Ateneu, 2000 (Anul 37, nr. 1-11)

2000-01-01 / nr. 1

în acest număr: • INEDIT: Ion Luca, G.T.Kirileanu, D.Mărtinaş • Interviu cu Mircea Muthu • Arte & Meserii • Revista revistelor • Cronica literară • Cronica traducerilor • Autori şi cărţi • Gaură-n cer • Poesis • Proximităţi • Şcoala • Cinemateutica • Sport • Farmacia naturii • Meridiane - Rasmunde Pilcher • Ștefan Luchian - MIHAIEMINESCU REVISTĂ DE CULTURĂ Anul 37 Nr. 1 (364) IANUARIE 2000 • 1.000 LEI •J \ EMINESCU - 150 „Dumne^euT $€*uaaLou/ mro/ ayrbtt ditvpop&r', cunvioarele' ioarbe/ uav nor de/ ouw cUav marea/ && cmvuw“. Mihai Eminescu (mss.2254) Cu un veac și jumătate în urmă, pe cerul confuz al Moldovei a răsărit o stea. Astrul s-a înălţat ca o făgăduinţă de mântuire, deasupra unui tărâm nenumit încă România. Dar era dintotdeauna al românilor. Strălucirea lui ne va lumina cine ştie până când. Luceferii altor naţii din Apus ori din Răsărit se ridicaseră deasupra altor tărâmuri, astrul Dante ori astrul Shakespeare străluceau de mult pe cerul Europei. Se mai aflau, desigur, şi alte stele pe bolta lumii, dar asta era a noastră, iar staulul se afla într-un loc sortit să devină Betlehemul oamenilor dintr-un ţinut al spe­ranţelor adesea năruite, dar care avea să dăinuie şi să crească. Steaua noastră de acum o sută cincizeci de ani s-a numit Eminescu: „Conştiinţa românească­­ avea să cugete mai târziu G.Călinescu, tălmaci­ul suprem al acestui destin luciferic —a voit să dea celui mai mare poet al ei o obârşie fabuloasă... sângele său subţire cere... o orginine aleasă, străveche şi îndepărtată...“ Dar asta nu înseamnă că nou-născutul la mijlocul lui ghenar 1850, numit Mihai, îşi „pierde [spiţa] în legendă“, că e născut „din zmeu şi din Baba Dochia“. Aşa cum mărturiseşte singur, el descinde „dintr-o familie nu numai română, ci şi nobilă neam de neamul ei...“, chiar dacă „între strămoşii din ţara de sus a Moldovei, de care nu mi-e ruşine să vorbesc“, se află şi ţărani liberi. Apoi steaua rătăcitoare şi­­a început calea premonitorie: „Porni luceafărul. Creşteau/în cer a lui aripe,/Şi căi de mii de ani treceau/în tot atâtea clipe“, va scrie poetul nepereche mai târziu, definindu-şi singur statutul de Hyperion romantic A purces, astfel, la cutreieratul spaţiului în care trăiseră strămoşii antici şi în care aveau să trăiască din nou, laolaltă, consângenii lui. Din Cernăuţi până la Blaj sau Oradea, din Botoşani la Bucureşti şi Dunărea românească, poetul însemna pas cu pas un tărâm rotund, adunând din el sevele pe care urma să i le înapoieze, distilate prin inima şi sufletul său nemuritor. Eminescu şi-a prefigurat destinul rătăcind „de la Nistru pân-la Tisa“, “din Hotin şi pân-la Mare“. Contura’un spaţiu vernacular, pentru a cărui rotunjire avea să se lupte şi el, cu geniul său de artist şi cu patimă de luptător politic. Mai exact, el vede misia românilor în a aşterne un „strat de cultură la gurile Dunării“, în încercarea de a rezista pe „muchea“ din­tre trei civilizaţii: slavă, occidentală şi asiatică. Se bate uneori monedă caldă, în legătură cu „naţionalismul“ ori „xenofobia“ gazetarului Eminescu. Dar se ignoră cu rea-voinţă o altă realitate­.Eminescu admite că orice străin poate fi cetăţean român, prin mijlocirea limbii române, respectând spiritul şi tradiţiile româneşti. Aflat pe poziţii junimiste, e con­vins că un fapt de cultură fiind adevărat, el poartă în chip necesar şi speci­ficul grupului uman, al naţiunii în care s-a zămislit. Cu privire la ele­mentele morale şi estetice ale culturii, ele îşi au originea în literatura naţională. De aceea în ea se află focarul spiritual al unei naţiuni, spre ea converg valorile vieţii publice. Clasicismul cultural eminescian determină conceperea dezvoltării societăţii româneşti în cadrul culturii şi adevărului sufletesc autohton. Tot „clasicist“ este Eminescu şi în problemele edu­caţiei, căci spiritul antichităţii conservă bunurile autentice ale umanităţii, în interiorul căreia îşi are locul şi tradiţia naţională. Dar el recomandă, de asemenea, necesitatea învăţământului „real", pozitiv. Aceste două tipuri de educaţie se consolidează reciproc, pentru a izbuti împreună să pregătească cetăţeni capabili a judeca realitatea cu propria minte. Mihai Eminescu a dorit să cunoască tot ce dăduse mintea ome­nească până la el. Ion Slavici scria: „Nu e ramură de ştiinţă, pentru care el să nu aibă o particulară slăbiciune, şi când se-nfigea în vreo chestiune, citea un întreg şir de cărţi privitoare la ea“. Cercetătorii de azi constată că „modelul“ lui Eminescu, elaborat de istoria literară, trebuie completat cu imaginea lui de spirit enciclopedic, de cel mai cult poet român, cum l-a considerat G.Călinescu. Fondul de manuscrise, rămas de la poet, dă la iveală amploarea unei minţi şi a unei curiozităţi inepuizabile, din stirpea intelectuală a unui Leonardo da Vinci sau Goethe. Din acest punct de vedere el este situat de eminescologi pe primul loc în cultura noastră și pe unul de frunte în panteonul lumii. Am pășit în anul 2000 cu opera completă a lui Eminescu editată. Proiectul a fost conceput încă din 1902 (după ce donarea, de către Titu Maiorescu, a fondului de documente rămase de la Eminescu, intra în arhivele Academiei Române). Perpessicius tipărea în 1971 o „Scrisoare către editorul eminescian integral, din anul 2000“, în care scrie, printre altele: „Ne mai despart 29 de ani de hotarul din urmă al secolului, timp în care serii de cercetători îşi pot trece făclia... din mână în mână... împlini-se-va, oare, minunea atâta timp râvnită?“ Da, începătorul în 1931, al editării, Perpessicius, şi încheietorul ei, Petru Creţia, în preajma anului 2000, pot odihni împăcaţi. Opera omnia a lui Mihai Eminescu, ofrandă pioasă a lor şi a altora pentru săr­bătoarea veacului şi jumătate de la naşterea autorului, se află pe masa de lucru a celor interesaţi, în vitrinele librăriilor, pe rafturile bibliotecilor publice. Este un monument faraonic, precum merită o importantă cultură europeană, aşa cum s-a dovedit şi cea românească. „A“ V_____________________________________

Next