Ateneu, 1994 (Anul 31, nr. 1-12)
1994-01-01 / nr. 1
• Dacă asemenea anticilor care numeau printre elmentele primordiale ale vieţii apa, focul sau aerul, am proceda la distingerea constituienţilor verticalităţii româneşti, unul dintre aceştia s-ar numi, fără îndoială, Eminescu. Ridicarea la putere a semnificaţiei unui nume pină la identificarea ■ lui cu însăşi naţia, identificare nu doar declarată în ample şi docte studii, ci mai degrabă intuită, spusă pe şoptite, crescind ca o forţă a naturii în precara noastră existenţă este un fapt dacă nu unic în lume, în tot cazul, rarisim. De aceea, poate, datele cruciale ce marchează drumul pămîntesc al lui Eminescu au devenit de o bună bucată de vreme sărbători ale românilor, precum cele însemnate în calendarul creştin. De aceea, acum liberi de orice protocol impus, aniversăm şi comemorăm zilele trecerii lui prin dreptul solstiţiilor noastre sufleteşti ce ne recomandă tineri sau albiţi de vreme, aidoma semnificaţiilor solstiţiilor de iarnă şi de vară în apropierea cărora s-a născut şi s-a petrecut seamănul nostru cel fără de seamăn... Nu cred să fi fost loc unde se gîndeşte în limba română unde să nu se fi omagiat numele lui Eminescu, acum cîteva zile, la împlinirea unui mai bine de un secol de la moartea poetului. La Bacău, între alte manifestări, se cuvine să o amintim pe cea de la Prefectura judeţului. Aici în ziua de 14 ianuarie s-a vorbit despre semnificaţia creaţiei eminesciene, despre itinerariile poetului, ajuns ca revizor şcolar şi în marginea judeţului Bacău la Lipova — unde veghează bustul in bronz, operă a sculptorului Zărnescu, dezvelit în 1989 —, despre personalităţi ale culturii noastre care s-au născut sau a creat in aceste locuri, dar mai ales despre ceea ce înseamnă şi s-ar cuveni să semnifice în actualitate exemplara existenţă a „omului deplin al culturii româneşti“. Au participat la discuţii Dumitru Bontaş , prefectul judeţului Bacău, poeţii Octavian Voicu şi Ovidiu Genaru (deputat parlamentar, moderatorul colocviului), senatorul Octavian Opriş, Rodica Bercoci din partea Societăţii Pro-Basarabia, Bucovina şi ţinutul Herţei, Victor Mitocani — redactor la revista Ateneu. A urmat un program artistic susţinut de elevii Şcolii normale „Ştefan cel Mare“ din localitate, pregătit sub îndrumarea profesorului Aurel Jămneală. • De curînd s-au pus bazele filialei Bacău a Fundaţiei „Mareşal Antonescu“, al cărei obiectiv apropiat este cinstirea memoriei exemplarului soldat, prin amplasarea unei statui în municipiul care a constituit odinioară, in împrejurări dramatice pentru destinul fiinţei noastre naţionale, una dintre localităţile itinerarului mareşalului, de a cărui amintire se leagă şi celebrul ordin dat armatei române de a trece Prutul spre a redobândi pămîntul smuls prin pactul Ribbentrop-Molotov. Un al doilea obiectiv, nu mai puţin important al înfiinţării filialei fundaţiei amintite, îl constituie organizarea unor acţiuni menite să ducă la cunoaşterea, în special de către tineret, a istoriei militare a poporului nostru, a rolului armatei în apărarea gliei străbune, a suveranităţii naţionale şi integrităţii teritoriale a României. (V.M.) Lecturi paralele . PLATON PARMENIDE Arta fugii - Johan Sebastian Bach (Iii) Răsfoind una dintre ultimele traduceri din textele lui Emil Cioran apărute la Editura „Humanitas“ — Silogismele amărăciunii — mi-a atras atenţia următorul paragraf din capitolul Despre muzică : „Fără Bach, teologia ar fi lipsită de obiect. Facerea ar fi fictivă, iar neantul e peremptoriu. Dacă e cineva pe lumea asta care să-i datoreze totul lui Bach, acela e Dumnezeu.“ Paradoxul gândirii cioraniene m-a propulsat înapoi. Spre Parmenide şi, deopotrivă, spre Arta fugii , a fost ca o incitare la reluarea jocului, la reiterarea premizelor regulilor acestuia, la reîntoarcerea la Arhetip. Ce aţi zice, deci, dacă ne-am reaminti de primele trei Fugi pe care, dintr-un elan ludic, le-am asociat cu ambiguitatea şi esoterismul, dar şi cu puritatea textelor biblice, în special cu Facerea ?! „Şi a zis Dumnezeu : Să facem om după chipul şi asemănarea Noastră. Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul său ; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut ; a făcut bărbat şi femeie.“ Iar Bach „a zis“ şi el compunând primele trei Fugi sau Contrapuneturi. Aceste premize sonore reunesc spiritul categoric, decis, al primei precizări biblice, spiritul analitic al celei de-a doua şi spiritul disociativ al celei de-a treia : —■ „a făcut bărbat şi femeie.“ Dacă adaug şi gândul lui Parmenide despre „participarea altor lucruri la forme, care nu este nimic altceva decât faptul de a lua asemănare de la ele sau chip de la Dumnezeu", vom fi surprinşi să constatăm cum, raţionamente formulate în timpuri şi spaţii diferite, devin una în spaţiul spiritual, confirmând teoria reversibilităţii — nu doar în plan temporal, ci şi existenţial. Cronologia îşi pierde în acest punct logica tradiţional-umană, situându-se în categoria numită de Mircea Eliade timp mitic. Data trecută aduceam în discuţie schema prin care muzicologul Werner Breig împărţea Arta fugii în 7 părţi. Lăsăndu-mă din nou sedusă de frumuseţea jocului asociativ, am încercat să găsesc celor 7 părţi ale Artei fugii corespondente în cele 7 zile ale Genezei. Am considerat că Fugile simple, de la 1 la 4, şi Fugile în mişcare contrară, de la 5 la 7, ar putea fi asemuite cu ziua I şi a II-a" a Facerii Pentru a păstra coerenţa raţionamentelor voi spune că, o dată, cu Fuga a 8-a începe nu doar categoria C, partea a 3-a a celor 4 Fugi duble şi triple, ci şi ziua a treia a Genezei. In Fuga a 8-a la trei voci discursul muzical devine tot mai complicat, poate chiar sofisticat uneori în privinţa elementelor care-l compun. Şi totuşi, limpezimea expresiei rămâne intactă. Noul subiect, ivit in anacluza, cu salturi intervalice şi cromatisme abundente, se va uni cu un altul, secundar, pentru a reapărea în mijlocul piesei, dar într-o formă inversă. Asistăm la modificarea bruscă a caracterului Fugii care se conturează cu mai multă pregnanţă decât fusese la începutul expunerii, apărând ca atare, mult mai vie , ca o renaştere primăvăratecă a naturii, ca o extrovertire a sufletului care, până atunci adâncit în sine, îşi regăseşte vitalitatea în forţa şi voinţa de a acţiona. „Şi a zis Dumnezeu : Să se adune apele cele de sub cer la un loc şi să se arate uscatul ! Şi a fost aşa [...]. Uscatul l-a numit Dumnezeu pământ, iar adunarea apelor a numit-o mări. [...] Apoi a zis Dumnezeu : Să dea pământul din sine verdeaţă , iarbă, cu sămânţă într-însa, după felul şi asemănarea ei, şi pomi roditori care să dea rod cu sămânţă in sine, după fel, pe pământ. Şi a fost aşa. [...] Şi a văzut Dumnezeu că este bine. Şi a fost seară şi a fost dimineaţă — ziua atreia. Citind şi recitind aceste versete — 9-13 — din afacerea, am constatat că ele se succed ca intr-o veritabilă formă — sonată in nuce, cu expoziţie — dezvoltare-reexpoziţie, la care se ataşează invariabil o coda : „Şi a fost ziua întâi ; şi a fost ziua a doua etc.“ Fiecare nouă zi începe cu aproximativ aceeaşi formulă : „Şi a zis Dumnezeu", sau „Apoi a zis Dumnezeu“, sau : „A făcut Dumnezeu“. Tot astfel începe fiecare fugă sau contrapunct, şi fiecare dialog, întocmai ca în Mitul eternei reântoarceri ele Mircea Eliade. Diversificării extrem de dinamice a elementelor tematice, cromatice, formate din Fuga a 8-a, le-ar putea corespunde aşadar versetele biblice deja citate în care Apele, Cerul, Uscatul şi regnul vegetal se află într-o reală revigorare. Ideea inversării subiectului principal din această Fugă, ca o răsturnare a raţionamentelor iniţiale dar şi ca un fel de negare a negaţiei — căci tema, aşa cum apare aici, o neagă într-un fel pe precedenta care, la rându-i, reprezenta inversarea precedentei prin augmentare etc. —, s-ar putea regăsi cred în următorul pasaj al dialogului Parmenide : • „Privitor la oricare gen de mişcare, Unul este nemişcător. Unul nu va fi identic nici ,cu ceva diferit de sine şi nici cu sine, după cum nu va fi nici diferit faţă de sine sau faţă de ceva diferit. Fiind diferit faţă de sine însuşi ar fi diferit de Unu, drept care nu ar fi Unu. Pe de altă parte însă, fiind identic cu ceva diferit, ar fi însuşi acela şi nu ar mai fi el însuşi, drept care nici în acest caz nu ar fi ceea ce este, adică Unu, ci diferit de Unu“. [...]. „...atunci când ceva devine identic cu ceva, el nu devine şi Unu. Devenind identic cu pluralitatea trebuie să devină plural, iar nu Unu. Prin urmare , încearcă Parmenide să formuleze o concluzie —, dacă unul va fi identic cu sine, el nu va fi una cu sine ; iar astfel, el nu va fi Unu, fiind totuşi Unu." Arta fugii sau „mitul eternei reântoarceri“ la surse, la actul cosmogonic, la creaţia Lumii, la modelul divin. Johann Sebastian Bach introduce între Fugile 8 şi 11 numite şi triple Fugile numerele 9 şi 10, numite şi duble, înrudite ca structură, Fugile sau Contrapuncturile 9 şi 10 la 4 voci se edifică pe enunţul contrasubiectului — de menţionat faptul că nici unul dintre cele două contrasubiecte nu va mai reapărea în interiorul Artei fugii. Asistăm la o reală dedublare , un fel de disimulare a Unului, un fel de anamorfozare a acestuia, ca o verificare a forţelor spirituale dobândite de discipoli în procesul iniţierii. Fiinţa devenită captivă este adusă acum în situaţia de a intui, de a desluşi şi delimita realitatea ca imagine, de părere, întocmai ca în mitul peşterii povestit de Socrate, tot în dialogurile lui Platon ; mitul peşterii ca esenţă a formării, a educaţiei şi atingerii adevărului, tocmai prin ascunderea lui, în cazul Artei fugii, realitatea primă (tema iniţială) devine realitate, „adevăr ascuns“, în Fuga a 9-a şi în Fuga a 10-a. Asemănătoare ca structură interioară, cele două Fugi duble diferită de celelalte prin caracterul lor amăgitor, prin posibilitatea dedublării celor două subiecte, fie la terţă, fie la sextă paralelă. După Fugile duble, numerele 9 și 10, J. S. Bach scrie o alta, a 11-a, Fugă în care sunt reluate de fapt cele trei subiecte ale Fugii a 8-a, citate însă sub forma lor inversată, în Fuga a 11-a sau Contrapunct nr. 11 întâlnim, pe lângă extraordinara varietate tematică (8 teme diferite, in forma lor fundamentală și inversată), sugerarea subtilă a numelui BACH, dar nu în stare directă, ci la cvinta inferioară a sunetelor reale : mi bemol-re-fami în loc de si bemolla-do-si- natural, pe care le dibuim însă în răspunsul la cel de-al 3-lea subiect, şi el foarte discret şi misterios camuflat de celelalte sunete. Chipul autorului începe să se întrezărească. Prezenţa lui se face simţită dar, ca în orice act de creaţie, autorul rămâne în spatele acelei construcţii. El trebuia intuit şi apoi căutat prin eforturi spirituale şi lupte existenţiale susţinute, ca în mitul peşterii care coincide în fond cu mitul cunoaşterii, mijlociu prin care Adevărul se poate releva în toată strălucirea lui.. „Adevăr înseamnă la origine — afirmă Heidegger vorbind despre doctrina lui Platon despre adevăr şi mitul peşterii — ceea ce a fost smuls prin luptă dintr-o stare de ascundere“, închizând un nou micro-univers, Fuga all-a deschide perspectiva unui plan superior — al creaţiei şi înţelegeri, deopotrivă. Un plan care ne poate permite contemplarea întregului în părţile sale. „...prin chiar natura lui, identicul ne-a apărut a sta în afara Unului“ — glăsuieşte din nou Parmenide. „Dar dacă Unul a mai primit şi. .vreo altă însuşire în afara aceleia de a fi Unu, atunci a primit însuşirea de a fi mai mult decât Unu, ceea ce este însă imposibil. Aşadar Unul nu poate primi în nici un fel identitatea, nici cu altul, şi nici cu sine însuşi. în consecinţă, Unul nu va fi nici asemenea, nici neasemenea, altul decât sine, cât şi cu sine.“ Mereu asemenea sieşi, tema iniţială a Artei fugii apare, în Fuga a ll-a în forma ei fundamentală, deşi fluenţa afirmării îi este uşor afectată de unele note de pasaje, oarecum similare cu începutul Fugii a 7'a. Aşadar, încheind un micro-ciclu, Fuga a ll'a deschide nu numai un nou ciclu, ci ne proiectează într-un nou univers, revelându-ni-l. Este universul fugilor în oglindă, câmp al jocului dintre realitate şi imagine, care ne permite contactul cu necunoscutul imaginat de noi. Despina PETECEL TNEODORU Aforisme — Destinul îţi poate lustrui biografia. Nu şi opera. . . — Laşitatea este o cucerire umană. Strămoşii patrupezi nu-i cunoşteau aroma. ★ — Literatura se mai străduieşte încă să transforme cerneala în speranţă. " * — La moartea marilor poeţi şi bulgării rostogoliţi pe sicriu capătă irizări de Stradivarius. ★ — Muzica pocite face din orice suflet răvăşit o catedrală. ★ — Din unele cărţi nici bărcuţe de pus în baie nu se pot face. ★ — Cei care nu au nici o credinţă sunt imbecili, nu atei. ★ — Prostul se simte genial cind vorbeşte, nu cind ascultă. — Omul — o argilă rumenită cosmic. ★ — Femeia işi cîştigă florile mai întâi cu nurii, apoi cu croitiţa. ★ — De la Adam încoace, cam tot ce ne place ni se opreşte în gît. ★ — Cel mai rapid relaxant rămâne tot urletul. ★ — Cînd vom fi conduşi de cei drepţi, vom fi deja în ceruri. V. G1NCA • PAG. 2 • însemnări medicale Sănătatea omului, între aspiraţii şi limite Dacă, pină nu demult, cel mai important „capital1^ era considerat omul (ca entitate abstractă), astăzi valoarea socială supremă este reprezentată de sănătatea omului, deoarece toate celelalte avantaje şi amenităţi devin inutile dacă omul nu se bucură de o stare de sănătate completă, fizică (biologică), psihică (mintală) şi socială. în această perspectivă, sănătatea constituie elementul esenţial al vieţii umane. Concepţia actuală validată de Organizaţia Mondială a Sănătăţii şi acceptată unanim de toţi specialiştii din domeniul sănătăţii publice atestă faptul că este considerat sănătos, omul care , din punct de vedere fizic , se simte bine, munceşte, se hrăneşte şi se odihneşte bine, îşi desfăşoară bine toate activităţile in familie şi în comunitate ; — din., punct de vedere mintal : nu are nici deprimări sau nenorociri şi nici prea mari fericiri subiective ; din. punct de vedere social : are o stare materială bună, se integrează normal în viaţa familială şi comunitară, în activitatea profesională şi socială. Prin urmare, sănătatea omului trebuie înţeleasă ca o capacitate morfo-funcţională care îi asigură acestuia posibilitatea de a acţiona optim din punct de vedere fizic (biologic) şi psihic (mintal), de a-şi exprima plenar ansamblul posibilităţilor sale virtuale, în raport cu cerinţele contextului social. Sănătatea este, în esenţă, rezultatul interacţiunii dintre zestrea biologică, genetică a omului şi condiţiile mediului său de viaţă şi de activitate, fizic (natural) şi social. Sănătatea mediului ambiant reprezintă o garanţie pentru sănătatea populaţiei. Or, mediul de viaţă al orhului modern devine din ce în ce mai poluat, iar factorii cu risc de îmbolnăvire din ce în ce mj mai numeroşi şi mai agresivi, în întreaga sa viaţă, omul este expus acţiunii permanente a unor factori de mediu,, dintre care unii sunt favorabili sănătăţii (sinergeni), iar alţii favorizează îmbolnăvirile (patogeni sau factori de risc pentru sănătate). Boala are multiple implicaţii nefavorabile la nivel comunitar pe diferite planuri : umanitar, familial, psihologic, social, economic etc. în ultimele decenii, medicina a căpătat un pronunţat caracter profilactic, prin promovarea conceptului pozitiv de sănătate, a medicinei sanogenetice, a medicinei omului sănătos. Starea de sănătate a populaţiei are un puternic determinism social, în sensul că diferite subsisteme ale ansamblului social (economic, politic, educativ, sanitar, cultural, juridic) concură direct sau indirect la realizarea unui anumit nivel al sănătăţii comunitare. în practica medicală, diferenţierea dintre „normal“ şi „patologic“ este dificil de realizat, trecerea între aceste două stări nefăcîndu-se brusc, ci prin intermediul mai multor faze. In acest interval „de trecere“ predispoziţia la boală sau boala incipientă pot fi „interceptate“, prin „screeninguri“ populaţionale sau prin depistări în masă, urmate de instituirea unor măsuri de profilaxie primară sau secundară. De asemenea, orice om care se consideră „sănătos“ poate fi, în fapt, numai „aparent sănătos“ sau un „potenţial bolnav“ ori „predispus la boală“. Pe întregul parcurs al vieţii, începînd din perioada intrauterină şi pină la bătrîneţe, omul este expus acţiunii unor factori de risc de îmbolnăvire, iar prelungirea duratei vieţii măreşte probabilitatea omului de a acumula diferite boli cronice şi degenerative, care domină astăzi patologia umană. De multe ori este vorba despre o patologie de suprasolicitare somato-psihică a omului, prin depăşirea posibilităţilor acestuia de adaptare la acţiunea unor factori cauzali şi de risc ai mediului său ambiant, natural sau social, deosebit de agresivi şi de o mare diversitate. Astăzi, în toate ţările lumii — de la cele mai bogate pină la cele mai sărace — acţiunea ele menţinere şi promovare a sănătăţii publice este puternic afectată din cauza limitării resurselor financiare. Rata inflaţiei în sistemul de asistenţă medicală este cel puţin dublă faţă de celelalte domenii, astfel incit costul îngrijirilor medicale creşte vertiginos, iar nevoile de sănătate ale populaţiei nu pot fi satisfăcute decît parţial. Este foarte adevărat că viaţa şi sănătatea omului „nu au preţ“, dar îngrijirea lor necesită din ce în ce mai mulţi bani. Şi nu trebuie să uităm că tocmai aceste elemente reprezintă nevoile esenţiale ale omului. Prof. dr. René DUDA • ATENEU • IANUARIE 1994 •