Biserica şi Şcoala, 1934 (Anul 58, nr. 1-52)

1934-01-01 / nr. 1

­TiZffa Pag. 2BISERICA ŞI ŞCOALA No. î vă poftesc împlinirea tuturor nădejdilor voastre bune în o viaţă plăcută, fără supărări sufleteşti şi fără greutăţi materiale, dar atunci când fac această poftire din tot sufletul meu părintesc, vă rog să luaţi aminte, că unde este nădejde tre­­bue să fie şi un suflet curat şi o voinţă tare, fiindcă şi nădejdea ca şi floarea nu pot creşte bine decât într’un pământ bun. Nu este nici o dorinţă bună, mică sau mare, pe lumea aceasta, care s’ar putea împli­ni fără durere, fără răbdare, fără muncă şi jertfă. Aşa suntem noi ca corabia pe mare, pe care o ameninţă valurile, dar tot valurile o mână înainte. De câte ori nu se întâmplă că un bun tată iubitor de familie pleacă la ora­şul îndepărtat cu carul plin de bucate, ca vân­­zându-le să cumpere cele trebuincioase copiilor săi. O bucată de drum carul merge bine, dar deodată carul se opreşte, fiindcă i­ s’a stricat ceva. Ce i-ar folosi acestui om dacă ar sta des­­nădăjduit şi ar începe să se tânguie? Nimic sigur. Omul de inimă se ajută cum poate. Munceşte o oră, două şi reparându-şi carul merge înainte. Plugarul căruia calul îi iese din breazdă şi o apucă razna, aleargă după el şi îl readuce iarăşi la breazdă. Aşa e bine şi fi­resc. Fierarul, ce ar face cu bucata de fier, dacă s’ar teme de dogoreala focului, în care trebue să o ţină? Suferă o vreme, ca apoi să dea fierului forma pe care o doreşte. Călătorul cuminte, care a mers o jumătate de zi pe cale greşită, nu plânge când se convinge de rătă­cirea lui, ci se întoarce înapoi şi apucă pe ca­lea cea bună. Oh, lumea noastră este plină de dorinţi şi de nădejdi, dar nu vrea să-şi dea seama că omul care se tânguie cu mâinile aşezate pe piept nu poate duce la îndeplinire nici una din dorinţele şi nădejdile lui, dacă nu-şi pune bărbăteşte în lucru toate puterile trupeşti şi sufleteşti. Aproape nu mai este sat românesc in e­­parhia Aradului pe care să nu-l fi vizitat şi în tot locul am văzut la poporul nostru atâta să­nătate, atâta vânjoşie trupească şi atâtea a­­lese calităţi sufleteşti, încât acest popor prin orice împrejurări grele ar trece nu are motiv să fie plângător şi desnădăjduit, dimpotrivă muncind şi crezând în Dumnezeu poate, să a­­jungă zile foarte frumoase şi foarte fericite. Nu ne vine să credem, că poporul nostru cheltuieşte în tot anul sute de milioane pe băuturile nesănătoase şi pe hainele luxoase şi strălucite. Poporul nostru însă prin puterea voinţei sale ar putea folosi aceşti bani pentru creşterea copiilor şi pentru asigurarea bătrâ­neţelor. Numai voinţă, voinţă tare se cere şi binele ar veni dela sine ; acolo, unde azi este sărăcie, ar veni dela sine îndestulirea şi mulţu­mirea cu soartea. Doctorii cei mai renumiţi ne învaţă, că traiul prea îmbuibat moleşeşte viaţa omului şi i-o scurtează, pe când postul întăreşte pe om şi îi lungeşte viaţa. Poporul nostru trebue să aibă curajul creştinesc de a se întoarce la viaţa simplă, dar sănătoasă a strămoşilor. Tocmai pe acele locuri unde sunt case mari, se plâng creştinii noştri că nu pot trăi dacă cresc mai mult decât un copil, doi, şi stră­moşii noştri în case mai mici şi cu mijloace mai puţine au crescut tot pe acelaş loc câte 10—12 copii. Cauza este lămurită. Părinţii noştri au avut nădejde în Dumnezeu, dar noi nu o mai avem ca să trăim după cum a o­­rânduit Dumnezeu. Noi ne încredem mai mult în înţelepciunea omenească, decât în înţelep­ciunea lui Dumnezeu, care bine a făcut tot ce a făcut. Să spunem că odată trăia un tinăr frumos cu numele Narcis şi acesta întrebă pe un în­ţelept orb ce să facă el ca să ajungă o vârstă înaintată. Orbul înţelept răspunse : «Aşa vei a­­junge la o vârstă înaintată, dacă nu ai să-ţi vezi faţa niciodată». Dar tinărul nu s’a ţinut de sfatul înţeleptului, ci într’o zi caldă de vară a privit cu nesaţ în apa unui râu limpede, care îi oglindea frumuseţa chipului său. încântat de ce a văzut şi-a întins mâinile în valuri ca să prindă chipul frumos, dar fireşte că nu a pu­tut strânge în mânile sale decât apa curgă­toare. Supărarea i-a fost aşa de mare pentru pierderea chipului său, încât inima i-a încetat să bată şi a murit nefericit. Iată un exemplu din cele multe, unde duce sumeţia şi nădejdea nechibzuită. Tânărul acesta în Ioc să fi crezut în Dumnezeu şi să fi mun­cit fără răgaz, a vânat frumuseţa trecătoare ca valurile şi a murit în cea mai frumoasă vârstă. Oh, câtă lume tânără şi viguroasă piere şi în zilele noastre, fiindcă în loc de a se ţinea de poruncile lui Dumnezeu, vânează deşertăciunile cari pier ca năluca. Prea iubiţii mei fii sufleteşti, un nou fericit îşi doresc oamenii azi, dar cu faptele îşi pricinuesc unul altuia cele mai mari rele. Toate vorbele aspre şi fără îndurare, toate apucăturile urâte, toate patimile de răz­bunare se pun în aplicare de la om la om, aşa că fericirea mult dorită a oamenilor nu poate fi decât o nălucă. Dacă fiecare stăpân îşi cu­noaşte aşa de bine pe sluga sa, şi după cum

Next