Biserica şi Şcoala, 1924 (Anul 48, nr. 2-50)

1924-01-07 / nr. 2

pag. 2 BISERICA ŞI ŞCOALA Nr. 2 împăcată împlinirea slujbei, care vrând nevrând statorniceşte în ea divizarea religioasă făcută de streini între fiii aceluiaş neam, cu scopul de a ne anihila. Din acel moment, când am cunoscut, că divizarea religioasă a românilor ni a fost un act de convingere, ci unul impus de streini, cu sila de o parte şi prin favoruri şi privilegii de altă parte, nu mai pot să dau modestul meu concurs pentru rehabilitarea şi statornicirea silniciei, care azi îşi arată urmările sale nefaste mai mult decât ori şi când. Nesfârşitele procese, neînţelegeri între preoţi şi credincioşi, hotărârile luate nu după dreptate ci oportunitate, slăbirea disciplinei la cler şi popor, sila morală de a ierta şi a trece cu vederea crime canonice, toate îşi au originea în divizarea noastră religioasă. Şi eşire din chaosul care abea este la început nu este, decât prin revenire de bună voie la unitatea religioasă. Când am tras consecvenţele logice din starea faptică, atât de bine cunoscute ilustităţii Voastre şi am cerut primirea în clerul ortodox român, n’am făcut altceva, decât ceea ce este dorinţa sinceră a multor suflete preoţeşti, de a nu vedea sufletul românului credincios zdrenţuit prin divizarea religioasă, respective prin urmările ei nefaste. Primiţi Ilustritatea Voastră mulţumirile mele pentru binefacerile şi încredinţările date şi mă consideraţi demisionat din slujbele avute. Gherla, în 1 Ian. 1924, cu deosebită considerarie Ioan Pasca m. p., preot Dr. în teologie. Dăm foc însufleţitului comentar din „Telegraful Român“. Fericitu-te, părinte Pasca, pentru arătarea drumului drept ce duce la izbăvirea neamului, de cercările aspre, grele şi ispitele ce l-ar mai putea întâmpina, rămânându-i şi pe mai departe împărţiţi în două cârmuitorii sufletului său creştinesc. Te lăudăm, că nu favoruri şi privilegii te-au înduplecat să părăseşti directoratul spiritual al unei academii teologice. Ca şi părintelui de la Recaş, numai râvna către casa Domnului cea adevărată şi dragostea de sufletul acestui neam ţi-au insuflat convingerea din care ai purces pe calea adevărului desluşit cu minte luminată şi cu inima plină de căldură apostolească. Fi-va oare pasul şi pilda Sfiinţiilor Voastre îndemn de adâncă meditare şi pentru Preasfinţiile lor dela Gherla şi Lugoj ? Dumnezeu, pentru slava căruia noi am ridicat dintru început cuvântul nostru de chemare, să le stea într’ajutor ! Preasfinţite Părinte dela Gherla, cu mai multă îndrăsneală şi cu mai mult spirit de iniţiativă — ni se pare nouă, — nu lăsa să apuce înainte subalternii, căci păstorul trebue să meargă în fruntea turmii, care simte şi ea, ori mai ales ea, unde sânt poienile cu păşunea cea bună. Preasfinţite dela Lugoj, pe care vă cunoaştem printre sufletele frumoase din biserica unită, în numele aceluiaş Hristos, căruia ne închinăm cu toţii, în ceasurile de meditare adâncă. Te rugăm să-ţi pui întrebarea asupra datoriei sfinte cătră sufletul şi viaţa acestui neam românesc. Lumina lui Hristos va lumina poate ca lui Pavel pe drumul Damascului. Nu lăsaţi ca alţii, mai mici, să umplă mai întâi paginile de glorie ale istoriei neamului, unde vă puteţi scrie cu litere de aur numere pentru vecie. Plecaţi-vă urechea la duioasa rugăminte, pe care vi-o face sufletul neamului, ascultaţi glasul de chemare al strămoşilor, ce se împleteşte cu strigarea de acum a nepoţilor, şi daţi mărire lui Dumnezeu, care ne-a învrednicit să ne arate pilda de unire a unui neam într'o ţară a sa, ca să faceţi reintegrarea completă şi într’o biserică. Blândul mitropolit dela Blaj nu se poate să nu se alăture gândului măreţ, când v'ar vedea apucaţi pe drumul întoarcerii. Iar când semnul ar fi dat de către cârmuitorii bisericii pe care o păstoriţi, credincioşii, cler şi popor, vor avea bucuria îngerilor şi a păstorilor din sfânta noapte de Crăciun. Se vor îmbrăţişa şi săruta fraţii de mult despărţiţi, dar întru nimic schimbaţi ori deosebiţi, căci ei şi-au păstrat sufletul religios întreg, curat şi neatins de haina catolicismului strein, ce s'a pus pe deasupra. Aduceţi neamului dar de noul an în care intrăm solia de mântuire deplină din cătuşele trecutului amar şi acest neam vă va binecuvânta în veci. Iar Domnul vă va împodobi cu cununa pe care o dă celor mai aleşi ai săi, şi pe care nici un fel de măriri de la oameni nu o pot înlocui, nici atunci când ei se laudă a fi „vicarii lui Hristos pe pământ“. Dă, Doamne, neamului meu acest ceas de mărire încă în vremea vieţii noastre, ca slava Ta să fie deplină între noi şi bucuria şi fericirea noastră în veci netrecătoare! Din partea noastră n’avem decât să adăogăm: Să se rupă peceţile, cari ne leagă de străini şi împedecă restabilirea vechei unităţi religioase de odinioară, şi ne slăbesc şi azi, când este vorba de consolidarea politică a neamului nostru! Patronatul eclesiastic Ungar — Neoiobăgia României . Să nu i se pară nimănui a fi exagerat titlul sub care se aştern rândurile ce urmează. Nu este vorba de o agresiune la adresa catolicilor noştri, ci numai de o simplă apărare în faţa privilegiilor lor seculare — de înzestrare şi de putere — prin cari se încearcă şi acum, în ţara noastră, să ne ţină robi ai lor. E vorba de instituţiunea patronatului eclesiastic ungar, o formulă de drept public, politic şi bisericesc, care a fost cheia magică din trecut a progresului şi ravagiilor catolicismului unguresc printre români şi celelalte naţionalităţi din fosta Ungarie, şi care tinde azi a se perpetuă, în ţara noastră şi în detrimentul ei, în formele unei noui iobăgii. In concret va fi vorba despre un singur caz de patronat, în favorul comunei gr.-cat. din Chereluş (jud. Arad), care — sub titlul de patronat — era dispensată de a aduce vr’o jertfă pentru întreţinerea cultului său, a bisericii şi şcoalei sale, jertfă pe care trebuia s’o aducă „patronul“. Las să urmeze, drept ilustrare, un fragment din o nouă lucrare a mea despre Patronatul eclesiastic ungar.