Ateneu, 1995 (Anul 32, nr. 1-12)

1995-01-01 / nr. 1

Eminescu: ocazional - vizionar (continuare din pag. 1) limbaj. Dacă acceptăm premisa că nimic nu este gratuit în posibilitatea paralelismului poematic la Din străinătate, va trebui să acceptăm cîteva ipoteze de lucru: I. Avant-textul are, faţă de textul legitim, o semnificaţie care nu o anticipează pe a acestuia din urmă, funcţia sa matriceală fiind astfel diminuată; 2. Nivelul primar al avant-textului, în care poetul resimte intenţia de a pune în operă o anumită modalitate a fiinţei sale în lume, adică a raportului său cu istoria în sînul căreia se constituie, cu decorul pe care se profilează, cu obiectele pe care le transformă prin activitatea sau percepţia sa, cu el însuşi, în măsura în care el apare subiectul precar al acestei agiuni ce se cheamă a trăi­­ nivelul primar deci nu e neapărat să se prelungească, să se răsfringă în textul propriu-zis, creîndu-se astfel o compatibilitate mereu refuzată, mereu neacceptată. 3. Inventarul tematic din avant-text nu e substituit de un altul, ci se voalează în intenţii de semnificaţie, adică în motive, deşi - în mod firesc - ar fi trebuit să se întîmple invers. Diferită este şi perspectiva explorării anteriorităţii fericite, exersînd putinţa vizionară a poetului. In scenariul bruionului există o strofă care instalează dorul într-o geografie muntoasă, uşor primitivizată: „Să mai salut o datâ colibele de paie,/Dormind cuiburi de vulturi pe stînci ce se pră­­vali­nd luna printre nouri, regina cea bălaie,/Se ridica prin codrii din fruntea unui deal. “ în această strofă, lipsită de echivalent în versiunea publicată, motivul „colibelor de paie" devine sinonim în context cu cel al „cuiburilor de vulturi“, ascunse între stînci înalte, şi amîndouă întreţin imaginea cuibului, pentru prima oară prezentă la Eminescu. Că este vorba de ace­astă reprezentare a intimităţii, dar şi a provizoriei sus­pensii ascensionale ne-o dovedeşte completarea din strofa imediat următoare, a IV-a, modificată substanţial pentru „Familia": „Aş vrea să am colibă de trestii, mitutică­­/In ea un pat de scînduri, pe el un pui de-odor/Sâ doarmă. Eu la munte să văd cum se ridică/Cu fruntea lui cea stearpă lovindu-se de nori. “ Valorile intimităţii - protecţia, ascunsul, fi­xaţia de fericire, asocierea locuinţei cu tărîmul Copilăriei Imobile şi Imemoriale, catorismul, izo­larea în pereche, sentimentul refugiului­­ sînt reunite în acest pasaj. Contemplativitatea cuibu­lui, cu precaritatea sa, trezind privilegiul siguran­ţei, este susţinută atît din exterior, în regimul re­veriei („dormind") şi al tihnei nocturne, cît şi din interior, ca loc de întoarcere şi de comuniune erotică. Iubita preia atributele păsării şi somnul ei­­ subliniindu-i-se prezenţa absentă, de origine orfică (iubita este moartă, dar în amintire ea con­tinuă să fie vie, iar în imaginaţie doarme, produ­cem aceeaşi fascinaţie) imită starea de armonie antropo-cosmică, nostalgie de acum constantă a poetului. Din punctul de vedere al dinamicii pro­funzimilor, afinitatea între imaginea cuibului şi anterioritatea infantilă este absolut firească, în virtutea tendinţei intimităţii de a se retrage în pri­mitivitate, în singurătate concentrată. Curios este că, în textul finisat, tînărul Eminescu face să se risipească tocmai relaţiona­­rea între fondul poetic al intimităţii („u­lcioara“, „colibile din vale", „valea mea natală", „melodica şoptire a rîului") şi semnul stabil al redescoperirii­ copilăriei, în starea ei originară de fericire, care este cuibul. în schimb, în avant-text, motivul „cuiburilor de vulturi" are meritul de a orienta imaginaţia perceptivă pe de o parte spre minia­tural şi primitivitate, iar pe de altă parte spre tih­na cosmică şi extinderea spaţiului intim, favori­zată de fluidul reveriei. Natura eminesciană este motivaţia acestei expansiuni a intimităţii care se învăluie protector în jurul imensităţii lăuntrice, al spaţialităţii vizionare. Pentru poet, imaginea cui­bului este solidară totodată beatitudinii erotice, iscate în simplitatea unei încăperi rudimentare, unde întîlnirea celor doi îndrăgostiţi încearcă o anume stinghereală: ea preia atributul locului re­tras, feminitatea fiind una cu somnolenţa lăcaşu­lui suspendat, deci cufundată, integrată aceleiaşi absenţe protective („dormind cuiburi..." con­cordant cu „un pui de­ odor să doarmă..."). Do­rinţa însoţirii depline răzbate în priveliştea phallasiană a subiectului emiţător din poem, care contemplă­­ inactiv, încremenit - vîrful de munte agresînd norii. Moliciunea aceasta, momentul de coabitare distanţată, diferenţiată în atitudini, ca şi sublimarea unei clipe pierdute de fericire devin complementare secvenţei consacrate disoluţiei definitive şi alienaţiei erotice, prigoanei neantu­lui. între aceste momente mai survine unul de nostalgie a plenitudinii („Cu ea de braţ să treier cîmpia-nfloritoare") şi un altul al întîlnirii adevă­rate, al surprizei atît­ de-aproapelui, dar de o vo­luptate mărginită, nepenetrantă („Ea-şi plecă ochii timizi - şi eu am stat pe loc“). Eminescu re­nunţă, pentru textul menit publicării, la orice in­sinuare erotică din avant-text, la orice referinţă vizînd o sublimitate negativă, care sondează inti­mitatea prea în adîncurile ei. Va prefera retro­spectiva curăţată de acele halucinaţii ce ar fi tră­dat nu imperfecţiune, ci slăbiciune a fiinţei. Si­­multaneizarea a două etaje imaginare, conştiente de puterea de a se depărta unul de celălalt, for­mează aventura esenţială a acestei prime peri­oade din creaţia poetului. DICŢIONAR FITOTERAPEUTIC Artă - mică ulceraţie dureroasă făcută în gură după spargerea a mici băşicuţe care apar pe mucoasa gurii sau a faringei­. în uz intern se consumă fructe de afin (Vaccinium myrtillus), păstrînd în gură sucul fructelor zdrobite pentru un timp, înainte de a le înghiţi. în uz extern se badijonează altele de mai multe ori pe zi cu puţină vată montată pe un beţişor şi muiată în: suc proaspăt de lămâie diluat cu aceeaşi cantitate de apă călduţă şi îndulcită cu miere; suc proaspăt de nalbă mare (Althaea officinalis); decoct de busuioc - 100 g de fru­nze uscate la 1 1 de apă (se fierbe 15 min); decoct de nalbă (Malva silvestris), 50 g flori la 1 1 de apă (se fierbe 20 min). Alte procedee: gargarism sau baie de gură de mai multe ori pe zi cu infuzie de arginţică (Dryas octo­­petala), 20 g flori uscate la 1 1 de apă clocotită (se infuzează 10 min); decoct de gălbenele (Lysi­­machia vulgaris) 30 g frunze şi flori amestecat la 1 1 de apă (se fierbe 5 min); decoct de urzică, 100 g plantă uscată la 1 1 apă (se fierbe 20 min); decoct de coada calului (Equisetum arvense), 50 g plantă proaspătă sau 20 g plantă uscată la 1 1 de apă (se fierbe 30 min); infuzie de cinci degete (Potentilla reptans), 20 g rizomi uscaţi la 1 1 de apă clocotită (se lasă 15 min). Apetit - pofta de mâncare. Spre deosebire de foame, fenomen fiziologic care produce repede o senzaţie dureroasă, apetitul este dorinţa de a ne nutri; pierderea sau micşorarea ape­titului se mai numeşte şi „Anorexie“, în uz intern, pentru a diminua apetitul, se bea un pahar cu 10 min înainte de masă din macerat de valeriană, 25 g plante proaspete în 0,25 l de apă lăsate peste noapte. Pentru a mări apetitul se serveşte înainte de masă un păhăruţ de vin pelin, obţinut din macerat de 40 g frunze şi fiori uscate de pelin, ţinut o săptămână în 60 g de rachiu de 30”, peste care se adaugă 1 1 de vin alb, care se mai lasă o săptămână; vin de pelin negru (Artemisia vulgaris), 50 g de vârfuri înflorite macerate timp de 30 zile într-un litru de vin, un păhăruţ înainte de masă; vin de muşeţel, 50 g fiori macerate timp de 30 zile într-un litru de vin; vin de ienupăr, lăsat să se macereze şi să fermenteze timp de o lună, într-un vas (butoiaş), 1 kg de bace de ienupăr în 20 g de vin; vin de dumbăţ (Teucrium chamaedrys), lăsat să infuzeze 15 min, 40 g de vârfuri înflorite uscate în 1 1 de vin clocotit, la răcire se serveşte un păhăruţ; vin de voronic (Marrubium vulgare), lăsat să se macereze 15 zile 50 g vârfuri înflorite şi frunze uscate în 1 1 de vin alb; vin de roiniţă (Melissa officinalis), faceţi un decoct din 20 g de vârfuri înflorite, fierte 3 min în 1 1 de vin alb; lichior de angelică, se macerează timp de 6 zile 40 g tije proaspăt tăiate în 1 1 alcool de 30°, după o săptămână se serveşte un păhăruţ mic înainte de masa de prânz; lichior de portocale şi lămâie, se lasă să se macereze timp de 10 zile, în alcool de 30°, 200 g coajă de portocale şi 200 g coajă de lămâie, strivite, adăugându-se 1 kg de zahăr (se serveşte un păhă­ruţ înainte de masa de prânz). Dr. Neculai BARABAS PAG. 2­ 1­­­­ ÎNSEMNĂRI MEDICALE COPILUL ȘI FAMILIA Anul 1994 a fost consacrat de către Organizaţia Naţiunilor Unite drept „Anul internaţional al familiei". Familia modernă cunoaşte astăzi importante modificări structurale şi funcţionale. Creşterea impre­sionantă a duratei medii a vieţii în ţările dezvoltate (la 70-80 ani) a făcut ca, în zilele noastre, să coexiste, pe scena vieţii familiale şi sociale, 3-4 generaţii, în aceste condiţii, relaţiile dintre diferite generaţii au o importanţă deosebită pentru asigurarea continuităţii biologice şi spi­rituale a societăţii. Aceste raporturi constituie o problemă care ţine de dialectica vârstelor umane, de o viziune diacronică a devenirii: adulţii de astăzi sunt copiii de ieri şi vârstnicii de mâine. Nu trebuie să uităm că, iniţial, copilul este îngrijit în familie, apoi el dă - la rândul lui - îngrijiri copiilor sâi, pentru ca - atunci când ajunge la bătrâneţe - să fie nevoie ca el însuşi să primească din nou îngrijiri din partea familiei. La nivelul familiei se cultivă anumite tradiţii şi obiceiuri, se păstrează anumite valori morale, modelele oferite de către părinţi şi bunici fiind hotărâtoare pentru formarea copiilor şi tinerilor. Personalitatea copilului se făureşte deci sub influenţa pri­mordială şi adânc penetrabilă a mediului familial, a părinţilor şi bu­nicilor. Pentru copil, încă imatur, dependent, în curs de formare, in­fluenţele familiei reprezintă cei dintâi factori de umanizare şi socializare. Modalităţile specifice în care familia favorizează parcurgerea stadiilor critice ale ciclurilor vieţii determină în mod hotărâtor caracterul normal sau anormal al structurii personalităţii copilului. Cu toate că influenţele ulterioare (grădiniţă, şcoală, comunitate) sunt capabile, într-o oarecare măsură, să modeleze pe cele familiale, ele nu vor reuşi să anuleze sau să refacă experienţele precoce fundamentale, care pot fi trăite exclusiv în cadrul familiei. Primele modele raţionale de comunicare pe care copilul le percepe şi le imită sunt cele familiale, motiv pentru care ele se înscriu adânc în personalitatea acestuia. într-un mod conştient sau inconştient, viitorul adult va trăi orice experienţă personală prin prisma pat­­tern-urilor dobândite în familie. în virtutea apartenenţei sale la grupul familial, nici o persoană nu se poate sustrage influenţelor acestora, înrâurind la rândul ei personalitatea şi comportamentul celorlalţi mem­bri ai familiei. Toate dezacordurile şi antagonismele din familie, latente sau manifeste, pe care copilul le recepţionează, lasă urme adânci în psihicul acestuia, putând determina­­ într-o măsură mai mare sau mai mică - apariţia unui sentiment de incertitudine, care subminează adesea te­meliile securităţii individuale. Multe dintre timidităţile, nevrozele şi eşecurile adulţilor, multe dintre insatisfacţiile acestora îşi au originea, de fapt, în anii îndepărtaţi ai copilăriei. Relaţiile dintre membrii familiei, climatul familial exercită deci o influenţă Hotărâtoare asupra dezvoltării fizice, neuropsihice şi sociale a copilului. Prezenţa copilului este benefică pentru menţinerea echi­librului familial. Părinţii reprezintă pentru copiii lor primele modele de viaţă. Mama este prima autoritate, identificându-se totodată cu primul sen­timent al copiilor, în vreme ce tatăl reprezintă primul ideal de forţă şi de cutezanţă. Pentru creşterea şi dezvoltarea normală a copilului, nimic nu este mai important decât „faptele de mamă" şi „dragostea de mamă". Dacă mama este „inima" familiei, copilul constituie factorul dinamic, stimulator al acesteia. Copilul este legătura noastră cu generaţia de mâine, el reprezintă una din formele nemuririi individuale, pe care o poate realiza fiecare dintre noi. Destinul individual este determinat, prin urmare, nu numai de zestrea genetică pe care o aduce cuplul parental (care determină calitatea produsului de concepţie), ci şi de ambianţă, de climatul acestui mediu specific de existenţă umană care este familia. Un rol important în formarea copiilor revine bătrânilor, deci bunicilor. Ei reprezintă păstrătorii tradiţiilor şi valorilor sociale şi culturale, lor revenindu-le sarcina de transmitere a acestora şi de educare a descendenţilor, care le datorează respect, ocrotire şi afecţiune,­­ în unele oraşe ale ţării funcţionează anumite forme de educaţie sanitară, denumite „şcoala bunicilor", în cadrul cărora personal calificat, competent instruieşte vârstnicii din familii privind creşterea şi educaţia copiilor, a nepoţilor, aceste acţiuni exercitând un efect benefic asupra climatului intra-familial. în aceste condiţii, aşa-numitul „conflict între generaţii" apare ca o anomalie socială. Copiii, adulţii şi vârstnicii trebuie să convieţuiască în condiţiile unor relaţii normale, armonioase, în concordanţă cu legile elementare ale firii. Aşa cum copilul cunoaşte bucuriile dimineţii în­sorite, tot astfel cel bătrân, copilul de odinioară, poate încerca plăcerea calmă a amurgului vieţii, chiar dacă nu întotdeauna acesta este colorat în roz. Prof. dr. René DUDA ____________________________C ateneu IANUARIE 1995

Next