Ateneu, 1997 (Anul 34, nr. 1-12)

1997-01-01 / nr. 1

• Vă propun să începem acest dialog cu... începutul. Satisfacem astfel curiozitatea firească a multor cititori dornici să vă cunoască şi altfel decit vă cunosc din cărţile pe care le-aţi publicat. Vorbiţi-mi, deci, despre mediul familial, despre primele cărţi citite, despre anii de liceu şi de facultate, despre tot ce consideraţi că ar putea reconstitui climatul în care v-aţi format ca intelectual.­­ Sînteţi foarte amabil. Curiozitatea firească a multor cititori mi-e greu s-o imaginez. Mulţi n-ar putea să fie decit dacă şi-ar trece cărţile mele din mină în mină, ca pe romane de Ionel Teodoreanu, ceea ce... Dacă totuşi, pe o cale sau alta, dau peste ele şi le deschid, tocmai lucrurile astea le vor afla: mediul familial, primele cărţi citite, anii de liceu şi de facultate. Aş putea să evoc celălalt început, acela care se pierde în negura vremii, dar pentru asta ar trebui să fiu autor de ficţiune, adică să mi-l închipui, pentru că alte cunoştinţe despre înaintaşi decît am relatat în cărţi nu mai am. Ca să nu fiu obstrucţionist, vă vorbesc mai bine despre efectul acestora, al mediului familial etc. Efectul sînt eu însumi. Altfel spus, omul precar. Venit dintr-un ţinut de margine, cu istorie în afara graniţelor româneşti, fără cultură închegată, cu şcoală şubredă, dintr-un amestec de ţărani şi învăţători, învăţătorul fiind totodată cîrciumar, cu părinţi al căror abecedar a fost în altă limbă, în a căror bibliotecă vechii cronicari şi istoria lui Călinescu se învecinau cu romane de Drumeş, Dessila şi cu traducerile lui Jul.Giurgea, făcîndu­­mi "studiile" în perioada disciplinei "liber consimţite" şi a manualelor "unice", cu Mitu Grosu dar şi cu Tudor Vianu, am devenit ceea ce sînt. Un onest intelectual de provincie, cum ar spune, şi chiar spune, Adrian Marino. Pentru a fi onest, şi nu nedrept, adaug cîteva lucruri. Crescuţi în ambianţa riguroasei administraţii imperiale şi a hărniciei şvăbeşti, părinţii mi-au transmis măcar puţin din mentalitatea lor. La liceu - care "clasic” fiind, mi­­a format un imaginar mai adînc în timp decît al congenerilor mei de la alte gimnazii - s-a nimerit să fiu coleg cu doi viitori muzicieni (Gheorghe Firea şi Acel Erwin) şi un viitor important pictor (Roman Cotoşman), la facultate mi-am făcut veacul cu un mare scriitor, încă necunoscut (Mihai Bogdan), iar mai tîrziu m-am împrietenit cu Sorin Titel, Şerban Foarţă, Lucian Raicu, Sonia Larian şi Nicolae Manolescu. Toate astea au însemnat ceva: în oraş şi în şcoli am trăit împreună cu unguri, nemţi, evrei, sîrbi, încît sînt profund alergic la şovinism. Cam atît. - Cînd şi cum v-aţi descoperit vocaţia de scriitor? - Cuvîntul vocaţie mă îndeamnă şi el la un răspuns obstrucţionist. Ştiu eu ce înseamnă vocaţie şi dacă am aşa ceva? Dacă vocaţia este un sentiment al urgenţei, o imperioasă nevoie de a scrie, atunci veleitarii sînt pe primul loc. N-am cunoscut mai multă fierbinţeală literară decît la autori care îmi puneau în braţe cîte un manuscris indigest. în schimb, cum foarte bine se spune în cărţile lui Lucian Raicu, pentru scriitorii mari nu de puţine ori scrisul e o pacoste, o cruce pe care o duc. De multe ori ei scriu fără nici un chef. Se plictisesc scriind. Deci... Dacă vreţi totuşi un răspuns biografic, v-aş spune că am descoperit literatura, nu şi vocaţia, în două împrejurări. Le-am povestit în Clopotul scufundat. Mai întîi, presimţind că nu voi fi bun de ceva mai serios, tatăl meu mi-a propus să recenzez pentru uz propriu un roman "din alea bune, englezeşti", cum se citeau în mediul nostru, sâ-i zicem mic-burghez. Mare lucru n-a ieşit, pot să vă asigur, dar ştiu că m-am investit în judecăţile mele strimte, am participat la ele ca un viitor critic literar. Asta se întîmpla pe la nouă, zece ani. La fel de mult sau şi mai mult, m-am investit într-o lucrare de concurs intitulată Prima zi de şcoală, la unsprezece ani. Am scris cu foc, fără să-mi pese de ortografie, cît mi-a fost de nesuferită şcoala de cum am dat de ea. Fără să bag de seamă, descopeream şi tema proprie - autobiografica punere de cenuşă în cap - şi literatura. Deşi părea o simplă relatare memorialistică, compunerea mea conţinea medierea necesară literaturii, expresia indirectă. Povestind prima zi de şcoală primară, de fapt exprimam starea de rău de viaţă pe care o aveam chiar atunci, în momentul scrierii. Cred că puţin îmi păsa cum mă simţisem ca proaspăt şcolar. Ca licean novice mă simţeam al dracului de prost şi asta mă muncea, asta mărturiseam. Inutil să vă spun că e ceea ce fac şi acum.­­ Cărţile dumneavoastră lasă impresia unei mari spontaneităţi atît în gîndire, cît şi în expresie. Dar, după cum bine se ştie, aparenţele înşală adesea. în consecinţă, vă întreb: cît de elaborată este spontaneitatea dumneavoastră? - în măsura, modestă, în care se vorbeşte despre mine, circulă ideea că aş fi un elaborat. Ideea se trage de la statutul de teoretician literar. Deşi e multă vreme de cînd nu mă mai ocup de teorie, imaginea s-a fixat. Şi cum propagam norme destul de complicate, s-a făcut presupunerea că în propriul meu scris voi fi fiind un abil construc­tor, cu atît mai abil cu cît la o primă vedere nu se pot descoperi principiile compoziţionale. Nu se pot descoperi nici la a doua - fiindcă nu există. Poetica mea se poate formula foarte scurt: scriu tot ce-mi trece prin cap şi după aceea şterg cît îmi spune bunul simţ că e potrivit să şterg. Ca INTERVIU Livius Ciocârlie "Arta e un sistem de constrângeri" atare, sunt într-adevăr un spontan de primă instanţă, în a doua încerc să mai îndrept cîte ceva. De altfel, spontaneitatea, naturaleţea, îmi ţine loc de talent. Am o relaţie cu mine puţin diferită de a multor altora, în sensul că nu-mi îngrijesc imaginea. Nu-mi pasă ce se poate spune despre ea. Ba, chiar, aş zice că efectul urmărit e exclamaţia ce o mai fi şi cu ăsta !? - Care va fi statutul scriitorului în lumea românească de mîine? - Nu ştiu care va fi statutul şi nu e problema mea. Nu sunt un scriitor cu statut, cel puţin din punctul meu de vedere. Sunt un diletant. Scriu fiindcă îmi face plăcere, iar cărţile care rezultă reprezintă un produs secundar, pentru mine destul de indiferent. Or, o parte a statutului de scriitor de la cărţi provine.O altă parte de la prezenţa în lume a autorului. Nici la aceasta nu mă pricep. Dacă particip cît de cît la viaţa literară, de exemplu răspunzînd la întrebări, o fac din slăbiciune, pentru că nu ştiu să refuz. Prin urmare, nu sînt competent în statut. Constat numai că în momentul de faţă statutul pare să fie creat de relaţia cu mass media. Cît de mediatic eşti, atîta statut ai, înseamnă că am intrat în lumea bună, europeană. Vreme de patru ani, petrecuţi în Franţa, am observat cum se amplifică procesul. Prin 1990 mai puteai să-i vezi pe la două noaptea pe Levinas, pe Michel Toumier sau, retrospectiv, pe Jean Genet ori Nabokov. Acum, dacă mai apar, e în supa (Bouillon de culture) a lui Bemnard Pivot, împreună cu doamna Kohl, care scrie rețete culinare, sau cu vreun specialist în vinurile de Bordeaux. Pe Nathalie Sarraute n-am văzut-o niciodată. Săptămînile astea, fiindcă a împlinit nouăzeci de ani, fapt mediatic, nu mă îndoiesc că apare şi în jurnalele de actualităţi. Despre ce va fi în lumea românească de mîine ştiu numai că din ea voi lipsi. - Care sînt, în condiţiile economiei de piaţă, relaţiile dintre scriitor şi cititorii săi? - Nu de mult, Mihai Tatulici mi-a explicat că problema ce se pune în condiţiile economiei de piaţă nu e a relaţiei scriitorului cu cititorii, ci a celei cu oamenii de afaceri. Meditînd în marginea acestei ştiri, am îmbunătăţit proiectul. De ce să depinzi de oamenii de afaceri, mi-am zis, cînd şi mai profitabil este să fii tu însuţi om de afaceri! Ca atare, după ce se vor epuiza cele o mie o sută de exemplare care zac în librării, din o mie cinci sute cît au apărut, mă refer la ultima carte, am de gînd să nu mai propun editurilor decît produse vandabile. Librarii vor trebui să împingă mai spre marginile tejghelei pe Barbara Cartland şi pe Sandra Brown ca să-mi facă loc. Pînâ la bursa de la Londra nu mă opresc. Cum aţi remarcat, am modificat întrebarea. Ce mai fac cititorii e treaba lor. Pe mine mă interesează relaţia cumpărătorilor cu furnizorul lor. - Ce ar trebui să se facă pentru ca literatura română să fie mai bine cunoscută în lume? - Nu ştiu cum să vă spun mai politicos că în întrebarea dumneavoastră zace un rest de gîndire prerevoluţionarâ. Nişte foruri, cum ar fi ministerul culturii sau Centrele culturale afiliate ambasadelor prin diverse ţări ar trebui să facă ceva pentru ca scriitorii români să fie mai cunoscuţi. S-a tot încercat. Rezultatul e de aşa natură încît v-a inspirat întrebarea. Ce se poate face mai eficient? Ori ca literatura română să se scrie în franceză sau în engleză, ori ca scriitorii români să se adapteze mai bine cererii şi să producem mai mulţi petrupopeşti, ori să aşteptăm ca, în mod imprevizibil, să apară o locomotivă, adică un autor care să atragă atenţia asupra lui şi, prin dinamica inerţiei, a altora ca el. Care va fi acesta, Dumnezeu ştie... Va fi Cărtărescu, realmente prezent în librăriile franţuzeşti, va fi Ţepeneag, cu ultimul lui roman, de real succes? (Mă bat pest gură. Mi-a zis: "Nu spune acasă că se scrie despre carte. N-o să mai apuc să public nimic.") • Ce înseamnă astăzi curaj în literatură?­­ Cum ar veni, mă întrebați despre mintea românului de pe urmă. Curaj ne-ar fi trebuit cînd ştiţi şi dumneavoastră. Acum...Ce poate fi curajul în prezent? Poate curajul de­ a nu descoperi că am fost, toţi, disidenţi. De a ne vedea trecutul aşa cum a fost, cu umbrele şi, totuşi, luminile lui. Sau, poate, întrebarea are bătaie mai lungă. Să existe un curaj intrinsec în a scrie literatură"? Poate că da. "Nu se ia în serios consumul de forţe, ducînd la epuizarea prematură, pe care îl implică munca scriitorului şi care îl face pe insul fizic purtător de genialitate, din om - neom", scrie acelaşi Lucian Raicu, pe care îmi place să-l citez. Aşa e, dar e vorba despre insul purtător de genialitate. La nivelul meu, a putea scrie literatură înseamnă noroc, nu curaj. - Cîte satisfacţii şi cîte insatisfacţii v-a adus profesiunea de scriitor? - Cu ultima frază, de mai sus, am şi răspuns. Literatura mi-a adus mari satisfacţii... de interior. S-a întîmplat ca încă din copilărie să mi se formeze ideea fixă că nimic nu e mai grozav pe lume decît să fii scriitor. Fiind eu însumi unul, pot fi, din capul locului, satisfăcut. în rest, nu prea ştiu. Nu ştiu fiindcă nu cunosc situaţia mea de scriitor. Nu-mi dau seama cîte parale face ce scriu. Văd că unii mă lăudă. Alţii mă iau peste picior. Sau, de cînd public proză, spun ce critic bun erai dumneata! Cititori, cum ziceam, nu prea am. în schimb, atrag premii. Am un amic care nu mă prea suferă şi care zice că sunt un premiant. Ceea ce presupune un anumit conformism şi chiar o anumita mediocritate. A le oferi criticilor exact ce aşteaptă de la tine. A nu-i pune în situaţia incomodă de a nu şti de unde să te ia şi cum să te citească. Aşa să fie? Trebuie să admit că da, deşi tendinţa mea ar fi să cred că sînt imprevizibil şi cam trăsnit. Oricum, am satisfacţia, fiindcă despre satisfacţii mă întrebaţi, de a nu mă cunoaşte încă. Pe mine, cel puţin, reuşesc să mă surprind, încă nu m-am fixat. Mai am încă ce descoperi. Recitesc întrebarea şi descopăr altceva. Descopăr cuvîntul profesiune. Profesiunea de scriitor. Departe de mine aşa ceva. A fi profesionist înseamnă a avea o competenţă gata să răspundă la comenzi. A putea să lucrezi după un model sau un plan. Eu nu cunosc dinainte nici măcar conţinutul frazei următoare. De altfel, e tocmai ceea ce-mi întreţine plăcerea şi sentimentul de libertate. Altcum, literatura ar deveni o obligaţie. Am fugit totdeauna de corvezi. Ce-i drept, ele m-au cam ajuns din urmă. Măcar în literatură să fiu de neajuns. - Care este relaţia ideală dintre artă şi politică? - Am să trîntesc una. Relaţia ideală dintre artă şi politică se stabileşte în dictatură. Cu singura condiţie ca dictatura să constrîngă fără a aservi. Să fie dictatură, nu tiranie. Arta e un sistem de constrîngeri. Aşa se explică faptul că în perioade de dictatură, cum au fost atîtea, apar o sumedenie de artişti aproape mari. Ce-i drept, ca să fii cu adevărat mare îţi trebuie mai mult decît atît. îţi trebuie constrîngeri interioare, pe care singur ţi le creezi, sau ţi le creează natura proprie, complexul intim. Dau un exemplu. Pe Proust l-a ajutat să fie scriitor foarte mare complexul homosexualităţii. L-a silit să-şi travestească natura în figuri la prima vedere lipsite de asemănare cu el, adică în puternice ficţiuni. André Gide, care n-a avut complex, ci şi-a expus homosexualitatea, n-a fost la fel de mare. Revenind. Deci, creează o dictatură şi vei avea mulţi artişti. N-o spun nici ca amator de dictaturi, nici cu cinism. O spun cu luciditate. Aşa e viaţa, aspră. Nu ne caută în coame. E ceea ce o şi face exaltantă şi greu de suportat. Intr-o lume tolerantă, în care se trăieşte bine, arta lîncezeşte. E ceea ce se obervă în occident acum. • Nu puţini sînt cei care consideră că morala şi politica nu pot dialoga. Dacă este aşa, care dintre ele refuză dialogul şi de ce?­­ Cînd îi citesc sau îi ascult pe unii confraţi cum răspund la tot felul de întrebări, rămîn uimit şi în admiraţie. Cît de inteligenţi trebuie să fie ca să aibă răspuns la orice! Nu ştiu cum stau lucrurile cu politica şi morala. Politica îmi e străină. Morala, să mă mai gîndesc. Sigur, pot oferi în loc de răspuns un clişeu. Unul mai uşor de formulat în limba franceză care deosebeşte compromis de compromission, adică negocierea, care impune şi cedare, de actele compromiţătoare. Politica ar fi arta de a te tîrgui fără a te compromite. Ca atare, politica poate dialoga cu morala. Nu ştiu dacă şi morala e de acord să dialogheze. Poate se teme să nu se compromită. Tocmai temerea asta, ţepoşenia asta de fată mare a moralei mă pune în rezervă şi mă apropie de ideile lui Andrei Pleşu. E mult mai bărbăteşte să ieşi curat dintr-o situaţie compromiţătoare decît s-o eviţi.­­" Preferi să fii bogat sau fericit?" - întreabă Epictet de aproape două milenii. Vă rog să răspundeţi la această întrebare ca şi cum filosoful grec v-ar fi adresat-o dumneavoastră, eu avînd doar rolul de poştaş.­­ A preferea fericirea înseamnă a prefera vrabia de pe gard. Omul nu poate fi fericit decît dacă e dobitoc sau mistic. Poate avea numai momente de fericire; în schimb, poate să fie bogat. Lăsaţi bogăţia să vină la mine, zic, deci. Decît că nu vine. Nu vine singură dacă nu ţi-a dat Dumnezeu un tată bogat. Pentru noi nici n-ar fi fost posibil. Un tată bogat în 1945 ar fi atras numai pocinoage. Altfel, omul nu e bogat, ci se îmbogăţeşte. Este şi asta o vocaţie. Cum nu prea poţi să ai două, iar dumneavoastră spuneţi că am vocaţie de scriitor, nu mă gîndesc la bogăţie şi mă mulţumesc cu momentele de fericire. Din păcate, ele nu sunt pure. Le însoţeşte îngrijorarea. Ştiu că trebuie plătite. Iar groaza mea este să nu plătească cineva dintre cei apropiaţi, în locul meu. - Ce calităţi apreciaţi cel mai mult la un om? Dar la un scriitor? - Un răspuns scurt ar fi acesta: la om apreciez cel mai mult calităţile de scriitor, iar la scriitor calităţile de om. Concizie. La Rochefoucauld. Dar e un perete, mai degrabă decît un răspuns. îţi trimite cu putere mingea înapoi. Nu mulţumeşte. Poate că cel mai mult îmi place la om voinţa nefolosită, ori folosită numai în folosul altora, îmi place omul păgubos care se duce de rîpă surîzînd. Scriitorul e, cum ziceam, un om norocos. Un sentiment de justiţie mă face să nu apreciez la el nimic. Le are el pe toate, ce sâ-i mai admir... - Ce sfaturi îi daţi uneori scriitorului care sinteţi şi cum reacţionaţi cînd el nu vă ascultă? - "Lasă scrisul, Gilică" e sfatul pe care mi-l dau din cînd în cînd. E iar un citat din Lucian Raicu. Te face să rîzi, iar după aceea să te gîndeşti. Cum reacţionez cînd Gilică al meu, pe care-l cheamă de fapt Bibulie, nu mă ascultă? Slavă Domnului că nu e în stare să mă ia în serios, îmi spun. - Ce aveţi pe masa de lucru în momentul de faţă? - în momentul de faţă am pe masa de lucru o felie de pîine cu unt. Sergiu ADAM IANUARIE 1997 ateneu PAG. 3

Next