Ateneu, 1998 (Anul 35, nr. 3-12)

1998-03-01 / nr. 3

r( Prof. dr. René DUDA Sănătate Ş»­i economie ÎNSEMNĂRI MEDICALE) în limbajul uzual, curent al managerului din domeniul sănătăţii publice îşi fac loc astăzi, din ce în ce mai mult, expresii ca eficacitate, randament, productivitate, ter­meni care nu au aceeaşi semnificaţie ca omologii lor din economie. Aceşti termeni tehnici se folosesc în ocrotirea sănătăţii doar prin asemănare cu cei din ştiinţele economice, fără a avea un conţinut şi rol identic. în medicină apar elemente calitative care nu pot fi măsurate cu etaloanele precise, utilizate curent în economie, în domeniul medicinii şi al sănătăţii publice nu este posibil un control direct al rentabilităţii, prin raportarea manevrelor sau intervenţiilor efectuate la cheltuielile făcute în acest scop, ci este indicată utilizarea altor mijloace. Numeroşi specialişti recomandă înlo­cuirea, în acest domeniu, a termenilor de economie sau rentabil, cu termenul mai generic de raţional. A funcţiona raţional în ocrotirea sănătăţii înseamnă că, în cel mai scurt timp şi cu un efort financiar cât mai redus, să se obţină o eficienţă medicală cât mai ridicată. Insuficienta utilizare a unor paturi sau neraţionala lor repartizare nu înseamnă numai o irosire de fonduri şi de forţă de muncă medicală, ci constituie - în acelaşi timp - o frustrare a populaţiei de dreptul ei legitim de a beneficia integral de prestaţiile medicale care-i pot fi oferite de toate unităţile sanitare aflate în funcţiune. Studiile efectuate în direcţia proble­melor de economie şi planificare sanitară şi­­au fixat ca principal obiectiv stabilirea măsurii în care se obţine o utilizare raponală a bazei materiale a ocrotirii sănătăţi, în condiţile unui randament corespunzător al unităților medico-sani­­tare; ele sunt determinate de necesitatea corelării costului asistenței medicale cu fondurile alocate în acest scop. Direcpa de dezvoltare a institupilor sanitare și planificarea acesteia se face pnînd seama de eficienţa sanitară şi economică a diferitelor acţiuni şi tipuri de unităţi sanitare, adică de caracterul lor raponal. Eficienţa economică a unei instituţii sau măsuri sanitare nu se apreciază separat de eficienţa sa medicală; între ele există o corelare intimă; într-adevăr, utilizarea raţio­nala a bazei materiale a unei unităp medicale reprezintă un cîştig prin prisma econo­micităţii, iar eficienţa sanitară este şi ea evidentă, deoarece un număr mai mare de bolnavi au posibilitatea de a beneficia de baza materială existentă. Totodată, trata­mentul medical eficient este - în acelaşi timp - cel mai economic, deci şi cel mai raţional. Un aparat medical pentru explorări funcţionale de înaltă tehnicitate nefolosit sau folosit insuficient, în afara prejudiciului de ordin economic, afectează şi eficienţa medicală, lipsind bolnavii de posibilitatea de a fi investigaţi. Aceasta atrage după sine creşterea duratei de spitalizare a acestora, până la precizarea diagnosticului şi apli­carea tratamentului adecvat, şi în final, duce la sporirea cheltuielilor ce revin unui bolnav internat. Utilizarea nejustificată şi abuzul de antibiotice, în afara măririi cheltuielilor la medicamente, produce şi prejudicii de ordin medical, fie prin posibilitatea instalării rezistenţei la anti­biotice, fie chiar prin posibilitatea unei îmbolnăviri mai grave datorată dezvoltării florei microbiene saprofite, banale. Eficienţa economică, dat fiind caracterul umanitar şi social al ocrotirii sănătăţi, este subordonată celei medicale, adică măsurilor care se iau pentru satisfacerea nevoilor de asistenţă medicală ale membrilor societăţii. Astfel, este cunoscut faptul că unităţile sanitare cu pupne paturi sunt neeconomice, având o utilizare redusă şi o regie ridicată. Economicitatea nu se apreciază numai prin prisma cheltuielilor efectuate, ci şi prin faptul că unitatea sanitară (spitalul sau ambulatori­l) redă societăți un om sănătos, capabil să producă din nou. Unele chel­tuieli, ca de exemplu cele efectuate pentru modernizarea spitalelor, par a fi la prima vedere "neeconomicoase”. Ele nu pot fi apreciate prin efectele lor economice, însă trebuie să se pnă seama că ele contribuie la vindecarea bolnavului. Activitatea medicală se caracterizează printr-un conţinut pro­fund uman, iar elementele de ordin eco­nomic trebuie să pnă cont de aceasta. Folosirea în practica ocrotirii sănătăţi a unor variate metode de cercetare a eficienţei economice şi medicale a acestei activităţi contr­ibuie la dezvoltarea şi utilizarea rapo­nală a resurselor materiale şi umane, la îmbogăţirea metodelor de lucru şi la dezvoltarea ştiinţei şi practicii sănătăţii publice. Ele reprezintă­ un instrument important al conducerii ştiinţifice a insti­tuţiilor medico-sanitare, al managementului sanitar. Când ne referim la modul sau poziţia medicinii în economie nu trebuie uitat nici o clipă că activitatea medicală, prin prestaţiile de îngrijire a bolnavilor, nu reprezintă numai un consum de fonduri, o sarcină pentru bugetul statului şi pentru economia naţională. Activitatea medicală are totodată un puternic conţinut social­­economic. Prin asistenţa medicală şi în primul rând prin cea de igienă şi medicină preventivă, integrată în activitatea eco­nomică a societăţii, sectorul sanitar participă la transformarea condiţiilor de viaţă şi de muncă în conformitate cu nevoile sănătăţii omului, contribuind la creşterea şi promovarea sănătăţii forţei de muncă. Prin activitatea medicală de depistare activă şi precoce a bolilor, de tratament timpuriu şi de recuperare medicală, ea contribuie la redarea omului mai devreme şi cât mai integral vieţii active, productive. Economistul este astăzi un actor prin­cipal în cadrul echipei de management sanitar, pentru eficientizarea activităţii serviciilor de sănătate. Flash publicistic • Revista "Teatrul azi”, 10-11 (95)/ 97, surprinde, inteligent şi avizat, luminile şi umbrele "examenului anual al con­ştiinţei­­ noastre teatrale", constituit de Festivalul naţional de teatru - 1997. Astfel, în articolul "Actorii şi drep­turile lor", Dumitru Solomon evi­denţiază faptul că, în viitor, teatrele vor lucra numai cu actorii talentaţi, ceilalţi, rămaşi fără contracte, "trebuind, spre a-şi câştiga existenţa, să facă altceva." Cele câteva posibile ipostaze noi de lucru vor reclama, peremptoriu, şi ele, legea concu­renţei, prioritate având, în mod firesc, tot actorii foarte buni. Finalul articolului aduce o vagă umbră de speranţă, înecată într-un vădit umor amar: "în orice caz, e limpede că aşa cum s-a trăit până acum, cei muncitori la un loc cu cei leneşi, cei talentaţi la un loc cu cei fără har, nu se va mai putea trăi. Actorii nu trebuie să dispere însă. Unul dintre ei a ajuns preşedinte al Statelor Unite ale Americii." Deosebit de interesantă este și ancheta pe tema: "Secretariatul literar, între secretariat şi literatură." Răspunsurile la întrebarea: "Care este statutul secre­tarului literar în teatru?" izvorăsc, nu încape îndoială, dintr-o cunoaştere pro­fundă a problemei, interlocutorii fiind oameni de teatru aflaţi, prin funcţii, în mediaş res: "în teatrul românesc sub­venţionat, secretarul literar are un statut marginal. Se crede că prezenţa lui este necesară doar în tipografie sau spre a face protocolul­­ şi nici măcar asta în sensul propriu al cuvântului, el rezumându-se mai mult la alergătura cu invitaţiile... în general, este un sac foarte bun pentru a încasa şuturi de la oaspeţi sau de la colegi..." (Dan Vasiliu, directorul Tea­trului de Comedie); "secretarii literari nu au avut un statut de invidiat­ în alte teatre la "Ţăndărică", însă, eu îi socotesc egalii mei..." (Mihaela Tonitza-Iordache, director al Tea­trului "Ţăndărică") ; "Azi, când pri­matul regiei este incontestabil şi când teatrul este mult mai puţin conectat la fenomenul literar general, secretarul literar nu mai are nici o valoare!" (Cristian C.Buricea-Mlinarcic, fost se­cretar literar la Teatrul "Odeon"); "Ni­meni nu mai ştie exact la ce foloseşte secretariatul literar. Unii iau în consi­derare numai prima jumătate a terme­nului, socotind că au, în felul acesta, și o secretară cu studii superioare pe lângă cea cu studii medii..." (Miruna Runcan - fost secretar literar la Teatrul "Odeon"). Din răspunsuri, remarcăm, toto­dată, că ele, în toate cazurile, trimit cu gândul la ceea ce în matematică se numeşte integrală nedefinită, dată fiind dificultatea de a stabili domeniul de existenţă al acestui specialist cu studii superioare, "uzurpat" de "atotputer­nicia" regizorală. Şi-atunci, ne întrebăm dacă n-ar trebui... dar cum n-avem noi căderea...! Multitudinea rubricilor (Antiteze, Festivaluri, Ancheta "Teatrul azi", Cronica teatrală, Avanscena, Car­tea de teatru, Teleteatru, Teatrul ieri, Noi în lume etc, precum şi publicarea celor două piese noi: "Dumnezeu bine­cuvântează America" de Petre Barbu şi "Cine ajunge sus la fix" de Dumitru Solomon fac din "Teatrul azi" nr. 10-11/ 1997 un număr de excepție. • Numărul 7 (351), serie nouă, 25 februarie 1998 al revistei "LUCEA­FĂRUL" este dedicat special literaturii de rezistență, literaturii de sertar, în "Reacții la o provocare", "Marius Tupan, redactorul-șef al revistei, so­coteşte că dezbaterea acestei probleme este de o stringentă actualitate, un act de profundă moralitate şi justiţie faţă de fenomenul literaturii de sertar şi a celei de rezistenţă, privite cu rezerve sau bagatelizate, minimalizate ori chiar vehement negate, dezbatere care exclu­de ab initio: "vreo ambiţie personală a cuiva din redacţie, nici vreo campanie prin care să bifăm un alt fel de manifestare a spiritului creator ,şi, cu atât mai puţin, o revanşă a acelora care au trecut prin încercări, ameninţări şi frustrări, taman în vremea când alţii slăveau conducătorul iubit, căpătând privilegii,, de la călătorii în străinătate până la fotolii pluşate, aducătoare de parale şi influenţe. Ei, profitorii şi suficienţii, laşii şi servilii, într-o compli­citate cu semidocţii, ne-am obligat să reacţionăm, ştiind că situaţia unor cărţi nu-i de ignorat, dimpotrivă." în pagina a doua a revistei, este publicată o listă de autori şi de cărţi (cu posibile exagerări şi deschisă unor eventuale completări) "ce s-ar putea înscrie sub ideea noastră că am avut o literatură a rezistenţei." Iată şi câteva idei reprezentative pentru problema pusă în dezbatere, desprinse din intervenţiile unora dintre participanţi: "Căci cu toţii ne imaginam cărţile zise de sertar ca fiind ascunse, aşa cum pretindea, parcă, A.Tom­a, prin sticle, cu dop ermetic şi îngropate în pământ. Şi cum nimeni nu făcuse aşa, litera­tura de sertar nu exista." (Nicolae Prelipceanu - "Scriitorii din sertar"); "Cine susţine că nu există literatură de sertar, implicit îşi susţine cauza sa proprie, rolul său în spaţiul literar, susţine vechile clasamente şi poziţii încetăţenite până în ’89. Aceeaşi reti­cenţă a fost de pildă faţă de scriitorii din exil." (Stelian Tănase - "Poveşti pentru uitare"); "în mintea lor, domi­nată de ideea de ordine pe stil vechi, literatura de sertar e o necuviinţă, o sfidare, o subversiune, după cum exilul e încă o oficină de trădători de ţară, spioni, sabotori." (Gh.Grigurcu -"Intre aplauze şi suferinţă"); "Este ca un fel de (altă) investigaţie, autentificare a calităţii de revo­luţionar - păstrând proporţiile - ceea ce se cerea, patetic şi ridicol, cu puţin timp în urmă la gardul de fier al Pieţii Revoluţiei. Ori, în literatură nu se dau note pentru rezistenţa­­ autorilor, nici dispense de calitate pentru scrisul... combatant!" (Florenţa Albu - "Con­troverse"). • Revista "DISCOBOLUL", serie nouă, anul II, nr.3 (8) dec. 1997, editată de Consiliul judeţean Alba şi Centrul Cultural "Lucian Blaga" este, în mod cert, o publicaţie vie, dinamică, care, dincolo de eleganţa formală, se impune prin substanţă şi rigoare. Astfel, în "Peştele în apă", Alexandru Vlad se întreabă dacă "Există oare o relaţie specială a scriitorului cu Puterea, sau a Puterii cu scriitorul?, pentru ca apoi, să reflecteze în marginea posibilelor ipostaze ale acestei ecuaţii: "E dreptul şi obligaţia lui să se implice în politic.Dar când e vorba de a servi Puterii, chiar Puterii rezultate din opţiunea sa politică, scriitorul trebuie să fie de două ori atent. Pe de o parte pentru că în politică, adică acolo unde se îngăduie folosirea puterii şi violenţei, devine incert faptul că binele generează doar binele şi răul doar răul... Pe de altă parte pentru că Puterea caută notorietatea pentru a-şi spori sieşi capitalul sau legitimitatea, cum am spus, iar scriitorul în politic, oricât ar mai fi încă de curtat, nu este decât un înlocuitor, un ersatz." Cronica lui Ion Pop, "Anatomia şi fiziologia poeziei", la "Despre poezie", "curajoasa incursiune în spaţiul proble­matic al poeticii moderne" (1987) a lui Nicolae Manolescu, este un demers inteligent şi subtil care porneşte de la aprecierea că "După un deceniu, cartea sa rămâne cea mai aprofundată abordare, la noi, a acestei problematici." Libertatea de mişcare, specifică criticii şi eseisticii ma­­nolesciene, o remarcă Ion Pop şi în ipostaza de teoretician a acestuia: "... el se apropie de "obiect" fără nici un fel de morgă savantă, evită apoi, pe parcurs, sicitatea scientistă, rămînînd atașat unui limbaj prin care sevele circulă încă, vitale și proaspete." Ipostaza de poetician a lui Nicolae Manolescu este considerată, pe bună dreptate, "un pariu câştigat", fapt pentru care pledează prima parte a cărţii, carte pe care Ion Pop o defineşte drept o "confruntare cu punctele de vedere cele mai actuale ale poeticii contemporane", confruntare benefică ce a conturat "o perspectivă teoretică bine articulată". Studiul informat şi distins al lui Cornel Moraru, "Ontologia demonicului" (I), cu aplicaţie la opera lui Lucian Blaga, precum şi remarcabilele "Teme la alegere" (Aurel Pantea, Traian Ştef, Ştefan Borbély, Rodica Draghincescu) sunt ele­mente care întregesc substanțial ima­ginea unei reviste definite de seriozitate și profunzime. Vasile CIOBANU PAG. 2 ateneu MARTIE 1998

Next