Biserica şi Şcoala, 1935 (Anul 59, nr. 1-52)

1935-01-05 / nr. 1

2 BISERICA ŞI ŞCOALA Nr. 1 «Atunci, dus a fost Iisus în pustie de Du­hul, ca să se ispitească de diavolul. Şi postind patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi, după aceea a flămânzit. Şi venind la Dânsul ispititorul a zis: de eşti Fiul lui Dumnezeu, zi ca pietrile acestea să se facă pâini. Iar El răspunzând a zis : scris este : nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot graiul ce iese din gura lui Dumnezeu. Atunci L-a dus pre El diavolul în sfânta cetate şi L-a pus pre El pe aripa bisericii. Şi a zis Lui: de eşti Fiul lui Dumnezeu, aruncă-Te pre Sineţi jos, că scris este: în­gerilor Săi va porunci pentru Tine, şi pre mâini Te vor ridica, ca nu cumva să împiedici de piatră piciorul Tău. Şi a zis Iisus lui: iarăş scris este: să nu ispiteşti pre Domnul Dumnezeul tău. Apoi L-a dus pre Dânsul diavolul într’un munte înalt foarte, şi I-a arătat Lui toate îm­părăţiile lumii şi slava lor . Şi I-a zis Lui, acestea toate le voiu da Ţie, dacă căzând Te vei închina mie. Atunci a zis Iisus lui: mergi înapoia Mea­ satana, că scris este : Domnului Dumnezeului tău să te închini şi Lui Unuia să-I slujeşti. Atunci L-a lăsat pre El diavolul, şi iată îngerii au venit la Dânsul şi slujiau Lui.» (Mat. 4, v. 1—11.). De anul nou să ne săpăm adânc în sufle­tele noastre pilda Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi să fim mai tari decât ispitele, cari vor să ne depărteze de Dumnezeu şi îngerii lui şi să ne apropie mai mult de dia­volul şi slujitorii lui. Nu este destul să avem gânduri, simţiri şi voinţe creştineşti de moment, ci trebue să mergem înainte la fapte creştineşti, pentru că numai faptele creştineşti au preţ în faţa lui Dumnezeu. Nu este plăcut în faţa lui Dumnezeu să amânăm viaţa creştinească pe zilele neputin­cioase ale bătrâneţelor, când nu mai avem nici o putere, ci se cere ca atunci să ne închinăm lui Dumnezeu şi să respectăm poruncile lui, când suntem în tinereţe, în deplinătatea puterilor noastre. Ce ar zice părinţii noştri, dacă noi, fiii lor, numai la bătrâneţele noastre i-am cinsti şi i-am ajuta. Oare ne-ar putea ierta ei dacă în tinereţele noastre ne-am fi purtat rău cu ei ? Care prietin ar mai putea avea încredere în noi, dacă noi iubirea şi ajutorul nostru l-am făgădui numai când vom fi bătrâni ? Şi cum ar fi iertat­­ să facem faţă de Dumnezeu nedreptatea, pe­­ care nu ni este îngăduit să o facem faţă de părinţii noştri şi faţă de ceilalţi oameni? Iată cât de bine li se potriveşte iubiţilor noştri fii sufleteşti de la sate şi de la oraşe acest creştinesc strigăt: „înainte, tot mai înainte!’' în viaţa cu adevărat creştinească, în care cre­dinţa în Dumnezeu să fie mai tare decât ispi­tele şi faptele bune mai numeroase şi mai dese decât faptele rele. In Dumineci şi sărbători cât de duios sună clopotele noastre şi ce frumoasă este slujba care se săvârşeşte de preoţi în biserici. Şi totuşi câte sute de suflete avem la sate şi câte mii de suflete la oraşe, cari nu deschid uşa bise­ricii să se roage pentru sine şi pentru familiile lor. Cum vor putea avea aceşti creştini parte «de toată darea cea bună şi tot darul desăvâr­şit, carele este de sus pogorându-se de la Tine, Părintele luminilor?». Acestora le zicem de Anul nou : «înainte! faceţi un pas înainte şi cercetaţi de acum încolo sfânta biserică». Intr’o biserică din Bucureşti am văzut îna­inte cu două săptămâni sfetnici ministeriali şi alţi slujbaşi de stat îngenunchiaţi în faţa sfinte­lor icoane! Unde sunteţi voi, iubiţi profesori, advocaţi, ingineri, medici, funcţionari de sub câr­muirea noastră sufletească? Voi lăsaţi pe elevi, pe fiii voştri să meargă singuri la biserică? Dar la teatru, la cinematograf, la mese bogate, îi luaţi cu voi, deci nu-i lăsaţi singuri când este vorba de biserică, de ospăţul Domnului nostru Iisus Hristos. Câţi creştini sunt, cari nu numai că nu se roagă cu toată căldura sufletelor lor lui Dumne­zeu, dar nici nu şi iau osteneala să înveţe vre­una din rugăciunile noastre frumoase. Şi câţi creştini avem, cari au trăit o viaţă întreagă fără să fie făcut nici cel mai mic dar sfintei biserici, sau cea mai mică bunătate cu vreun sărac şi totuşi aşteaptă «un sfârşit creştinesc, fără de patimă, neruşinat, cu pace şi răspuns bun la înfricoşatul judeţ al lui Hristos». Şi acestora le zicem de anul nou: înainte, învăţaţi rugăciuni sfinte şi faceţi fapte bune. Dar înainte de toate le zicem acest cuvânt: «înainte» tuturor părinţilor creştini. Un tâmplar pregătea într-o zi un coşciug. Şi copilul său îl întreba: «De ce faci, tată, un coşciug, fiindcă nu au tras clopotele şi nu a murit nimeni». «Adevărat că nu a murit nimeni, dar moşul tău este bolnav şi a trăit destul, lui îi fac coşciugul», zise tatăl. Copilaşul apoi a răspuns: «Tată când voiu fi eu mare şi tu bă­trân, atunci şi tu ai trăit destul şi eu am să-ţi­­ fac ţie un coşciug». Cum va putea merge neamul nostru înainte

Next