Biserica şi Şcoala, 1921 (Anul 45, nr. 1-46)
1921-01-03 / nr. 1
Pag. 2 BISERICA ŞI ŞCOALA Nr. 1 chide larg porţile vieţii, dar vrednicia ta, ca şi a neamului ajuns la libertate din care faci parte tu, se arată abia atunci când dai dovezi că ştii să-ţi alegi bine drumurile pe care mergi în viaţă. Astfel şi vrednicia românească, scăpată la libertate, acum a sosit timpul să arate ce poate. Şi se va arăta prin felul cum fiecare din noi îşi va întocmi şi îşi va îndruma vieaţa sa în toate privinţele, şi cum neamul nostru întreg va şti să-şi clădească cu trăinicie casa sa cea nouă, patria sa întregită cu jertfe atât de mari. Acest gând trebue să ne apese inimile cu o grea răspundere, căci de aici înainte soartea noastră în mânile noastre s’a pus şi prin vrednicia ori nevrednicia noastră ne vom atrage binecuvintarea ori blestemul urmaşilor noştri. Eu am încredere, că ne vom şti ridica cu toţii la înălţimea misiunei mari pe care a încredinţat-o Dumnezeu în aceste timpuri neamului nostru românesc — şi prin vieaţa noastră, prin faptele şi jertfele noastre vom face ca acest neam să se asamene bărbatului înţelept din evanghelie, „care şi-a zidit casa sa pe piatră şi s’a pogorât ploaie şi au venit râuri şi au bătut vânturi şi au lovit casa aceea şi nu a căzut, că era întemeiate pe piatră“ (Matei 7, 24—25). Am încredere, că aş vom face, pentru că, vorbind cu sfântul apostol Pavel: „Voi toţi fiii luminei sunteţi şi fiii zilei; nu suntem ai nopţii, nici ai întunerecului“ (I. Tesaloniceni 5, 5). Popor creştin chiar de la obârşia sa — lumina vieţi noastre e lumina lui Hristos. Ea ni-a luminat cărările în trecut şi tot ea trebua să ne luminez drumul mai ales de aici înainte. Şi aşa, mn mijlocul frământărilor noastre de tot felul, în vârtejul silinţelor noastre spre înaintare şi a luptelor înteţite pentru a birui greutăţile zilelor de azi, deodată cu sărbătoare solitoare de pace a Naşterii Domnului soseşte la noi Domnul însuşi şi ne zice: „Ea sunt lumina lumii; cel ce vine după mine, nu va umbla întru întunerec, ci va avea lumina vieţii“ (Ioan 8, 12). Cine nu va asculta această chemare?! Ştiţi, iubiţilor, ce înseamnă lumina soarelui pentru vieaţa de pe pământ. Deodată cu ivirea celor dintâi raze ale lui, vieaţa, care în decursul nopţii amuţise în linişte şi în tăcere, se trezeşte, totul se pune în mişcare şi omul — această coroană a făpturilor — îşi urmează cu sârgulia lucrul mânilor şi lucrul minţii sale iscoditoare. Lumina a fost fapta cea dintâi a Ziditorului şi fără ea s’ar stinge, s’ar curma orice vieaţă de pe pământ. Vedeţi, ceeace este lumina soarelui pentru vieaţa pământului, aceea este Hristos .Mântuitoru nostru pentru, vieaţa sufletelor, noastre. Căci unde pătrunde Hristos Domnul cu lumina Lui, acolo puteri proaspete şi înviorătoare intră în suflete, izvoare de vieaţă nouă, luminioasă şi sănătoasă se deschid înlăuntrul lor şi îndemnuri spre fapte bune şi vârtuţi are se încolţesc în cuprinsul lor. Gândiţi-Vă spre ce cuvun înalte ne chiamă cuvântul Lui şi ce noian de bunătăţi revarsă în inimi darulLui! Să spună Petru şi loan şi Pavel şi ceialalţi apostoli ai Domnului; să spună şirul lungi al sfinţilor şi muncenicilor creştinătăţii; să spună mulţimea mare a celor îndureraţi şi năpăstuiţi ai sorţii; să spună, în sfârşit, toţi cei ce de-a lungul veacurilor au trăit în duhul Lui şi au fost încălziţi de lumina Lui. Căci El, Domnul şi Stăpânul vieţii noastre, pe cei slabi îi face tari, celor desnădăjduiţi le dă nădăjde, pe cei bolnavi cu trupul şi bolnavi cu sufletul îi tămăduieşte, pe păcătoşi îi face sfinţi, pe cei încătuşaţi în patimi îi eliberează. Pretutindenea pe unde străbate lumina Lui, o nouă vieaţă se trezeşte printre oameni şi popoare, căci El le dă tuturora bucurie de vieaţă, spor la muncă, tărie în suflet, lumină în minte şi nădăjde în izbândă. Intr’adevăr încă nimeni nu s’a apropiat în zadar de Hristos! Prea puţin au ascultat oamenii cuvintele Lui, prea puţin simţim cu inima Lui, prea puţin ne pătrundem de duhul Lui şi primim lumina Lui. E sărbătoarea Naşterii Domnului. Cuvântul meu arhieresc pe care Vi-l trimit la această sărbătoare, iubiţilor mei fii sufleteşti, aceasta este: Să ne întoarcem la Hristos, Domnul şi Mântuitorul nostru! El vine la noi. Intru ale sale vine şi aşteaptă ca ai săi să-i cunoască şi să-l primească. Deci faceţi loc pentru Hristos în inimele Voastre, chiar daca ar trebui să deşertaţi toate cele ce sunt în ele. Când corabia e în primejdie, corăbierii aruncă în mare şi lucrurile cele mai preţioase ce se găsesc într’însa. Să facem şi noi asemenea, să aruncăm din lăuntrul nostru toate lucrurile deşerte de cari ne-am legat cu inima şi să primim pe Hristos Mîntuitorul în casa sufletelor noastre, dând d dovada că suntem după cuvintele Scripturii: „neam ales, preoţie împărătească, rod sfânt, poporul înairit, ca să vestiţi bunătăţile celui ce V’a chemat pe voi diftru întunereca mi** nata sa Iomlrţă“ (I. Petru 2, 9). Cea mai mare dintre acele bunătăţi este iubirea; deci iubiţi-Vâ unul pe altul şi ajutaţi-Vă în năcazurile şi nipsurile Voastre cu iubire frăţească, căci: „Cel ce zice, că este în lumină şi pe fratele său urăşte, întru întunerec este până acum; cel ce iubeşte pe fratele său, în lumină petrece şi sminteală întru dânsul nu este“ (I. Ioan 2, 9—10). Gândiţi totdeauna cele bune unul despre altul, încunjuraţi toate vorbele şi pricinele la vrajbă şi neînţelegere, ascultând înţeleptul cuvânt pe care Maiestatea Sa gloriosul şi iubitul nostru Rege l-a spus acum de curând celor din sfatul ţării şi printrînşii tuturor cetăţenilor patriei noastre: „Puneţi la o parte certurile, sfârşiţi cu desbimările, fiţi buni Români. Fiţi cu încredere cătră toţi sfătuitorii Voştri la bine,, îndeosebi cătră preoţii şi învăţătorii Voştri Deschideţi-Vă ,inimile cu milostivire faţă de cei năpăstuiţi pe urma răsboiului, îndeosebi purtând grijă de sărmanii copii orfani, de văduve şi invalizi, ca să le uşuraţi durerea vieţii lor. „Şi pe lângă acestea“ — încheind cu apostolul neamurilor : „fraţii mei, câte sunt adevărate, câte sunt cinstite, câte sunt drepte, câte sunt curate, câte sunt iubite, câte sunt de bună laudă, orice faptă bună şi orice laudă, acestea să gândiţi. Cele ce aţi învăţat şi aţi luat şi aţi auzit şi aţi văzut, acestea să le faceţi şi Dumnezeul păcii va fi cu Voi“ (Filipeni 4, 8—9). Aceste sfaturi şi poveţe părinteşti am ţinut să Vi le pune la inimă, iubiţilor mei, cu ocazia, marelui praznic al Naşterii Domnului şi mântuitorului nostru Isus Hristos, rugându-Vă să le primiţi cu aceeaşi dragoste cu care Vi le-am trimis eu şi să la faceţi să rodească spre binele şi fericirea Voastră. Când bunul Dumnezeu îmi va ajuta, voiu veni şi de faţă la Voi, căci aceasta mi-e dorinţa, ca să Vă cunosc şi să Vă vorbesc faţă la faţă, bucurându-mă împreună cu Voi. Dar şi până ce-mi voiu putea împlini această dorinţă fierbinte, rog pe atot milostivul Dumnezeu să Vă aibă sub scutul mântuirii şi să coboare asupra Voastră tot darul şi toate binecuvintările Sale cele bogate ca să sporiţi în toate cele bune, iar aceste sfinte sărbători şi cele următoare ale Anului Nou şi ale Botezului Domnului, să le petreceţi în pace, sănătate, mulţumire, bucurie, şi să Vă învredniciţi a le ajunge întru mulţi şi fericiţi ani. Amin. Impărtăşindu-Vă arhiereasca Noastră binecuvântare, am rămas Sibiu, la sărbătorile Naşterii Domnului din anul 1920, Al Vostrul al tuturor de tot binele voitor Nicolae Bălan, arhiepiscop şi mitropolit. Vieaţa internă şi organizaţia institutului teologic din Arad de Dr. T. Botîş. (Urmare.) între anii 1848 — 1852 viaţa institutului stagnă cu desăvârşire. Părea că nici n’a fost. Existenţa şi susţinerea lui ulterioară ajunse o chestie de discuţii birocratice. Românii, în frunte cu administratorul Patrichie Popescul, convinşi despre marea importanţă a unui focular de cultură românească în dieceză, mişcară toate pietrile pentru reînvierea lui. Şi nu fără succes. Comisariatul districtual ces. reg. din Oradeacare avizează, că ministrul de culte şi instrucţiune din Viena, prin ordinul din 17 Iunie 1852, Nr. 894/48, a decretat redeschiderea institutului clerical din Arad cu începerea anului şcolar 1852—53. Guvernul nu află întemeiate temerile episcopului Raţ, că fondul şcoalelor clericale, ce se administra la Carloveţ şi se alimenta din venitele Iaşului al doilea, nu asigură spesele împreunate cu susţinerea institutului, ci le consideră de un pretext pentru a putea practica procedeuri ilegale la îndeplinirea parohiilor. Patriarhul din Carloveţ n’are drept a sista în mod arbitrar un institut înfiinţat pe temeiul hotărîrilor preaînalte, împrejurările, cari au scos la iveală, în urma propunerilor mitropolitului Stratimirovici, necesitatea imperativă de a înfiinţa pentru cultura clerului gr. neunit institute teologice, îndeosebi pe cel din Arad, sunt şi azi aceleaşi. După ce preoţi pot fi hirotoniţi numai persoane, care în toate privinţele corespund, acestei chemări, după ce candidaţii de preoţie trebuie să-şi dovedească pregătirea şi vocaţiunea la examenul consistorial şi după ce parohile trebue să se confere nu după etate, ci în considerarea pregătirilor şi a vrednicei candidaţilor, numelui de acum prea mare al preoţilor, cam puţin corespund strigătoriei lor, nu poate face superfluă existenţa institutului, a cărui misiune e tocmai a creşte şi a pregăti o generaţie de preoţi mai vrednicăşi mai devotată chemării sale. Chiar şi acei preoţi, cari au fost hirotoniţi şi au ajuns la parohii fără a avea pregătirea teologică necesară, ca să-şi poată ţinea şi în viitor beneficiile parohiale, sunt obligaţi a frecventa ulterior cursurile teologice. Având în vedere declaraţia patriarhului, că în dieceza Aradului s’au sfinţit deja atâţa preoţi şi diaconi.