Ateneu, 1995 (Anul 32, nr. 1-12)

1995-01-01 / nr. 1

FONDATORI: GEORGE BACOVIA, GRIGORE TABACARU (1925) ateneu EDITOR: MINISTERUL CULTURII Privesc chipurile lui Mihai Eminescu, înşirui­te dinainte-mi: acela as­tral şi pletos din tinere­ţe, cel uşor subţiat de gînduri şi de o înfrigura­re sentimentală, de la 30 de ani, faţa placidă şi adipoasă, cu ochi împîn­­ziţi de o ceaţă alburie, în ciuda unui zîmbet co­pilăros şi somnolent, din epoca întîiei căderi, masca nietzscheană, în sfîrşit, din ultimii ani, pustiită, surpată ca un crater stins, cu ochi în­fundaţi şi stătuţi. Privin­­du-le, omul cel adevărat pare că răsuflă aievea. G. CĂLIFIESCU STRATEGIA TEXTUALA Eminescu, ocazional - vizionar Dublul text al poemului Din străi­nătate (unul, cum se știe, apărut în „Familia“, nr.21, din 17/29 iulie 1866, celălalt - datat 1865 - fiind barat cu creionul, deci abandonat, mar­­ginalizat, în ms.2259), furnizează unele indicii privitoare la sciziunea timpurie a conştiinţei poetice eminesciene, disponibilă balansului în­tre regimurile ocazional/vizionar, drum/noc­­turn, veghe/vis, enigmă/magie, ascensiv/des­­censiv etc., sciziune dovedită astfel a se fi pro­dus încă în faza debutului. Acesta a decis o strategie „la lumină“ şi o alta „ascunsă“, tăinui­tă, dialog ce va conferi o tensiune specifică în­tregii creaţii a poetului. Omul poartă cu sine nu o unitate completă, ci una divizată, împărţită între spirit şi suflet, între intelect şi simţuri - idee ce se impune de pe acum ca dominantă în spaţiul meditaţiei lui Eminescu şi peste ea nu putem trece cu uşurinţă. Dacă în cazul dublei versiuni la­­ călăriri în zori, din aceeaşi peri­oadă, ieşea la iveală o certă diferenţiere tema­tică, în virtutea căreia manuscrisul se dovedea mai productiv în conotaţii decît textul oferit ti­parului, revelîndu-şi o perceptibilă speculaţie orfică, analiza comparativă la cele două texte la fel de autonome Din străinătate aduce în atenţie cel puţin patru teme distincte, de par­tea variantei iniţiale, cea din 1865, de negăsit la reluarea ei ulterioară, lată-le: tema „lunii prin­tre nouri“ (cu transgresarea ei „regina cea bă­laie“), tema „visării“, cu derivatul „fruntea-mi de o stîncă răzămată" (reflexivitatea în poză romantică), tema iubitei vii în amintire, moarte în aievea, cu simultanul sepulcral: „Eu văd ca şi aievea: biserică - morminte,/Iar printre ele unul c-o cruce neagră văz. “ - în sfîrşit, tema ipostazi­erii „mai nebunului“ de veghe noaptea, de fapt a clarvăzătorului sau a celui ce „vede“ departe, în alte spaţii şi timpuri. In schimb, în recompunerea poe­mului din „Familia“ întîlnim materiale tematice reduse la motive, separate de temele deja menţionate şi care vor face carieră lungă în poezia lui Eminescu. Aici avem­ motivul „vîl­­cioarei", cu alternativa: „A codrului tenebră, poetic labirint“, a obstacolului şi ocolului spre perfecţiune; motivul „plăcerilor mai natura­le“ (subl. ns., C.L.), izotopice cu secvenţa-te­­mă „visări misterioase, poetice şoptiri“; moti­­vul-temă al „minţii-nflăcărate" nu de orice fel de himere, ci de „visările funiei, visări de-un ideal"; motivul somnului în (de) moarte prin ștergerea hotarelor între cele două stări („în visuri fericite m-ar duce către nori“). Regresiunea către tărîmul paradisiac al copilăriei constituie resortul ambelor varian­te, deşi este tratată diferit în fiecare din ele. întrebarea firească, după adeverirea detaliilor­­cheie ce atestă deplasarea de fluizi imaginari şi de unităţi textuale dintr-un enunţ în altul, dar şi de nuclee tematice independente,­ întrebarea firească este: de ce totuşi versiunea din 1865 nu a rămas în vigoare, fiind preferată o alta? Ci­titorul atent observă lesne că Eminescu nu a înlocuit pur şi simplu secvenţe lexicale cu al­tele, spr­e a şlefui poemul iniţial din punctul de vedere al perfecţiunii formale. Nu este vorba, cu alte cuvinte, de o intervenţie din necesităţi stilistice la textul deplin închegat al bruionului, ci de o modificare de structură, intenţionată, cu dislocarea unor termeni prin motive sau motive-teme noi, şi neacceptarea de concor­danţe textuale în cîteva strofe. Este drept, cu două strofe mai puţin, versiunea considerată definitivă din „Familia" pare mai concentrată, dar - cum am văzut - nucleele tematice diferă clar, în aşa fel încît nu pot fi lămurite pe deplin expansiunile generative, dintr-un text în celă­lalt, dacă atari expansiuni există. Preambulul, introducînd ideea înstrăinării şi a dorului de pa­trie (cu flexiunea „dor“ - „durere“, în varianta notorie; şi flexiunea „dor” - „doreşte“ - „du­rere“ - „dormind", mai accentuată deci, în va­,­rianta cedată omisiunii!), constituie neîndoiel­nic punctul de plecare, elementul de constan­ţă, din care s-au format cele două discursuri poetice, rezultate din tot atîtea poziţii de acţi­une ale imaginarului. Temele bruionului au fost considerate de poet fie prea încărcate de mis­ter, prea datoare unui mod de exaltare uzitat din belşug în epocă (codul Bolintineanu sau codul Alecsandri), deşi tema iubitei moarte prematur nu cunoscuse o tratare intens frus­­trativă, ca aici, fie improprii intereselor unui debut, în care era neportivit să se strecoare filiaţia cu un anumit tip de romantism, bănuit de frivolitate, ori solicitarea unui reper biogra­fic, prea făţiş adus în atenţie din cutele intimi­tăţii. Oricare ar fi fost cauza acestui dublu gest de scriitură, el proiectează funcţia gîndirii poetice de, a-şi despărţi tărîmul, prin distorsiunea ecuaţiei existenţiale şi a celei de Cristian LIVESCU (continuare în pag.2) -\

Next