Ateneu, 1995 (Anul 32, nr. 1-12)
1995-01-01 / nr. 1
FONDATORI: GEORGE BACOVIA, GRIGORE TABACARU (1925) ateneu EDITOR: MINISTERUL CULTURII Privesc chipurile lui Mihai Eminescu, înşiruite dinainte-mi: acela astral şi pletos din tinereţe, cel uşor subţiat de gînduri şi de o înfrigurare sentimentală, de la 30 de ani, faţa placidă şi adipoasă, cu ochi împînziţi de o ceaţă alburie, în ciuda unui zîmbet copilăros şi somnolent, din epoca întîiei căderi, masca nietzscheană, în sfîrşit, din ultimii ani, pustiită, surpată ca un crater stins, cu ochi înfundaţi şi stătuţi. Privindu-le, omul cel adevărat pare că răsuflă aievea. G. CĂLIFIESCU STRATEGIA TEXTUALA Eminescu, ocazional - vizionar Dublul text al poemului Din străinătate (unul, cum se știe, apărut în „Familia“, nr.21, din 17/29 iulie 1866, celălalt - datat 1865 - fiind barat cu creionul, deci abandonat, marginalizat, în ms.2259), furnizează unele indicii privitoare la sciziunea timpurie a conştiinţei poetice eminesciene, disponibilă balansului între regimurile ocazional/vizionar, drum/nocturn, veghe/vis, enigmă/magie, ascensiv/descensiv etc., sciziune dovedită astfel a se fi produs încă în faza debutului. Acesta a decis o strategie „la lumină“ şi o alta „ascunsă“, tăinuită, dialog ce va conferi o tensiune specifică întregii creaţii a poetului. Omul poartă cu sine nu o unitate completă, ci una divizată, împărţită între spirit şi suflet, între intelect şi simţuri - idee ce se impune de pe acum ca dominantă în spaţiul meditaţiei lui Eminescu şi peste ea nu putem trece cu uşurinţă. Dacă în cazul dublei versiuni la călăriri în zori, din aceeaşi perioadă, ieşea la iveală o certă diferenţiere tematică, în virtutea căreia manuscrisul se dovedea mai productiv în conotaţii decît textul oferit tiparului, revelîndu-şi o perceptibilă speculaţie orfică, analiza comparativă la cele două texte la fel de autonome Din străinătate aduce în atenţie cel puţin patru teme distincte, de partea variantei iniţiale, cea din 1865, de negăsit la reluarea ei ulterioară, lată-le: tema „lunii printre nouri“ (cu transgresarea ei „regina cea bălaie“), tema „visării“, cu derivatul „fruntea-mi de o stîncă răzămată" (reflexivitatea în poză romantică), tema iubitei vii în amintire, moarte în aievea, cu simultanul sepulcral: „Eu văd ca şi aievea: biserică - morminte,/Iar printre ele unul c-o cruce neagră văz. “ - în sfîrşit, tema ipostazierii „mai nebunului“ de veghe noaptea, de fapt a clarvăzătorului sau a celui ce „vede“ departe, în alte spaţii şi timpuri. In schimb, în recompunerea poemului din „Familia“ întîlnim materiale tematice reduse la motive, separate de temele deja menţionate şi care vor face carieră lungă în poezia lui Eminescu. Aici avem motivul „vîlcioarei", cu alternativa: „A codrului tenebră, poetic labirint“, a obstacolului şi ocolului spre perfecţiune; motivul „plăcerilor mai naturale“ (subl. ns., C.L.), izotopice cu secvenţa-temă „visări misterioase, poetice şoptiri“; motivul-temă al „minţii-nflăcărate" nu de orice fel de himere, ci de „visările funiei, visări de-un ideal"; motivul somnului în (de) moarte prin ștergerea hotarelor între cele două stări („în visuri fericite m-ar duce către nori“). Regresiunea către tărîmul paradisiac al copilăriei constituie resortul ambelor variante, deşi este tratată diferit în fiecare din ele. întrebarea firească, după adeverirea detaliilorcheie ce atestă deplasarea de fluizi imaginari şi de unităţi textuale dintr-un enunţ în altul, dar şi de nuclee tematice independente, întrebarea firească este: de ce totuşi versiunea din 1865 nu a rămas în vigoare, fiind preferată o alta? Cititorul atent observă lesne că Eminescu nu a înlocuit pur şi simplu secvenţe lexicale cu altele, spre a şlefui poemul iniţial din punctul de vedere al perfecţiunii formale. Nu este vorba, cu alte cuvinte, de o intervenţie din necesităţi stilistice la textul deplin închegat al bruionului, ci de o modificare de structură, intenţionată, cu dislocarea unor termeni prin motive sau motive-teme noi, şi neacceptarea de concordanţe textuale în cîteva strofe. Este drept, cu două strofe mai puţin, versiunea considerată definitivă din „Familia" pare mai concentrată, dar - cum am văzut - nucleele tematice diferă clar, în aşa fel încît nu pot fi lămurite pe deplin expansiunile generative, dintr-un text în celălalt, dacă atari expansiuni există. Preambulul, introducînd ideea înstrăinării şi a dorului de patrie (cu flexiunea „dor“ - „durere“, în varianta notorie; şi flexiunea „dor” - „doreşte“ - „durere“ - „dormind", mai accentuată deci, în va,rianta cedată omisiunii!), constituie neîndoielnic punctul de plecare, elementul de constanţă, din care s-au format cele două discursuri poetice, rezultate din tot atîtea poziţii de acţiune ale imaginarului. Temele bruionului au fost considerate de poet fie prea încărcate de mister, prea datoare unui mod de exaltare uzitat din belşug în epocă (codul Bolintineanu sau codul Alecsandri), deşi tema iubitei moarte prematur nu cunoscuse o tratare intens frustrativă, ca aici, fie improprii intereselor unui debut, în care era neportivit să se strecoare filiaţia cu un anumit tip de romantism, bănuit de frivolitate, ori solicitarea unui reper biografic, prea făţiş adus în atenţie din cutele intimităţii. Oricare ar fi fost cauza acestui dublu gest de scriitură, el proiectează funcţia gîndirii poetice de, a-şi despărţi tărîmul, prin distorsiunea ecuaţiei existenţiale şi a celei de Cristian LIVESCU (continuare în pag.2) -\