Ateneu, 1997 (Anul 34, nr. 1-12)
1997-01-01 / nr. 1
“Eminesciana NOTE DESPRE ONTOLOGIA ARHEULUI ” in ACEST nUMAR: * In memoriam: Marin Sorescu și Constantin Crişan * "Arta e un sistem de constrângeri", interviu cu Livius Ciocârlie * Autori şi cărţi * Cronica literară * C.D. Zeletin: Amintirea lui Victor Eftimiu * Poesis: Vasile Romanciuc * "Jocul politic a fost luat prea în serios", interviu cu Iosif Naghiu I însemnări medicale . Şcoala Varia I Henri Bergson: "Evoluţia creatoare" Tema arheului, chiar restrânsă la proza marelui poet, ca în cazul de faţă, pune în mişcare conştiinţa şi meditaţia ontologică, implicând o foarte largă deschidere. "Archaeus" a devenit pentru Eminescu adevărul însuşi şi "ca orice mit bun el s-a pierdut în propria lui risipă". El, arheul, este o "fiinţă alchimică" şi afirmaţia nu trebuie să surprindă, de vreme ce G.Călinescu a demonstrat de mult că poetul n-a fost străin de literatura ermetică, de ocultism, magie, astrologie şi alchimie. Deci interesul poetului pentru " Archeus" se explică lesne, iar alchimia i s-a impus ca o "filosofie" a optimizării Fiinţei în unitatea sa. Exegeţii lui Eminescu (ai prozei, cu deosebire: G.Călinescu, Perpessicius, Eugen Simion, D.Vatamaniuc) au văzut în "Archaeus"-ul eminescian o întruchipare a principiului identităţii, un prototip, o permanenţă a spiritului universal, realizată îndeosebi prin metempsihoză, "ici ca rege, colo ca cerşitor". Determinaţii ca: eternă posibilitate, spirit, identitatea unicului etc. aparţin conştiinţei umane care este acel "nimic", acea "posibilitate" reprezentând totul pentru om şi numai în ea şi-ar putea găsi locul ideea de nemurire. Faptul că Eminescu situează legile naturii în spiritul nostru, şi nu în natura însăşi, că spiritul nostru priveşte lumea după "o sistemă oarecare", subiectivă, ţine de o viziune filosofică asimilată. Spiritul nostru intră în comuniune cu spiritul universului. "Archaeus" - "Demiurgos" "s-a încercat", "s-a opintit" mereu în saltul spre înălţimi al Fiinţei. Cu alte cuvinte spus, "Archéul nu este nimic altceva decât punctul de pornire al unui şoc, care, apoi, va expulza ce este supus şocului pentru a şi-l abandona lui însuşi. Dimpotrivă, ceea ce este determinat prin physis nu numai că rămâne, în mişcarea sa, ci, desfăşurându-se în conformitate cu mobilitatea, el se reîntoarce chiar în el însuşi" (Heidegger, în stilu-i caracteristic). Prima mare contribuţie interpretativă la tema pusă aici în discuţie a avut-o, la noi, Constantin Noica, a cărui Carte a arheilor a fost concepută punând în centrul atenţiei "arheii" lui Eminescu, măcar că, de bună seamă, sugestii veneau şi de la ideea platoniciană, şi de la ontologia aristotelică, şi de la "Spiritul obiectiv" al lui Hegel, şi de la arhetipurile lui Jung şi Eliade. Noica a adâncit conceptul "arheităţii" la Eminescu şi în Eminescu sau gânduri despre omul deplin al culturii româneşti (1975), dar esenţială rămâne Cartea arheilor (cap.III-V din Sentimentul românesc al fiinţei (1978). Arheul, spune Noica, este o instanţă supremă la care se raportează fenomenele şi procesele realului atât pentru cunoaştere, cât şi afirmarea fiinţei. Aceste instanţe supreme (natura, raţiunea) explică Fiinţa care "nu e ceva sacru", "de vreme ce nici ceva de ordin general nu există fără determinaţii şi fără întruchipare individuală, nici ceva individual fără determinaţii şi o ancorare în general, nici determinaţii goale fără o realitate individuală care să le producă şi una generală care să ţină laolaltă..." Fiinţe care nu se văd cu ochiul obişnuit, "zeii" din bucătăria lui Heraclit, cum ar fi "Spiritul timpului" sau al limbii, ori genius loci, ori chiar o specie oarecare. Adică nici măcar structurile nu se văd - ele fiind de regulă "entități abstracte" (numărul în matematică, structurile chimiei, codul în genetică, familia, genul, specia în biologie etc.), entități care, însă, devin totdeauna "universaluri concrete". Spiritul, o entitate abstractă, trece într-un "universal concret", pentru că nu există fără noi, fără realităţile individuale. Pentru a vorbi de fiinţă, se cuvine să avem în vedere asemenea "zei", a căror descriere concret figurată o găsim în "arheii" lui Eminescu, temă care nu este exclusiv împrumutată, nici vorbă, ci este produsul unei viziuni ontologice proprii, "în felul cum îl concepe el, arheul este o structură sau un pachet de posibilităţi structurate, care stau să treacă în sânul realităţii, dacă aceasta oferă condiţii favorabile realizării lui". (Continuare în pag. 4)