Răsfoind una dintre ultimele traduceri din textele lui Emil Cioran apărute la Editura „Humanitas“ — Silogismele amărăciunii — mi-a atras atenţia următorul paragraf din capitolul Despre muzică : „Fără Bach, teologia ar fi lip­sită de obiect. Facerea ar fi fictivă, iar nean­tul e peremptoriu. Dacă e cineva pe lumea asta care să-i datoreze totul lui Bach, acela e Dumnezeu.“ Paradoxul gândirii cioraniene m-a propulsat înapoi. Spre Parmenide şi, deopotrivă, spre Arta fugii , a fost ca o incitare la reluarea jocului, la reiterarea premizelor regulilor aces­tuia, la reîntoarcerea la Arhetip. Ce aţi zice, deci, dacă ne-am reaminti de primele trei Fugi pe care, dintr-un elan ludic, le-am asociat cu ambiguitatea şi esoterismul, dar şi cu purita­tea textelor biblice, în special cu Facerea ?! „Şi a zis Dumnezeu : Să facem om după chipul şi asemănarea Noastră. Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul său ; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut ; a făcut bărbat şi femeie.“ Iar Bach „a zis“ şi el com­punând primele trei Fugi sau Contrapuneturi. Aceste premize sonore reunesc spiritul cate­goric, decis, al primei precizări biblice, spi­ritul analitic al celei de-a doua şi spiritul di­sociativ al celei de-a treia : —■ „a făcut bărbat şi femeie.“ Dacă adaug şi gândul lui Parme­nide despre „participarea altor lucruri la for­me, care nu este nimic altceva decât faptul de a lua asemănare de la ele sau chip de la Dumnezeu", vom fi surprinşi să constatăm cum, raţionamente formulate în timpuri şi spa­ţii diferite, devin una în spaţiul spiritual, con­firmând teoria reversibilităţii — nu doar în plan temporal, ci şi existenţial. Cronologia îşi pierde în acest punct logica tradiţional-umană, situându-se în categoria numită de Mircea Elia­­de timp mitic. Data trecută aduceam în discuţie­ schema prin care muzicologul Werner Breig împărţea Arta fugii în 7 părţi. L­ăsăndu-­mă din nou sedusă de frumuseţea joculu­i asociativ, am în­cercat să găsesc celor 7 părţi ale Artei fugii corespondente în cele 7 zile ale Genezei. Am considerat că Fugile simple, de la 1 la 4, şi Fugile în mişcare contrară, de la 5 la 7, ar putea fi asemuite cu ziua I şi a II-a" a Facerii Pentru a păstra coerenţa raţionamentelor voi spune că, o dată, cu Fuga a 8-a începe nu doar categoria C, partea a 3-a a celor 4 Fugi du­ble şi triple, ci şi ziua a treia a Genezei. In Fuga a 8-a la trei voci discursul muzical de­vine tot mai complicat, poate chiar sofisticat uneori în privinţa elementelor care-l compun. Şi totuşi, limpezimea expresiei rămâne intactă. Noul subiect, ivit in anacluza, cu salturi in­­tervalice şi cromatisme abundente, se va uni cu un altul, secundar, pentru a reapărea în mijlocul piesei, dar într-o formă inversă. Asis­tăm la modificarea bruscă a caracterului Fugii care se conturează cu mai multă pregnanţă decât fusese la începutul expunerii, apărând ca atare, mult mai vie , ca o renaştere primă­văratecă a naturii, ca o­ extrovertire a sufle­tului care, până atunci adâncit în sine, îşi re­găseşte vitalitatea în forţa şi voinţa de a­ ac­ţiona. „Şi a zis Dumnezeu : Să se adune apele cele de sub cer la un loc şi să se arate us­catul ! Şi a fost aşa [...]. Uscatul l-a numit Dumnezeu pământ, iar adunarea apelor a nu­mit-o mări. [...] Apoi a zis Dumnezeu : Să dea pământul din sine verdeaţă , iarbă, cu să­mânţă într-însa, după felul şi asemănarea ei, şi pomi roditori care să dea rod cu sămânţă in sine, după fel, pe pământ. Şi a fost aşa. [...] Şi a văzut Dumnezeu că este bine. Şi a fost seară şi a fost dimineaţă — ziua a­­treia. Citind şi recitind aceste versete — 9-13 — din a­facerea, am constatat că ele se succed ca in­tr-o veritabilă formă — sonată in nuce, cu expoziţie — dezvoltare-reexpoziţie, la care se ataşează invariabil o coda : „Şi a fost ziua în­tâi ; şi a fost ziua a doua etc.“ Fiecare nouă zi începe cu aproximativ aceeaşi formulă : „Şi a zis Dumnezeu", sau „Apoi a zis Dumnezeu“, sau : „A făcut Dumnezeu“. Tot astfel începe fiecare fugă sau contrapunct, şi fiecare dialog, întocmai ca în Mitul eternei reântoarceri ele Mircea Eliade. Diversificării extrem de dina­mice a elementelor tematice, cromatice, forma­te din Fuga a 8-a, le-ar putea corespunde aşa­dar versetele biblice deja citate în care Apele, Cerul, Uscatul şi regnul vegetal se află într-o reală revigorare. Ideea inversării subiectului principal din această Fugă, ca o răsturnare a raţionamentelor iniţiale dar şi ca un fel de negare a negaţiei — căci tema, aşa cum apare aici, o neagă într-un fel pe precedenta care, la rându-i, reprezenta inversarea precedentei prin augmentare etc. —, s-ar putea regăsi cred în următorul pasaj al dialogului Parmenide : • „Privitor la oricare gen de mişcare, Unul este nemişcător. Unul nu va fi identic nici ,cu ceva diferit de sine şi nici cu sine, după cum nu va­ fi nici diferit faţă de sine sau faţă de ceva diferit. Fiind diferit faţă de sine însuşi ar fi di­ferit de­ Unu, drept care nu ar fi Unu. Pe de altă parte însă, fiind identic cu ceva diferit, ar fi însuşi acela şi nu ar mai fi el însuşi, drept care nici în acest caz nu ar fi ceea­ ce este, adică Unu, ci diferit de Unu“. [...]. „...a­­tunci când ceva devine identic cu ceva, el nu devine şi Unu. Devenind identic cu plu­ralitatea trebuie să devină plural, iar nu Unu. Prin urmare , încearcă Parmenide să formu­leze o concluzie —, dacă unul va fi identic cu sine, el nu va fi una cu sine ; iar astfel, el nu va fi Unu, fiind totuşi Unu.­­" Arta fugii sau „mitul eternei reântoarceri“ la surse, la actul cosmogonic, la creaţia Lumii, la modelul divin. Johann Sebastian Bach introduce între Fu­gile 8 şi 11 numite şi triple Fugile numerele 9 şi 10, numite şi duble, înrudite ca structură, Fugile sau Contrapuncturile 9 şi 10 la 4 voci se edifică pe enunţul contrasubiectului — de menţionat faptul că nici unul dintre cele două contrasubiecte nu va mai reapărea în interio­rul Artei fugii. Asistăm la o reală dedublare , un fel de disimulare a Unului, un fel de ana­­morfozare a acestuia, ca o verificare a forţe­lor spirituale dobândite de discipoli în pro­cesul iniţierii. Fiinţa devenită captivă este adu­să acum în situaţia de a intui, de a desluşi şi delimita realitatea ca imagine, de părere, în­tocmai ca în mitul peşterii povestit de Socrate, tot în dialogurile lui Platon ; mitul peşterii ca esenţă a formării, a educaţiei şi atingerii ade­vărului, tocmai prin ascunderea lui, în cazul Artei fugii, realitatea primă (tema iniţială) de­vine realitate, „adevăr ascuns“, în Fuga a 9-a şi în Fuga a 10-a. Asemănătoare ca structură interioară, cele două Fugi duble diferită de ce­lelalte prin caracterul lor amăgitor, prin po­sibilitatea dedublării celor două subiecte, fie la terţă, fie la sextă paralelă. După Fugile du­ble, numerele 9 și 10, J. S. Bach scrie o alta, a 11-a, Fugă în care sunt reluate de fapt cele trei subiecte ale Fugii a 8-a, citate însă sub forma lor inversată, în Fuga a 11-a sau Con­trapunct nr. 11 întâlnim, pe lângă extraordi­nara varietate tematică (8 teme diferite, in forma lor fundamentală și inversată), sugera­rea subtilă a numelui BACH, dar nu în stare directă, ci la cvinta inferioară a sunetelor re­ale : mi bemol-re-fa­mi în loc de si bemol­­la-do-si- natural, pe care le dibuim însă în răspunsul la cel de-al 3-lea subiect, şi el foarte discret şi misterios camuflat de celelalte su­nete. Chipul autorului începe să se întrezăreas­că. Prezenţa lui se face simţită dar, ca în orice act de creaţie, autorul rămâne în spatele ace­lei construcţii. El trebuia intuit şi apoi căutat prin eforturi spirituale şi lupte existenţiale sus­ţinute, ca în mitul peşterii care coincide în fond cu mitul cunoaşterii, mijlociu­ prin care Adevărul se poate releva în toată strălucirea lui.. „Adevăr înseamnă la origine — afirmă Heidegger vorbind despre doctrina lui Platon despre adevăr şi mitul peşterii — ceea ce a fost smuls prin luptă dintr-o stare de ascun­dere“, închizând un nou micro-univers, Fuga a­ll-a deschide perspectiva unui plan superior — al creaţiei şi înţelegeri, deopotrivă. Un plan care ne poate permite contemplarea întregului în părţile sale. „...prin chiar natura lui, identicul ne-a apărut a sta în afara Unului“ — glăsu­­ieşte din nou Parmenide. „Dar dacă Unul a mai primit şi. .vreo­ altă însuşire în afara ace­leia de a fi Unu, atunci a primit însuşirea de a fi mai mult decât Unu, ceea ce este însă imposibil. Aşadar Unul nu poate primi în nici un fel identitatea, nici cu altul, şi nici cu sine însuşi. în consecinţă, Unul nu va fi nici asemenea, nici neasemenea, altul decât sine, cât şi cu sine.“ Mereu asemenea sieşi, tema iniţială a Artei fugii apare, în Fuga a ll-a în forma ei fun­damentală, deşi fluenţa afirmării îi este uşor afectată de unele note de pasaje, oarecum si­milare cu începutul Fugii a 7'a. Aşadar, în­cheind un micro-ciclu, Fuga a ll'a deschide nu numai un nou ciclu, ci ne proiectează în­tr-un nou univers, revelându-ni-l. Este univer­sul fugilor în oglindă, câmp al jocului dintre realitate şi imagine, care ne permite contac­tul cu necunoscutul imaginat de noi. Despina PETECEL TN­EODORU Aforisme — Destinul îţi poate lustrui biografia. Nu şi opera. . . — Laşitatea este o cucerire umană. Strămoşii patrupezi nu-i cunoşteau aro­ma. ★ — Literatura se mai străduieşte în­că să transforme cerneala în speranţă. " * — La moartea marilor poeţi şi bulgă­rii rostogoliţi pe sicriu capătă irizări de Stradivarius. ★ — Muzica pocite face din orice suflet răvăşit o catedrală. ★­­ — Din unele cărţi nici bărcuţe de pus în baie nu se pot face. ★ — Cei care nu au nici o credinţă sunt imbecili, nu atei. ★ — Prostul se simte genial cind vor­beşte, nu cind ascultă. — Omul — o argilă rumenită cosmic. ★ — Femeia işi cîştigă florile mai întâi cu nurii, apoi cu croitiţa. ★ — De la Adam încoace, cam tot ce ne place ni se opreşte în gît. ★ — Cel­ mai rapid relaxant rămâne tot urletul. ★ — Cînd vom fi conduşi de cei drepţi, vom fi deja în ceruri. V. G1N­CA • PAG. 2 • însemnări medicale Sănătatea omului, între aspiraţii şi limite Dacă, pină nu demult, cel mai impor­tant „capital1^ era considerat omul (ca en­titate abstractă), astăzi valoarea socială supremă este reprezentată de sănătatea omului, deoarece toate celelalte avantaje şi amenităţi devin inutile dacă omul nu se bucură de o stare de sănătate com­pletă, fizică (biologică), psihică (mintală) şi socială. în această perspectivă, sănă­tatea constituie elementul esenţial al vie­ţii umane. Concepţia actuală validată de Organi­zaţia Mondială a Sănătăţii şi acceptată unanim de toţi specialiştii din domeniul sănătăţii publice atestă faptul că este considerat sănătos, omul care ,­­ din punct de vedere fizic , se simte bine, munceşte, se hrăneşte şi se odih­neşte bine,­ îşi desfăşoară­ bine toate ac­tivităţile in familie şi în comunitate ; — din., punct de vedere mintal : nu are nici deprimări sau nenorociri şi nici prea mari fericiri subiective ; din. punct de vedere social : are o stare materială bună, se integrează nor­mal în viaţa familială şi comunitară, în activitatea profesională şi socială. Prin­ urmare, sănătatea omului trebuie înţeleasă ca o capacitate morfo-funcţio­­nală care îi asigură acestuia posibilita­tea de a acţiona optim din punct de vedere fizic (biologic) şi psihic (mintal), de a-şi exprima plenar ansamblul posi­bilităţilor sale virtuale, în raport cu ce­rinţele contextului social. Sănătatea este, în esenţă, rezultatul in­teracţiunii dintre zestrea biologică, gene­tică a omului şi condiţiile mediului său de viaţă şi de activitate, fizic (natural) şi social. Sănătatea mediului ambiant re­prezintă o garanţie pentru sănătatea populaţiei. Or, mediul de viaţă al orhu­­lui modern devine din ce în ce mai po­luat, iar factorii cu risc de îmbolnăvire d­in ce în ce mj mai numeroşi şi mai agre­sivi, în întreaga sa viaţă, omul este ex­pus acţiunii permanente a unor factori de mediu,, dintre care unii sunt favorabili sănătăţii (sinergeni), iar alţii favorizează îmbolnăvirile (patogeni sau factori de­ risc pentru sănătate). Boala are multiple implicaţii nefavora­bile la nivel comunitar pe diferite pla­nuri : umanitar, familial, psihologic, so­cial, economic etc. în ultimele decenii, medicina a căpă­tat un pronunţat caracter profilactic, prin promovarea conceptului pozitiv de sănă­tate, a medicinei sanogenetice, a medici­­nei omului sănătos. Starea de sănătate a populaţiei are un puternic determinism social, în sensul că diferite subsisteme ale ansamblului social (economic, politic, educativ, sanitar, cul­tural, juridic) concură direct sau indi­rect la realizarea unui anumit nivel al sănătăţii comunitare. în practica medicală, diferenţierea din­tre „normal“ şi „patologic“ este dificil de realizat, trecerea între aceste două stări nefăcîndu-se brusc, ci prin inter­mediul mai multor faze. In acest inter­val „de trecere“ predispoziţia la boală sau boala incipientă pot fi „interceptate“, prin „screeninguri“ populaţionale sau prin depistări în masă, urmate de instituirea unor măsuri de profilaxie primară sau secundară. De asemenea, orice om care se consi­deră „sănătos“ poate fi, în fapt, numai „ap­arent sănătos“ sau un „potenţial bol­nav“ ori „predispus la boală“. Pe între­gul parcurs al vieţii, începînd din peri­oada intrauterină şi pină la bătrîneţe, omul este expus acţiunii unor factori d­e risc de îmbolnăvire, iar prelungirea du­ratei vieţii măreşte probabilitatea omu­lui de a acumula diferite boli cronice şi degenerative, care domină astăzi patolo­gia umană. De multe ori este vorba des­pre o patologie de suprasolicitare soma­­to-psihică a omului, prin depăşirea posi­bilităţilor acestuia de adaptare la acţiu­nea unor factori cauzali şi de risc ai mediului său ambiant, natural sau social, deosebit de agresivi şi de o mare diver­sitate. Astăzi, în toate ţările lumii — de la cele mai bogate pină la cele mai sărace — acţiunea ele menţinere şi promovare a sănătăţii publice este puternic afecta­tă din cauza limitării resurselor finan­ciare. Rata inflaţiei în sistemul de asis­tenţă medicală este cel puţin dublă faţă de celelalte domenii, astfel incit costul îngrijirilor medicale creşte vertiginos, iar nevoile de sănătate ale populaţiei nu pot fi satisfăcute decît parţial. Este foarte adevărat că viaţa şi sănă­tatea omului „nu au preţ“, dar îngriji­rea lor necesită din ce în ce mai mulţi bani. Şi nu trebuie să uităm că tocmai aceste elemente reprezintă nevoile esen­ţiale ale omului. Prof. d­r. René DUDA • ATENEU • IANUARIE 1994 •

Next