Ateneu, 1996 (Anul 33, nr. 1-12)

1996-01-01 / nr. 1

(Continuare din pag. 1) eminesciene, transferându-le de pe terenul “teoriilor revoluţionare” despre societate în acela al utopiilor. Dacă e aşa, performanţa lui Sorin Antohi este de a fi reînviat, cu necruţarea cercetătorului “obiectiv” (a “exactităţii goale”, cum ar numi-o Noica), poncifele vechi care au etichetat publicistica lui Eminescu, decenii de-a rândul, în termenii: conservatorism, idealism utopic, paseism, reacţionarism, naţionalism fabulos asociat cu xenofobie etc. Din acest punct de vedere, studiul lui Sorin Antohi lasă în sufletul cititorului o imensă amărăciune. Nu mă gândesc nici o clipă să neg identificările lui Sorin Antohi, ele sunt argumentate şi, în câteva rânduri, subtile. De pildă, ca să revin la “utopia” insulei, am găsit remarcabilă asocierea între insula lui Euthanasius şi insula românismului din “oceanul slav”, prinsă, totodată, între cele trei imperii: turcesc, habsburgic şi rusesc. N-am înţeles însă de ce, recunoscând în articolele lui Eminescu metafora insulei, doctrina lui politică ar deveni utopie, lipsită, adică, de orice acoperire în real. Fiindcă, oricât de ambigue ar fi cuvintele, nu ne putem juca într-atât cu ele. Toate dicţio­narele spun că utopie trimite la un “proiect himeric, irealizabil”, fără legătură cu rea­litatea. După Sorin Antohi, Eminescu ar fi gândit în termenii unei “ontologii sociale fantastice, contaminată de oniric şi de organic” (Op.cit, p.978). în realitate, cri­ticul recurge la o bizară interpretare ad litteram a mitului-metaforă, ignorând că există o hermeneutică a miturilor asupra căreia a zăbovit Eminescu însuşi, presimţind parcă posibilele răstălmăciri ale glosatorilor care “că le-or zice că sunt toate câte nu vor înţelege...” Mitul e chiar pentru gânditorii vechi un limbaj menit să scurteze calea spre adevăr. Cazul lui Platon când creează faimoasa imagine a peşterii. “E păcat - zice Eminescu - cum că românii au apucat de-a vedea în basm numai basmul” etc... (Fragmentarium, 1981, p.237), iar în altă parte se referă la aceia care iau metafora în litera ei, ameţiţi în cârjele eufemismelor pe care le-a săgetat cu verbul său în mai multe rânduri. Angajat pe acest traseu, Sorin Antohi crede că istoria românilor este, pur şi simplu, un spaţiu în care poetul îşi revarsă preaplinul fantasmelor sale. Observând că Eminescu ia atitudine făţişă în raport cu utopiile tradiţionale, cărora le-a reproşat (cum observase încă G.Călinescu) ignorarea laturii economice a statului, Sorin Antohi se grăbeşte să adauge că, deşi scriitorul român îşi fundează “doctrina pe economie”, modelul său de societate poartă “amprenta ideilor utopice” (p.962). Proba o găseşte în distincţia lui Northrop Frye între utopie şi contract social. Deşi contractul social este un caz particular al utopiei, acesta a reuşit să se integreze în ştiinţele sociale, făcând ficţiunea să treacă drept adevăr (John Stuart Mal), pe când utopia a rămas ceea ce era­­ mit speculativ. întrucât Eminescu a făcut critica acerbă a “contractului social” rousseauist, el a alunecat, fatalmente, în cealaltă extremă, în utopie, fenomenul fiind “un caz clasic de ieşire din situaţiile cinematice” (p.963). Şi concluzia: “Oriunde apare în opera lui Eminescu, istoria - cea naţională în primul rând - se va contamina cu elemente mitice şi utopice. Toată râvna de arhivar a poetului, tot interesul său pentru o istoriografie naţională pe măsura trecutului pierdut în legendă, nu pot stăvili­­ un proces de mitizare a istoriei­­ atât de tipic, în fond, naturilor poetice, atât de comun în romantism”. (Idem). Neîndoielnic, există un strat de la suprafaţa lucrurilor care confirmă observaţia lui Sorin Antohi şi textele poetului, rupte de la locul lor, pot mustra probativ teza. Lucrul s-a mai făcut. Cutezanţa comentatorului e că-şi extinde aserţiunea şi asupra textelor din publicistică, dat fiind că se vizează doctrinarul politic. Reconstituind un trecut istoric utopic, se-nţelege că şi soluţiile modelului de stat opus de Eminescu se vor situa pe acelaşi ■­ al fantasmelor romantice, rupte de Fsi, deci, fără aplicab­itate în prezent utoic. De aici tendinţa autorului de a­­ntele gândirii eminesciene în Neaparţinând, prin structură, timpului real, istoric, Eminescu a optat pentru regresiune ucronică, refugiindu-se fie în lumea dacilor, fie la 1400, fie în vremea lui Ştefan cel Mare sau a lui Matei Basarab. Numai în timpul său istoric nu s-a putut integra! Fiindcă, ce ne-a putut oferi poetul? “Raiul Daciei”, o utopie păstorească, una a satelor devălmaşe (şi aceasta după model rusesc!), reforme organiciste, o etnopedagogie în care “Utopia ţărănească (...) e o meritocraţie”. (p.968). Aşa explică Sorin Antohi “conservatorismul” poetului, opţiunea pentru “statul natural”, apoi paseismul ş.a., în ciuda lucidei radiografieri a “patologiei sociale” contemporane realizate de poet. Ea însăşi această critică violentă este o consecinţă a “conservatorismului” grefat pe câteva obsesii utopice, deja citate. Zadarnic protestează poetul, în repetate rânduri, că el nu voiește să întoarne societatea ro­mânească la 1400 (lucru imposibi!), că nu e împotriva industrializării, dimpotrivă (da, acceptă Sorin Antohi, dar poetul pleda, mai curând, pentru o “industrie casnică”! - pe ce considerente?), zadarnic protestează că nu e adversarul liberalismului adevărat etc..., deoarece, pentru comentatorul nostru, poetul rămâne “monarhistul Eminescu”, visătorul în Utopia etc. Este o adevărată prăpastie între imaginea lui Sorin Antohi și aceea a lui N.Iorga din 1934, dintr-un pasaj pe care autorii antologiei îl iau, pe bună dreptate, drept motto al întregii lucrări: “Eminescu stăpânea cu desăvârire cunoş­tinţa trecutului românesc şi era perfect iniţiat în istoria universală; nimeni din generaţia lui n-a avut în acest grad instinctul adevăratului înţeles al istoriei, la nimeni el nu s-a prefăcut ca la dânsul într-un element permanent şi determinant al întregii lui judecăţi. E uimit cineva astăzi, după adăugirea unui imens material de infor­maţie şi atâtor sforţări ale criticii, când constată cât ştia, cât înţelegea acest om, şi gânditorul politic trebuie să admire ce mare era puterea lui de a integra faptele mărunte şi trecătoare ale vieţii publice contemporane în maiestuoasa curgere a dezvoltărilor istorice. Nu e de mirare că un asemenea limbagiu care ar fi onorat orice ţară de veche cultură n-a fost priceput de contemporani cu o pregătire aşa de slabă, a căror minte nu se ridica la recunoaşterea aceloraşi adevăruri eterne”. Părerea unei minţi ca a lui N.Iorga însă nu-l atinge pe Sorin Antohi, deoarece el este convins că şi istorică, la rându-le, sunt nişte mitomani, Eminescu construindu-şi viziunea “asemeni în primul rând istoricilor înşişi”. (p.963). Altminteri, toate generaţile, de la 1848 şi până la Haşdeu şi Eminescu, au conceput tre­ctul istoric românesc în chip utopic. Motivul? Idele revoluţionare luate din spus au fost redimensionate pe imaginea unui trecut fabulos, romantic. Când Eminescu conchide: “Nu oameni, sistemul trebuie schimbat!”, Sorin Antohi adaugă imediat: ‘Aceasta e exclamaţia unui revoluţionar, dar văzusem mai înainte că soluţia lui Ermnescu era asociată utopismului”. (p.975). Şi invocă faptul că poetul nu dorea, pentru societatea românească, o revoluţie, ci o vindecare prin reforme adecvate. Sorin Antohi n-a înţeles atitudinea lui Eminescu faţă de revoluţie, chiar dacă aceasta coincidea, până la un punct, cu a lui Hegel. Neîncrederea lui Eminescu în revoluţă (deşi fenomene istorice “normale” şi inevitable) are o raţiune­­ adâncă, încifrată într-o altă metaforă-cheie (“ciocanul ce cade pe nou”), omisă de exeget, dar care spune limpede că revoluţiile nu fac decât să transforme noul în ciocan şi divers. De aceea, zice poetul, toate doctrinele poetice de la Platon până la “contractul social” (care a declanşat Marea Revoluţie Franceză) n-au fost decât “paliative”, întrucât au ignorat unzeala acestui “plan adânc şiret” al istoriei şi care face ca revoluţile să eşueze. Nu cred că se poate respingere mai lucidă a utopilor. Este punctul de plecare al tuturor “revendicărilor” eminesciene. Abia de aici vom putea înţelege de ce Eminescu asociază revoluţia cu o maladie a organismului statal-social, fără să le substituie una alteia, cum crede Sorin Antohi: “Săntetizând, Eminescu face de revoluţie un fenomen de patologie socială - poate şi influenţa lui Hegel ar trebui invocată în acest punct­­ caracteristic popoarelor puternice” (p.976). Revoluţia nu e maladia însăşi, cum s-ar putea deduce din citat, ci încercarea de tratament a bota. Numai că Eminescu se desprinde de optimismul revoluţionar faeit în privinţa consecinţelor revoluţiilor, care se dovedesc a fi “paleative”, nu veritable “vindecări”, cum pretind entuziaştii doctrinari care pun în ecuaţie idei a priori. Pentru poet, “ideile a priori, sintagmă esenţială a gândirii sale, sunt - în fapt - utopiile de tot soiul şi e paradoxal să vezi în idele eminesciene tocmai ceea ce el a respins cu o statornicie impresionantă. Realităţle sociale ale ultimelor trei secole îl confirmă pe Eminescu, din nefericire. Ne înşelăm asupra viziunii eminesciene, probabi, din cauza condiţiei noastre existenţiale dramatice izvorând din ceea ce Heidegger a numit diferenţă ontologică. E nevoie de ceea ce poetul numea “abstragere de la tors” (“predispoziţie filosofică”) pentru a nu rătăci în labirintul eminescianismului. Poţi ignora adevărul gândirii lui (şi nu numai) din drivă pricini: din ignoranţă (deci dintr-un soi de bunăcredinţă) şi din interes. Astăzi ştim că exegeţii poetului s-au plasat în una din ipostaze ori de câte ori au alunecat pe lângă complexitatea viziunii sale. Să precizez­­ în cultură, e vorba, îndeobşte, de docta ignorantia. Nu pot fi sigur pe unde se găseşte Sorin Anton. Criticul pare să trăiască şi el drama “diferenţei ontologice” raportată la cunoaş­terea eminescianismului. Dovadă că are clipe de îndoială - prea tari sunt evidenţele! - şi se străduieşte a-şi motiva tonul apodictic: “toate acestea pot fi susţinute, în cazul lui Eminescu, fără a forţa - o sper­iată spaima blasfemiei - spiritul textelor sale”. (p.977). Dar dacă tocmai siguranţa glosatorului e... utopică şi-l împotmoleşte în blasfemie? Sorin Antoh se fuzionează că “spiritul textelor” eminesciene îl slujeşte “iară a forţa”. De altfel, se vede constrâns să constate, la Eminescu, abateri de la utopism. Sesizează, între altele, că poetul nu urmează cu fidelitate pe înaintaşii săi fiziocraţi, că organicismul său “Nu e utopism în stare pură, desigur, ci o atitudine politică foarte apropiată de conservatorismul progresist, de tip englez" etc. (p.975). Din păcate, astfel de amendamente, care nu sunt decât jumătăţi de măsură, îl conduc la concluzii confuze: “Tot printre concluzii voi insera observaţia că Eminescu are puţine puncte de contact cu autorii de utopii şi datorită deosebitei sale înzestrări literare, utopiştii sunt scriitori mediocri (singura utopie fiziocratizantă, L’île inconnue de Grivel, este un exerciţiu dictant, aproape ilizibil şi colportează clişee în stare brută, lesne identificable, pe când Erinescu transfigurează fiecare frântură de topos, fiecare idee, atât ca scriitor de ficţiune, cât şi ca publicist”, (p.978). E de lungă tradiţie înălţarea poetului (a geniului literar) şi coborârea, până la anularea oricăror merite, a gânditorului politic! Continuă să rămână strabe această aversiune faţă de gânditorul Erinescu, transformându-se într-o veritablă elegmă a culturii româneşti, a cărei dezlegare nu-i de găsit decât în viaţa şi opera poetului, dar şi în a istoriei naţionale moderne. Deocamdată, nu-mi rămâne decât să aduc o dovadă a pripelii cu care Sorin Anton plasează eminescianismul printre utopiile revolute, viabite doar ca opere de artă. Deşi admite că Erinescu era un spirit independent, criticul presupune că el respingea ideea de revoluţie socială la români din pricina opţiunii sale conservatoare, ralierii la politica de la Timpul. Printre dovezi - îmbrăţişarea organi­cismului, având drept corelat teoria statului natural. Aparenţele par a sta de partea lui Sorin Antohi. Nimic că Erinescu nu exclude soluţia revoluţiei la popoarele mari şi puter­nice. Criticul reproduce el însuşi un citat pucuitor. Ar însemna că poetul este “revo­luţionar” în cazul statelor mari şi “reacţionar­­conservatorist” în cazul României? Explicaţia lui Erinescu dovedeşte o remarcablă supu­nere la obiect, un simţ istoric deosebit. El ia în consideraţie toate datele trecute şi prezente­le istoriei româneşti şi europene. De crizele socioo-politice din ţară profitaseră, de regulă, puterile străine, în cazul când nu erau provocate de ele, în testamentul politic eminescian (necunoscut sau nerespectat, din nenorocire, de către oamenii noştri politici!) era şi sfatul, dat urmaşilor lui C­.Rosetti, să înveţe carte şi, mic cu seamă, istoria ţării, şi să nu înfăptuiască republica cu ajutor străin. Plus de asta, a veghea la “sănătatea” organismului socia (rostul suprem a monarhului consti­­tuţionic, dar şi a preşedintelui republicii) nu înseamnă aderenţă exclusivă la conceptul de stat natural, cum crede Sorin Antohi, având corelat respingerea oricărei idei de “contrac­­tubism”. (Faptul a fost demonstrat, convin­­gător, în ultima vreme, de Die Bădescu.) Dar există texte eminesciene foarte limpezi care fac lumină acolo unde glosatorii întunecă lucrurile. Neînţelegerile vin din aceea că Eminescu nu şi-a sistematizat gândurile şi “doctrina” se pierde în masa eterogenă a operei. Aşa se explică de ce gândirea i-a putut fi denaturată în fel şi chip, fiecare împărtă­­şindu-se din ce i-a convenit. Este adevărat că poetul susţinea geneza naturală a statului, asemuind-o rolulri de b­ine, dar nu mi este la fel de exact că ar fi rămas adeptul statului primitiv, apropiat de starea naturală. Stat “natural” este însă o condiţie a înfloririi civilizaţiei şi culturii, ceea ce este cu totul atceva decât “conservatorism” în sensul depreciativ a cuvântului. Poetul pleacă de la real şi nu de la construcţii fanteziste­le raţiunii. Comunităţile umane nu rămân în faza naturo-primitivă: “Cu încetul însă, omul perfectiei se desprinde din totalitatea organizaţiei natur­e şi-şi lărgeşte din ce în ce cercul său de activitate individuală şi atunci abia începe pentru el viaţa într-adevăr omenească, viaţa liberă (s.n.)” (Timpul, 8 noiembrie 1978). Or, această “viaţă într-adevăr omenească” coincide cu apariţia suprastructurii politice, direcţionată în două tendinţe fundamentie: una mergând spre conservarea tradiţiei (recte a stării naturale), lota spre liberalismul contractualist. Contractubismul şi statul natural sunt cele două concepte moderne despre stat, apreciază Eminescu. Fiecare prezintă avantaje, dar şi primejdi­e oricăror extreme. Extrema conservatoare poate duce la “osificare” a stărilor de castă, tutelând celelate clase şi lipsindu-le de “energia individulă”, făcân­­du-le “indolente”. La rându-i, extrema liberală deschide pârtii pentru un “individualism”, care “preface viaţa într-o luptă de exploatare reciprocă, care poate ajunge la disoluţia completă a statului”. Care este opţiunea poeturii? Surpriza e că nu se arată nicicum partizan­i statului natural, recte­l conservatorilor. Eminescu propune o cu totul sită­che­­ lucru esenţile în abordarea doctrinei sie: “între aceste două extreme e poate meşteşugul adevăratei politice”. Şi motivaţia: “A împreuna exigenţele existenţei neapărate a statului cu exigenţele libertăţii individule, a nu permite ca asociaţii de idivizi răpitori să facă de stat o m­erită a lor şi a nu lăsa pe de­ltă parte ca statul impersonic să lege cu totul mulle individului, asta e problema pe care mulţi s-au ncercat s-o deslege, dar de la Cezarii Romei şi până la Cezarii moderni nu s-au găsit locă remedii radicale, ci nume ploiative”. (Idem). Nu e locul să desfăşurăm bei soluţia embesciană. Dar cred că e timpul să-l citim corect pe Embescu, la litera şi spiritul textelor sie, supuse unei viziuni complexe, neatlese­scă de vreun doctrinar român, darmite s-o mir şi pună l practică! E vremea să-i dăm Cezarului ce-i b Cezarului şi să redobândim, prin el şi prin noi, conştiinţa adevărată a “stratului de cultură la gurile Dunării”. Theodor CODREANU *) Eseu inedit, scris în anul centenarului morţii lui Eminescu, 1989. PUNCTE DE VEDERE Eminescu şi "utopiile" criticii ateneu IANUARIE 1996

Next