Bilete de Papagal, 1930 (Anul 3, nr. 461-477)

1930-08-10 / nr. 469

Bilete de Papagal 7 NOAPTEA Diavolul cu tolba plină A plecat cu voe bună Să topească plumb și tină Și s’arunce drept în lună. Dumnezeu în pragul morții Prins în flacăra de seară A isbit în pieptul porții Aprinzând făclii de ceară, îngerii din cornul lunii Cântă vremii s’o adoarmă Picurați, cu flori, lăstunii... Butuceii prinși în seamă Ion Constantinescu CHENARE CRITICE. Bălcescu și Academia Lui Nicolae Bălcescu, istoric român foarte modest și de­loc reclamagiu decepționat și limbaj inutil, nu i-a fost dat să moară acasă. Un impuls lăuntric, caracteristic structurii istorice pașoptiste, l-a îmbrâncit peste frontiere. Propia-i țara l-a îmbolnăvit crâncen și evenimentele l-au svârlit din matcă, în cursul lor, cum scot apele la mal cadavrele. Cea de pe urmă pîlpîire de crepuscul i-a închis o­­chii la Palermo, în ansamblul unui mister de umbre de lună și mozaic de priveliști. Unde va fi fost îmormântat și cum, nu interesează, cum, desigur, nu l-a interesat pe el mai în­tâi. Un lucru trebue reținut: autorul e liber să colinde o viață de om cu gândul în traistă, posteritatea dă cezarului ce îi aparține. Timpul selectează valorile și le scarifică, după o mai precisă individuație, una lângă alta, cum strînge gospodarul bun, în funii, căpățînile de usturoiu. Scriitorul să se martirizeze, gloria va veni: editură, premii, statui, studii, e tutti quanti. Mai odinioară, Academia română care — e știut una­nim — numai pomeni face, s’a chibzuit să readucă în țară resturile trestre ale lui Bălcescu. Era în înaltul decret a­­cademic și ceva egoism și câte nițel un semn de existență. In acest scop s'a instituit o comisie de specialiști cu simbrii divizate divers, după rang și atribuții și cu consemn expres și expeditiv. O comisie de ciocli în căutarea unei umbre. Printre nămeții de oseminte a diferite mortăciuni adunate în acea zi din oraș și la­olaltă cu care istoricului nostru i se făcuse cinstea să fie îngropat, s’a găsit un schelet care — mai mult decât cert, spun specialiștii — ar fi al marelui dispărut. Pe nimeni nu-1 scandalizează faptul că pe cadavrul să­racului Bălcescu au năpădit, hămesiți, minunăție de microbi. Dimpotrivă, microorganisme de soiul academicienilor noștri ajută la putrefacție și la pulverizare. Este, însă, oportun de notat o bizară punctuație în psih­ologia romanului nostru : isgonește semenii cu brîndul ca să-i readucă cu alai și cu toba. Și doar, un fel de etică personală și pudoare etnică ce, din păcate, la noi, e desvoltată excesiv în sens invers, duce, prin imperativ categoric, la o jenă elementară care ro­șește până în sfîrcul urechilor ! Când între anumite intelecte și Academie se statorni­cesc distanțe ca de la melc la propria lui cochilie, nu devine oare, cu desăvârșire inerentă alinierea palmei pe obraz? Uneori, conștiința se cere cu necesitate repezită în inerția ei cu un bobîrnac și, ca să nu scîrție, creerul se vrea uns cu vazelină. Numai atunci, muzica mecanismului funcțional în­cepe cu o altă notă. Și decât așa, ce poate fi mai romînește și mai indus­trial ? D. N. Tom cea Se remarcă pe stradă, la curse, la ștrand și la șosea o stofă vioaie și proaspătă, în sute de culori, im­primate pe câmp alb și ocru, întinerind cucoanele și copilărind domnișoarele. E Tobral­o, marfă engleză cea mai izbutită și purtându-și numele pe lizieră.

Next