Biserica şi Şcoala, 1939 (Anul 63, nr. 6-52)
1939-02-05 / nr. 6
S!HooGooooooexxxxxi00ooix>o<:»o<x>o<xxxioa<Mo<x}oooo*xKX»o<»ocooooo<»oooooooooooQOoJ8H: Sjjjjj arare Dummecfl SjlHi RtDflctifl și ADministRaiția Hîf?U ARAD, sir. eminescu îs DIRCCIOR: kon. Síaur. Dr. GH. CIUHflnDU oBonflmente: 188 Pcnlrn 1 fln . . . bel 300 ÍKÍH Pe.itrD 6 luni . . lsei 150 t?îl Arad, 5 februarie 1939. tir 6 finul LXIII. m SiiKBISERICA şi SCOAlsA, 11 REDlSTfl BlSERlCEflSCfiCUbUlRflbfl ii 88 orgaîi oriciflis flh eparhiei ortodoxe Romane a aradului 88 fHJlK h!Î5Î Spovedirea şi împărtăşirea soldaţilor De câţiva ani încoaci toţi soldaţii ort. români din garnizoana Arad sunt spovediţi şi împărtăşiţi odată în an, în postul Paştilor. Cu prilejul acesta toţi preoţii din Arad, ba chiar şi cei din parohiile apropiate, sunt puşi la contribuţie. Spre cinstea lor fie zis, toţi s’au achitat cu demnitate de această însărcinare, venind în ajutorul inimosului preot militar, care singur nu ar fi avut timpul necesar de a cerceta sufleteşte pe fiecare din cei 3000—5000 soldaţi. Acţiunea aceasta, care în Arad a devenit o tradiţie, are la temelie un gând, nu numai de natură duhovnicească ci şi patriotică. Cine nu-şi dă seama că tinerii soldaţi de astăzi sunt stâlpii Bisericii noastre de mâine? Aşa cum îi vom îngriji astăzi, aşa enoriaşi adulţi, întemeietori de familie, vom avea mâine. Dar mai este ceva. Siguranţa hotarelor se întemeiază pe fondul sufletesc al acestor soldaţi. Armata este şcoala jertfelniciei, unde se cresc eroi. Aceştia însă nu răsar dacă nu au sufletul pregătit totdeauna pentru suprema jertfă. A fost o dispoziţie înţeleaptă crearea clerului militar. Socotim că mai curând s’ar putea lipsi o armată de un anumit fel de echipament decât de confesorul militar, care prin permanentă prezenţă între soldaţi se aminteşte de datoria lor faţă de îngrijirea sufletului. Să nu credem însă că prin instituirea câte unui preot militar la o garnizoană s’a făcut totul pentru sufletul soldatului. Dacă fiecare soldat ar veni de acasă, din satul lui, pregătit sufleteşte, catehizat şi deplin conştient de îndatoririle sale creştineşti, sarcina confesorului militar ar fi uşor de purtat. Dar aşa cum vin tinerii noştri la militarie, unii total neştiutori de ceea ce înseamnă păcat, spovedanie, împărtăşire, porunci dumnezeeşti etc., rolul preotului militar devine înspăimântător de greu. Şi el nu trebue lăsat singur, pentru că el păstoreşte timp de 2—3 ani pe fiii noştri duhovniceşti, faţă de cari răspunderea preotului din satul de obârşie nu încetează nici după plecarea lor din comună. Preotul de parohie va trebui să se gândească cu mai multă tragere de inimă la tinerii ce pleacă la armată. Măcar înainte de plecare să i cheme, să i catehzeze în vederea misiunii lor de ostaşi, să-i spovedească şi împărtăşească, prevăzându-i cu merinde sufletească pentru drumul nou. Câţi dintre preoţi mai practică această pastoraţie a militarilor ? Cină ruşine şi osândă aşteaptă pe preotul ai cărui fii sufleteşti s’au dovedit la cea dintâi spovedire ostăşească numai creştini cu numele! Este deci nevoe ca, în fiecare garnizoană cu mii de soldaţi, în timpul spovedirii preotul militar să fie ajutat de toţi preoţii din loc. Iubirea de patrie cu nimic nu şi-o poate traduce mai bine în faptă preotul, decât ajutând armata să fie cât mai creştină. După spovedirea soldaţilor din anul trecut, preoţii-duhovnici din Arad au fost rugaţi să arate în scris observaţiunile ce le-au făcut. Ele constitue un dosar foarte instructiv. Se vede din aceste rapoarte, cum stăm cu practica împărtăşaniei pe judeţe şi ţinuturi. Scopul nostru nefiind ca să aducem laude sau învinuiri, trecem peste ele. O constatare generală este aceea, că prea puţini dintre soldaţi îşi dau seama de însemnătatea acestei sfinte taine şi de datoria de a se spovedi. Conştiinţa şi judecata lor despre păcat este minimă. Cine nu ştie decalogul, nici poruncile bisericeşti, nu are măsura după care să-şi judece sufletul. E greşită concepţia unor preoţi, că şi soldaţii ar trebui spovediţi în grupuri ca şi elevii de şcoală. Aci avem de a face cu adulţi conştienţi, în care numai conştiinţa păcătoşeniei poate să fie slabă, dar care trebue nea