Ateneu, 1999 (Anul 36, nr. 1-12)
1999-01-01 / nr. 1
Prof. dr René DUDA PATOGRAFIA UNOR CONDUCĂTORI DE STAT (I) In ultimile decenii s-au înmulţit enorm studiile privind patografia unor mari personalităţi: artistice, literare, politice, religioase ş.a., precum şi măsura în care patologia lor somato-psihică influenţează viaţa şi activitatea lor. Patologia unor personalităţi politice, îndeosebi a unor conducători de stat, are însă o semnificaţie deosebită, deoarece suferinţele organice sau psihice ale acestora îşi lasă amprenta nefavorabilă asupra unor popoare sau chiar asupra întregii omeniri. Numeroase studii psihologice sau psihanalitice au stabilit faptul că “nectarul” puterii îi contaminează adesea pe cei care ajung - prin diferite metode sau împrejurări - în vârtejul puterii. Pe măsura trecerii timpului apar simptome semnificative: nu-și mai ascultă colaboratorii sau nu mai ascultă decât ceea ce vor, manifestă o înclinaţie spre izolare, susceptibilitate exagerată, ilogism, imprevizibilitate periculoasă, ajungându-se la megalomanie, lichidarea sau îndepărtarea vechilor camarazi şi, în final, la paranoia. O altă serie de constatări arată că mulţi şefi de stat suferă de boli organice severe, care se agravează sau complică pe măsură ce îmbătrânesc la cârma ţării. Tulburările patologice somatice, ajunse la un stadiu avansat, le atenuează sau chiar eclipsează, în mod inevitabil, spiritul critic. Preşedintele Giscard d’Estaing afirma, pe bună dreptate: “Un şef de stat nu este un bolnav ca şi ceilalţi. Din cauza responsabilităţilor pe care le exercită. Responsabilităţi tocmai faţă de ceilalţi, nu numai faţă de el”. în ţările dezvoltate, pensionarea se face la diferite vârste, între 60 şi 70 de ani, deoarece toate societăţile avansate recunosc această realitate a declinului fiziologic, somato-psihic al fiecărei persoane. Politicienii însă ignoră această importantă realitate, mai cu seamă atunci când este vorba despre ei înşişi. O altă constatare, remarcată de somităţile medicale, este aceea că - în mod paradoxal - nu toţi conducătorii, atunci când se îmbolnăvesc, beneficiază de cea mai calificată şi mai eficientă asistenţă medicală, aşa cum ar fi normal. Tratamentele sunt adesea contradictorii sau timorate, atât datorită lor, cât şi anturajului. Rareori un şef de stat îşi alege un medic personal competent şi cu mare experienţă, preferând un prieten care, faţă de această alegere, riscă să ajungă la ordinele celui care l-a angajat. Abia când starea sănătăţii se agravează sau suferinţele sale devin insuportabile, conducătorii recurg la ajutorul unor specialişti renumiţi, dar adesea nu urmează decât cu reticenţă tratamentul prescris de către aceştia, sub pretextul că este prea constrângător, sau nu ţin seama de recomandări. Unii dintre ei apelează la automedicaţie sau la metode ale medicinei alternative, la sfatul apropiaţilor lor. Lista “marilor bolnavi” sau, cum mai sunt numiţi, a “bolnavilor care ne conduc” este incredibil de lungă, chiar dacă ne referim exclusiv la timpurile noastre. Fără a ne propune să detaliem fiecare situaţie în parte, vom enumera cele mai importante cazuri de şefi de stat a căror stare de sănătate somato-psihică precară sau patologică a marcat profund destinul a milioane de oameni: Iuri Andropov (1914-1984), Hovari Boumediene (1932-1978), Leonid I.Brejnev (1906-1982), Fidel Castro (n.1927), Nicolae Ceaușescu (1918-1989), Constantin Cernenko (1912-1985), Winston Churchill (1874-1965), Francois Duvalier (1907-1971), Deng Xiao-Ping (1904-1998), Boris Elţîn (n.1931), Fahd Ibn Abdelaziz (n.1921), Francisco Franco (1892-1975), Hasan al II-lea (n.1929), Adolf Hitler (1889-1945), Nikita S.Hrusciov (1894-1971), Saddam Hussein (n.1937), Hafez al-Assad (n.1930), Mohammad Kadhafi (n.1942), Imamul Ruhollah Khomeiny (1900-1989), Kim Ir Sen (1912-1994), Kim Jong-II (n.1942), V.I.Lenin (1870-1924), John F.Kennedy (1917-1963), Mao Zedong (1893-1976), Ferdinand Marcos (1917-1989), Golda Meir (1898-1978), François Mitterand (1916-1997), Benito Mussolini (1883-1945), Tancredo Neves, Andreas Papandreu (1919-1996), Ronald Reagan (n. 1911), Sahul Muhammand Reza Pahlavi (1919- 1980), Franklin D.Roosevelt (1882-1945), Antonio Salazar (1889-1970), I.V.Stalin (1879-1953), Iosif Broz Tito (1892-1980), Karol Wojtyla - papa Ioan-Paul al II-lea (n.1920). După cum se vede, exemplele abundă în istoria omenirii, chiar în țările civilizate. Puterea sclerozează minţile, iar suferinţele organice inerente vârstei le agravează activitatea psihică. Foarte puţini suverani, chiar dintre cei mai luminaţi, rezistă acestor tentaţii de a menţine puterea cu orice preţ, uneori această tendinţă fiind favorizată şi de sistemele guvernamentale. O situaţie şi mai dramatică este aceea în care unii şefi de stat bolnavi, cu zilele numărate - în cele mai multe cazuri fiind vorba despre autocraţi - au parte de un sfârşit de viaţă îngrozitor, făcându-se eforturi supraomeneşti şi inutile de a fi menţinuţi în viaţă cât mai mult timp posibil, dându-se naştere la situaţii de-a dreptul penibile. Astfel ei devin victime ale unei înverşunări ieşite din comun, impuse doar de politică, îndeosebi din cauza pregătirii succesiunii. Dată fiind vastitatea problematicii abordate, deziarea acesteia va fi continuată în numerele următoare. ECHINOX este o revistă pe care n-o putem afla decît în mod excepţional, dar “cadenţa de tragere” probabilistică a numerelor sale nu mai reprezintă o excepţie în peisajul revuistic românesc. E bine că mai apare, cu atît mai mult cu cît programul său ambiţios nu e tocmai cel mai oportun pentru gusturile uşor alterabile ale epocii. Ea ne arată că nu doar discurile pot fi compacte, ci şi revistele, aşadar, o apariţie de ţinută academică indubitabilă, mai greu digerabilă de către media cititorilor de cultură tip agrement. Ce-i drept, oricum ar fi, lectura acestei publicaţii se face mult mai bine cu mintea de dimineaţă! Numărul 4-5-6 din 1998 e polarizat asupra visului, temă fertilă şi febrilă azi, ca şi odinioară. Ar fi multe de spus, multe se şi scriu în paginile sale, dar ne oprim doar la articolul Sandei Cârstina, Onirismul românesc care cuprinde această mişcare poetică deosebit de interesantă dar care s-a vădit insuportabilă pentru gradul de libertate la care aveam acces odinioară, în acest punct de tensiune estetică adînc subversivă, cenzura şi-a demonstrat eficienţa de prezenţă fără trup. Semnalăm astfel că la Cluj există preocupări concertate de studiere a fenomenului acesta literar, a cărui cunoaştere se află încă “dans Ies limbes”. EUPHORION, numărul trei (88,89,90) 1998, e aceeaşi prezenţă spumoasă şi jucăuşă, ce împinge arta publicistică spre un veritabil postmodernism. A-i comenta desfăşurarea e deja un act de acceptare a dialogului viu, în neîntreruptă construcţie, a artelor. Imaginea iese cu hotărîre din condiţia sa clasică de instrument, capătă curaj, se afirmă decisiv şi împinge spre alte universuri imaginare însăşi lectura. Poate ar mai fi ceva de lucrat pe alocuri la nivelul interferenţei text-ilustraţie. Oricum, experienţele sale schimbă sîngele unei viziuni tradiţionale asupra presei literare. Un excurs deosebit de interesant susţine Constantin Ittu în paginile revistei: De ceremoniis...et de joculatores, unde paralelismul taberei cruciaţilor medievali cu NATO se arată incitant prin ecourile care leagă o “artă spectacologică medievală” de o metafizică a răboiului. Privită dintr-o asemenea perspectivă, speranţa “nord-atlantizării” noastre, trasformată pentru puţină vreme într-un spectacol de medii şi demagogii, se leagă poate de dorinţa cam ascunsă de a intra în lupta vieţii. Azi mai mult ca oricînd începem să înţelegem care e sensul concret al sintagmei “a-şi vinde pielea scump”, măcar prin opoziţie cu realitatea. PARALELA 45, nr.1 (5) pe 1998, ne ajută să continuăm periplul în lumea experimentului cultural tulburător. Susţin cu tărie că această revistă e un vîrf de lance pentru avangarda românească de azi, un termen care nu trebuie să inhibe fiindcă vorbeşte de o deplasare curajoasă a spiritului creator pe orizontalele nebănuitului şi ale neaşteptatului. E drept că teoretizarea pare mai izbutit lansată pe acest traseu, deşi în forma de agregare a eseului, dar şi deschiderea spre versurile celor mai tineri creatori poate da roade ademenitoare pentru cititorul de poezie. Citez dintr-un text tulburător al lui Gheorghe Crăciun, Fragmente corpalfabetice: “O manie personală: dilatarea existenţei prin scris. Scriu mai mult decît trăiesc. Scrisul pare mai adînc decât viaţa. Pedeapsă a limbajului: putinţa de a dezvolta, analiza, sporirea a ceea ce este. întotdeauna mi se pare că vorbind / scriind pot înţelege mai în adâncime ceea ce mi se întâmplă. Incapacitatea mea de a accepta imprevizibilul, spontaneitatea, instantaneul, viteza. Senzaţia că lumea curge prea repede şi prea tulbure. Limbajul care încetineşte şi clarifică. O impresie şi asta. ” Acelaşi autor traduce un articol de Dominique Picard intitulat Corp şi cultură (codurile savoirvivre) care oferă multe idei şi sugestii întru constituirea unei stilistici a vieţii în sine. POEZIA, nr.6, iarnă 98 (îmi place acest mod de a articula poezia în sezoane!), este centrată asupra unei teme consonante cu intervalul: Poezie şi magie. Magia e, de exemplu, meşteşugit aşezată în disjuncţia misticismului de către Petre Ţuţea, într-un fragment extras din volumul Filosofie şi teologie. Idei de-a dreptul palpitante găsim într-un dialog cu poetul australian Robert Gray despre Poezia şi filosofia Zen. Definirea opoziţiei lui faţă de atitudinea postmodernistă sau poststructuralistă asupra artei este antologică: “Ei bine, la origine este ideea claustrofobică potrivit căreia totul există în lume, pentru noi, doar în măsura în care este ‘mediat’ prin texte, concepte sau cultură, şi niciodată prin sine însuşi. Lumea este presupusă a fi în întregime o creaţie a cuvintelor şi ideilor, iar noi nu cunoaştem niciodată lucrurile în sine. Din nou, acesta este un idealism filosofic. Şi, după cum a spus William James, textul nostru de astăzi pare a fi Empirismul radical - toate formele de idealism perceptual sunt violări ale sensului nostru al vieţii. Acest mod de gîndire este ca şi cum ţi-ai petrece întreaga existenţă încuiat în atmosfera sufocantă a unei biblioteci de instituţie. Este doctrina unor căpuşi de savanţi cu coşuri sau a unor stâlpi de cafenea francezi servili intelectual, care sunt incompetenţi fizic. Şi e atît de îngust; în cel mai bun caz, e valabil doar pentru un fel de temperament - sărmani pederaşti!” Acum înţeleg mai bine termenul “încuiat” care, asociat cu epitetul “universitar” explică multe despre frustrare, ca mecanism orb al raţiocinării. LIRE, numărul comun pentru decembrie şi ianuarie, îşi prezintă versiunea proprie a listei celor douăzeci cele mai bune cărți franceze ale anului 1998. Pe primul loc romanul lui Michel Houellebecq, Les particules élémentaires, pe doi biografia Marguerite Duras, realizată de Laure Adler, iar pe trei Kafka ou l'innocence diabolique, de Alexandre Vialatte. Topuri și iar topuri! Ioana PARAVA PAG. 2 IANUARIE 1999