Biserica şi Şcóla, 1883 (Anul 7, nr. 1-51)
1883-01-02 / nr. 1
2 BISERICA și ȘCOLA Anală VII. Aceasta auctoritate scientifică vedenda că ortografia etimologică nu poate prinde rădăcini în România, ba chiar din ceci de Carpați, ea nu câștigă, ,ci pierde din terenură ocupată, ea părăsită adoptândă ortografia fonetică-etimologică. In adeveră, a râvni şi mai departe pentru ună etimologismă pură, ori pentru fonetismulă pură, însamnă a susţine şi pe viitoră anarchia ce domneşce în ortografia limbei române. „Pentrucă în starea lucrurilor, de astăzi, dice eruditul nostru D. Hasdeu, nu e posibilă în ortografie ună fonetismă pură, căci fiecare individă ar avea atunci dreptul de a aplica pe hărtie idiosincrasiele sale personale de pronunţare, nici etimologismă pură, de vreme ce derivaţiunea cuvintelor în orice limbă este în cea mai mare parte necunoscută sai controversabilă. Posibilă şi practică este numai o ortografie eclectică, relativă, mnă termină media între fonetismă şi etimologismă.“ Acesta este raţiunea cea determinată pe academia română a părăsi ortografia sa de mai nainte, întemeiată pe unii etimologisma temperata prin concesiuni fonetice, şi a adopta ortografia fonetică-etimologică, care se întemeiază pe unii fonetisma temperata prin necesităţi etimologice, ale cărei regule le publicămă mai josă, după cum le-a formulată însăşi academia. Ortografia în genere este o cestiune de cultură, adisă ună membru ală academiei, Dl. Quintescu, iară cultura cere o ortografiă, câtă mai simplă, mai firescâ, prin care cunoşcinţele să se potă lăţi în poporă mai cu înlesnire. De aceea : „O ortografie este cu atâtă mai bună, adisă ună altă membru ală academiei, Dlă Babeşă, cu câtă pote să se respândescă mai lesne în poporă, respândindu-se prin mijloculă ei cultura.“ Dar academia nu ni-a dată încă o sistemă de ortografie definitivă, ca se fimă obligaţi la primirea ei, vor dice antagoniştii ortografiei academice. La aceştia lăsămă, ca se le răspundă ilustrută secretară, Domnulă Urechia prin frumosulu raportă cetită asupra lucrărilor academiei în sesiunea anului 1881 : „Cu o bună samă academia nu are pretensiunea să fi făcută o lucrare în totul ndeplinită și definitivă; dar acesta pretensiune, de-ar ave o ar fi tocmai în defavoarea maturității sale. Nu odată s’a repetată în sînulă academiei convingerea, că numai acele limbi remânu nemutabile, care şi-au perdută orice vitalitate. Timpulă va schimba de sigură multe din conclusiunile, ce aţi dată la lucrarea ortografiei, căci aceste prefaceri, semne caracteristice a mergerei înainte a naţiunei, vi le va impune vitalitatea noistră neîndoiasă naţională. Terminând şi lucrarea asupra ortografiei, fără de-a închide în modă autoritară câmpulă controverselorii filologice, academia a fost preocupată numai de dorinţa de a lăsa limbei deplina libertate destulă, ca ea se nu fie întrecută de fugarele cursieră ală propăşirei. Şi când memoreză despre înţelepta neîncatenare a controverselor filologice, stimătoriă a aminti publicului o faptă cu totulă în lauda academiei. Dvostră aţi sacrificată cei mai mulţi convicţiuni teoretice asupra limbei, numai de dorinţa, ca prin ună compromisă înţeleptă, să ajungemă la oare-care uniformitate în scriere, căci cu toţii amu fostă şi suntemă spăriaţi de consecinţele rele petru unitatea naţională, ce decurgă din nemărginita diversitate a scrierei limbei româneşci. Dacă în ordinea morală „tot capita tot sensus“ e fatală societăţii apoi când e vorba de limbă, acesta este ucigătore în ordinea naţională.“ Cu acestea ne credem pe deplină dispensaţi de a motiva mai departe publicarea ziarului „Biserica şi Şcola“ cu ortografia academiei române. Noi vom urma în scrierea limbei naţionale totdeuna direcţiunea dată de acestă areopagă supremă constituită din cei mai inteligenţi şi savanţi bărbaţi ai naţiunei. Şi când academia » î » i va aduce none îmbunătăţiri ortografiei, noi vom fi cei ântâi, cari vom ţîn6 samă de ele ! — ZLia, a-aau-liá. nou. Alfa și Omega, începutură și sferșitulă, dise : „Mergi!.“ Și la acestă ordină puternică anulă 1882 a dispărută în marea veeiniciel, ca acolo să povestescă timpuriloră : multe, multe, câte o vedetă pe lume Îiîtr’ună noă traiă omenescă de 365 de dile. S’a dusă .... „Bine că amă scăpată de sarcinile şi durerile lui!“ ... „O! de ce te duci aşa iute, când dilele suntă atâtă de dulci?!“ Acestea cuvinte îlă petrecă la mormîntă. Neîndestulire într’o formă, neindestulire într’alta . . . Şi timpulă tace şi se duce, la ordinulă Celui prea înnaltu, fără a da ascultare bociturilor ieșite din pieptulă muritoriului! Dar oare justificabile suntă exclamările omenesc!, ce le audîmnă când trece ună ană și vine altulă? într’adeveră, chiar celă mai bărbată sîite uneori că vieța îlă apésa, și pentru acesta îi pare bine că trece timpulă, iar alţii, cărora le merge bine, lăcomoşi după dilele vieţii, suspină adencă de câteorî se pierde ună ană din traiulă lorii îndestulită. Şi unde să fie causa neîndestulirei ? In omă nasce, în elă trăesce. Omulă o sîmte, omulă o spune. Să întrebămă vocea consciinţei, şi ea ne va răspunde. înse iat’o, lat’o a și începută să vorbeascâ. Ea dice că : î