Buna Vestire, martie 1937 (Anul 1, nr. 11-32)

1937-03-06 / nr. 11

ANUL 1. No. 11 Directori: DRAGOŞ PROTOPOPESCU TOMA VLADESCU ( pagini 3 lei MAI) UD£t) DI IUPTA/# JUMA Redacţia şi Administraţia» BUCUREŞTI Bulevardul Elisabeta 12, etaj II. TELEFOANE Direcţia Administraţia 4-85.82 Redacţia ...... 4-84.34 ABONAMENTE: S­om­unele urbane ■­omunele suburbane şi rurale....................500 700 lei anual Pe culmile neruşinărei Printre actele de cinism pe care le-am putut înregistra în stresa hu­liganică, presa inconştientă, presa care trebue suprimată, — am numit PRESA DE STANGA, două stau pe cele mai înalte piscuri ale incon­ştienţei. Pe de o parte interpretarea calomnioasă care se dă mult, foarte mult regretatului atentat de la Iaşi, punându-se acest atentat în sarcina mişcărei de dreapta, totdeauna de o prea mare nobleţe cu oamenii şi de o prea mare realitate faţă de înaltele raţiuni de etică şi iubire de neam, ca să dea curs sau aprobare unor acte ce ies şi dintr-o linie şi dintr’alta. In al doilea rând, alianţa pe care o fac epavele presei şi vieţei noas­tre politice, in încercarea desperată de a luneca sub vălmăşagul întâm­plărilor zilei, propriile lor turpitudini. Exemplul ideal — dacă n’ar fi prea dobitoc — al unor atari alianţe este mâna pe care şi-o trec, pe după părţile indecente ale personalităţei lor morale, doi cretini ilarianţi ai celor mai ilariante foi din câte au apărut vreodată sub cerul element al literei tipografice. E alianţa dintre Grigură Filipescu-Mătură, zis şi Miss Palestina, ul­timul erou al meselor noastre de operaţie, şi Albert Honigman cel Slut ,victima penală a necruţătorului nostru Adrian Baltag. Pe cel dintâi noi l-am atacat pe tema telefoanelor. A fost recent fă­cută în Cameră o interpelare, din partea inimosului deputat naţional­­creştin, Leon Scridon, asupra scandalului de stat pe care îl prezintă con­ducerea actuală a sgârietorului-de-nori, dar şi de avuţie naţională, din calea Victoriei. Ceea ce venerabilul A. C. Cuza, încă din 1930, a calificat drept un grav atentat la siguranţa statului şi economia naţională, iar un membru al actualului guvern, onoratul dr. I. Costinescu, nu mai departe acum un an a numit: «O RUSINE PENTRU TARA ROMANEASCA». Contractul cu societatea de telefoane a fost scărmănat de deputatul citat şi pus în toată goliciunea lui spoliatorie, în faţa parlamentului. Aşteptăm cuvântul ministrului Franasovici; dar până atunci rămâne clar că societatea n’a executat nici 10 la sută din planul de investiţii; n’a lăsat un singur articol necălcat în picioare; a avantajat continuu pe funcţionarii streini, boicotând şi îngenunchind în mizerie pe cei români; a redus venitul statului la ridicolele redevenţe de 106 milioane pe ani ,câ­­ ele s’ar datora înzecit, suma aceasta reprezentând cel mult impozi­tele pe care societatea ar trebui să le plătească statului, şi de care e scutită. Răspunzător de tot acest scandal e nedemnul dela Bacău, ambuscatul tuturor laşităţilor morale, eroul scos din viaţa politică a ţărei şi îngă­duit să se refugieze în coloanele «Adevărului», de zece, numai zece arti­cole ale mele din anul trecut. Clientul cu fotografie al Sărindarului, după ce a dus campanie furi­bundă contra lui Kaufman, s’a lăsat invitat de el, şi pripăşit la tele­foane, unde de cinci ani fac satrapie în partidă dublă. Al doilea, Albert cel Slut — dar, vă asigur, mult mai frumos fiziceşte ca Griguţă — e obiectul uneia din cele mai demne şi mai documentate campanii ce s’a dus vreodată de un ziar împotriva cuiva, campania lui­­Adrian Baltag în chestia incendiatorilor. jji Ei bine, în loc ca primul să dea o cât de mică explicaţie, iar al doi­lea să se apere, să răspundă un cât de mic cuvânt, contra unui rechizi­toriu de preciziune, pe care pe cât ştiu actualmente îl are în studiu jus­tiţia însăşi şi care, tare mă tem, va duce pe inculpat curând la un loc ne­plăcut, — cei doi indivizi îşi dau mâna — fiul lui Nicolae Filipescu cu tovarăşul lui Bacalu! — şi sub învinuire de «acţiune teroristă» insultă gratuit oameni care, înţelegeţi, nu pot fi în concepţia lor decât veroşi şi vânduţi !... Ce teroare exersăm noi ? Credem în Cristos, Rege şi Naţiune. Dacă aceste cuvinte sperie pe corespondentul din Bacău al «Adevărului» şi pe comparsul lui şi al lui Bacalu, să le fie de bine. Felul cum sunt atacaţi oameni ca Vaida, Cuza, Goga, Manoilescu de presa huliganică de stânga, dacă se poate explica e numai prin această panică, ce într’adevăr, la gradul în care se produce în bietele lor făp­turi, poate lua uşor minţile. ...Ca să le urce hoitul desgolit, să nu miroasă, tocmai sus, pe culmile neruşinărei. DRAGOŞ PROTOPOPESCU La Paris s’au dus pentru acordul financiar şi s’au întors aşa cum s’au dus, d-nii Mircea Cancicov, mi­nistrul Finanţelor, Mircea Burma, secretarul general şi Mircea Nico­­laescu, consilier. Trei Mircea dintr’odata! Dacă nici acesta nu va fi fost un marş istoric! AMURGUL LEGENDEI... Printre lojele masonice desfiin­ţate, a fost şi a lui Victor Eftimiu, cunoscutul panglicar dramatic al Albaniei. Loja purta numele de Meşterul Manole! Ce-a ajuns bietul meşter, de ce şi-a îng­ropat el in zid nevasta! Ne­vasta lui Victor Eftimiu e însă d-na Agepsina Macri, despre care se spune chiar că ar fi artistă... ALŢI IMBECILI La­ disolvarea lojelor masonice arhivele au colaborat cu un ridicul nemaipomenit. Aflăm din titlurile pe care le purtau diverşi venerabili. Unul se numea Prea Puternicul Suveran. Altul: Sublim Cavaler a­­les. Alţii: Mare Scoţian al Boitei sfinte, Mare Pontif al Ierusalimu­lui ceresc, Prinţul Mizericordiei, Marele Inspctor Inquisitor, Prinţ de Liban, Cavalerul şarpelui... etc. Doamne, ce imbecili! IN SFÂRŞIT... O ultimă funeţie poartă numele de Marele Cavaler Rodoş (sic). Asta mai merge... (Rodoş, pe limba masonă înseam­nă: sfânt...). DOCTORUL FARA VOE TREI MIRCEA n E5! Munca naţională şi... ordinea De la răsboi încoace toate domeniile muncei naţionale sunt tot mai mult cuprinse de străini. De câţiva ani se proclamă pe toate tonurile nevoia de românizare, dar afară de o lege neaplicată nu s’a realizat nimic până acum. Guvernele au vor­bit, dar n’au făcut nimic. Nici un sprijin — act­iv — pentru puţinele întreprinderi româneşti, din partea statului, nici din partea instituţiilor ce trăesc de pe urma sti­lată însă că deodată această problemă a apăr­ut brusc pe al preocupărilor guvernului. Dar nu ca o mare şi gravă problemă a românismului, ci ca o... măsură de ordine. La atât se reduce puterea de înţelegere a politicianilor ! Nu construcţie românească bine gândită şi continuă, ci paliative în clipe de panică. ___________________ nici statului, primul plan MANASTIREA SAMBATA Vechea ctitorie a lui Brâncoveanu reclădită de I. P. S. S. Mitropolitul Nicolae Bălan. Mişel lud­oveano de VALERIU CÂRDU II scriu pe franţuzeşte. Aşa cum se pronunţă. Pentru că nu prea ştiu scrie în mod perfect în materie de limba franceză. Şi, nu-mi plac de loc jumătăţile de măsură. Am fost copil pe vremea când, îndrăgostit de omul acesta — a­­vea un nume frumos şi sonor în mintea mea, îl chema, pare-mi­­se, Mihail Sad­oveanu, — mi l-am închipuit crescut din ţarină stră­moşească şi din luminată cro­nică, ridicându-l, minune de a­­vion, peste Himalaia tuturor plă­cerilor mele literare. Aşa l-am zidit şi l-am trimis să înfrunte a­­zurul şi stelele toate. Am străbă­tut­ vremea cu Neamul Şoimăre­­ştilor şi nu am­ pomenit frate cu «Şoimii». Şi multe, nespus de multe ceasuri, de odihnă spiri­tuală, am petrecut pe banca mi­nunilor din «Hanul Ancuţei». Am crezut — mare naiv am fost — că acolo, în belşugul a­­cela de icoane moldoveneşti, se găsia şi icoana de tămâie a su­fletului românesc! Am crezut că acolo, în lumea aceia de voevozi cucernici, cti­tori de mănăstiri şi dătători de datini, între boerii Ţării Moldo­veneşti, se găseşte, zidit din su­flet uriaş, şi Marele Voevod al de­stinului românesc. Şi câte n am crezut, în naivitatea mea mare, aşa ca o poveste plictisitoare. Târziu, avea să cadă peste ste­jarul tinereţiii mele, trăznetul unei decepţii otrăvite. Se năruia în suflet un munte întreg de vi­suri. Se prăbuşia o legendă falsă. Voevozii erau nişte simple măşti de cartof, cu barbă de câlţi. I­coanele erau, toate, furate din biserica Neamului. Nu erau zi­dite. Ci numai furate şi pângă­rite. Nu, nu, Dumnezeu nu era pre­zent în scrisurile francmasonu­lui. Nu, nu, mănăstirile nu erau prezente în inima care se cuibă­­ria, ca un şobolan desgustător, prin hrubele, anume săpate şi menite să surpe temelia Neamu­lui. Am lăsat să cadă, fierbinte ca plumbul topit, lacrima amarei prăbuşiri, peste sicriul unei ado­­lescenţe alintate în leagăn de cronică şi miros de hrisoave. Am strangulat părerile de rău şi-am dărâmat idolul. Iată-l, pe Mişel, lud­oveanu schimonosit de semnele oculte, iată-1 sulemenit în culori cari nu se găsesc în chi­limul Naţiei mele, iată-1 împo­dobit cu hidoşenia şorţului ma­sonic şi biciuit de blestemele în­scrise pe frontispiciul tuturor criptelor noastre sfinte. Iată-1 jos de toţi viermii păca­telor din tabăra duşmană ţării. Nu e parazit, pentru că năzdră­văniile acestea — fie vegetale, fie animale — trăesc pe corpurile vii. Sunt şi neamuri de saprofiţi. Trăesc şi se hrănesc din seva in­fectă a cadavrelor. Şi presa co­munistă e o întreagă şi exclusiva colecţie de cadavre. Dar nu e frumos, nu e bine, nu e româneşte, ca o legendă fal­să, să se plimbe, nestingherită, în trăsura unor sufragii tinere. E bine să se dea cărţile pe faţă. E bine să se rupă masca. Se cade să liturghiem şi să cădelniţăm tămâia purificării. E bine să se deschidă ferestrele scrisului ro­mânesc, să intre aer tare, să se risipiască miasmele! E bine! Aşa cere ţara şi neamul şi datina! Aşe cer mormintele fără odihnă. Aşe cer sfintele porunci, uraga­­nic svârlite de trâmbiţa vremii. Să iasă trădătorii din altare. Pentru că lud­oveanu e trădă­tor. Oricine îndrăzneşte să o­­prească pulsaţiile sufletului ro­mânesc, e duşman Neamului. Oricine caută să stea, — bari­cadă criminală, — în faţa desti­nului românesc, e trădător! Pre­sa comunistă îl huleşte pe Dum­nezeu. Şi cine huleşte pe Dum­nezeu e contra Bisericii. Iar cine este contra Bisericii, e contra Neamului românesc, slujitor al Bisericii. Presa comunistă n’are Neam. N’are Dumnezeu. Iar cine intră în tabăra comunistă, slujindu-i interesele, a dezertat din albia Neamului. Şi cum dezertarea e plătită cu arginţi, ea se înca­lContinuarea în part. Il­ ă) [ Sâmbătă 6 Martie 1937 Cânte­ de lebădă Sistemul comunist, cu toate maşinaţiunile lui, intră, vertiginos, în zona unui asfinţit inevitabil. Interpretarea materialistă a istoriei s’a dovedit fragilă în faţa vi­forniţei pe care o stârneşte spiritualul. Zidit pe un eşafodaj de considerente false şi şubrezite de concluziile pe cari le fixează, tiranie, istoria pe plan mondial şi continental, nesigur, la început, pe propriile lui tipare de existenţă politică şi socială, intrat mai târziu în deruta metodei de propagandă şi expansiune «extra iilu­­ros», — e vorba de sistemul stalinist şi de cel trotzkyst, — comunismul a trebuit să îndure, la el acasă, uriaşa ridicare, în formă de baricadă, a misticismului religios şi naţional rusesc, înăbuşit, dar, niciodată ucis. Ca sistem politic şi social, în linia concepţiei, de tactică marxistă, comunismul putea fi grefat pe trupul unei naţiuni extrem de avansate ori al uneia învecinate, accentuat, cu analfabetismul. In Germania, încercările au dat greş. In Rusia, aceste încercări au fost programate. Fără semne de evoluţie şi fără indicii de reuşită. De când stăpâneşte acolo, în Rusia, neadmis de sufletul popular şi admis doar de tăcerea impusă, sistemul comunist a fost caracterizat de aceste strădanii şi căutări, de năzuinţă spre o fixare oarecare, fie ea cât de platonică, fără a izbuti, însă, să se ridice măcar la treapta celei mai slabe acceptări. In faţa acestui orizont pesimist, comunismul a recurs la ficţiuni şi zarvă propagandistă externă. Ara asistat astfel la un fel de invazie a Kominternului peste întrea­ga geografie politică a lumii. Incapabil să domine suprafaţa spirituală a poporului rus, la el acasă, refugiat în casa altora, pentru a deschide uşi străine cu chei nepotrivite, comunismul a dat dovadă de cumplită contuzie şi inabilitate politică. Stalin nu mai ţinea cont de realităţi. Duşman al metodelor trotz­­kyste, le utiliza sgomotos, împrumuta. Grefa pe corpul unui sistem per­sonal metode străine. Aci, începe asfinţitul. Călător prin China şi prin Japonia, după eşecul de la Berlin, ameste­cat în treburile interne ale Poloniei şi motor paravan­at al mişcărilor separatiste croate, destinul lui Stalin — şi cel comunist, în concluzie — are soartă de negustor ambulant. Caută ceva. Şi aşteaptă. Nu ştie ce caută şi ce aşteaptă. Nu ştie ce vrea. In politică, esenţialul este să ştii tot ce vrei şi să vizionezi tot ce aşteaptă alţii. Azi, comunismul nu mai imprimă nici o formulă de care Lumea ar putea să ţină cont. Primeşte, în schimb, formule din afară. Le acceptă, face tranzacţii, le discută, se adaptează. Ori se respinge anemic şi resemnat. De la o vreme, Moscova manevrează în diversiuni naţionaliste. Cu titlu de ocupaţie secundară. De altfel, poate că e în notă. Deoarece tac­tica trotzkystă prevede şi dreptul acestei deraieri temporale — pentru o mai bună reuşită — în albia naţionalistă. Ca aspect general, sistemul comunist se zbate în carcera espectativei. In toate domeniile, — în politică, mai ales, —■ expectativa ucide. Aş­teptarea aceasta grea şi ucigaşă, plină de întrebări şi temeri, înăbuşeşte orice spirit de iniţiativă şi taie orice aripă de avânt. E oribil — spunea Miguel de Unamuno — să te întrebi veşnic ce se va întâmpla a doua zi. Espectativa ucide, sau, în cel mai bun caz, paralizează orice acţiune politică. Comunismul se întreabă. Nu ştie ce se va întâmpla mâine. Pen­­tru ca istoria nu răspunde la întrebări de espectativă. Comunismul nu desluşeşte peisagiul zilei de mâine. Dar, se pare, simte ceva. Şi iata-l aşteptând, la ţărmul unui bilanţ siberian şi deficitar, cu bagajul gata de plecare. ..­­ In larg, se aude, prevestitor şi sfâşietor, cântecul de lebădă. Un om surîde totuși. E mareşal. E Voroşilov. VAL. ŞOIMARU — pi însemnări de pe front OFENSIVA Escuada noastră îşi face măşti­­(mici a­­dăposturi în pământ) pentru că nu avem tranşee. Din spate începe un foc viu. A rămas o insulă de tranşee comunistă camuflată în păduricea rară de măslin, la liziera unui deluşor. Focul mitralierelor şi a puştilor­ mitraliere, se îndreaptă con­tra loi­ şi în cinci minute, nu­ mai mişcă unul. Maurii se duc să termine cu baioneta. Noi ne-am ajuns scopul. Linia care trebuia s’o ocupăm, este în mâinile noas­tre. Lăsăm puţin timp să înainteze şi flancurile. înaintarea companiei noastre este aşa de vijelioasă, încât în tot timpul luptelor a trebuit să aşteptăm înaintarea flancurilor. Intre timp tancu­rile inamice s'au ascuns sub cutele te­­­renului şi ne bombardează cu precis»«. Ne-am făcut una cu pământul în măşti. La stânga mea, la un metru, un obuz a făcut praf pe un camarad şi a rănit alţii doi. Bat în arţă, la dreapta, la stânga. Ne-au năucit, începe şi artileria inamică. Eu mă rog lui Dumnezeu, Maicii Dom­nului, Arhanghelului Mihail. Simt că din clipă în clipă trebue să vie şi pieste mine un obuz. Dumnezeu însă, ne-a ferit. Intre timp, a sosit şi artileria noastră şi tunurile anti-tank. Un tun se aşează deasupra tranşeei unde stau Alecu, Clime, Părintele Dumitrescu şi Bănică. Prin surprindere, trage un foc. Presiunea a dat peste cap pe Alecu şi preotul Dumitrescu. Sogoşte şi aviaţia. O luptă­ crânoană nu încinge şi un­ basait inerm­al, despică văzduhul. Un avion ina­mic ia foc şi se­ prăbuşeşte. Se lasă mai întâi pe o parte, se învârteşte şi şueră. Intr’o clipă e la pământ, sar ţăndări aprinse din el. Toate avioanele inamice o rup de fugă. Artileria antiaeriană le încadrează şi le sileşte să sboare pe jos, aproape de pământ. Tancurile încep să se retragă. Le auzim zgomotul dar nu le ved­em. Locotenentul Prato, ia plutonul nostru şi pornim la vânătoa­rea de tancuri, cu benzină şi grenade. Venim pe sub deal şi ne apropiem tare. Apoi ne târîm pe burtă, până la coamă. Am intrat între trei tancuri. Cât pe ce, să ne cureţe pe toţi. Ne retragem. Peste un sfert de oră, pornim din nou. Acum tancurile s’au depărtat. Totuşi au fost nevoite să iasă la coama dealului. Cum le văd tunurile noastre antiaeriene, se aşează în bâtae după ele. Obuzele, parcă ar fi nişte bile de argint­ Se văd cum ies din tun şi până unde bat. Un tanc, a fost aprins cât ai bate din palme. Celelalte, o ian la, 8ciuă. S’au ascuns după coama urnui deal la o dis­tanţă cam de 1 su»£ km. Precise şi bune tunuri! Se zice că ar fi ultima invenţie germană. Artileria noastră bate poziţiile duşmane. Aviaţia, i-a nenorocit. Avem repaos, un ceas până’n seară. Mă duc şi tai pluşul cu vată cu tot de pe un automobil nou nouţ, surprins de noi cu motorul fărâmat de o bombă pentru a-mi face aşternut în acea noapte. Rupem şi ceva crengi.­­ Masca am fă­cut-o mică, aşa că nu putem dormi doi alături. împart pluşul cu Moţa şi Ma­rin. Alecu a găsit un sac şi mi-l aduce să-i cos o baeră ce se descususe. S’a făcut întuneric. Mă duc cu Marin şi aducem de la automobil de mâncare. Mân­căm pe întuneric. Ni s’au adus şi pă­turile. Păcat că sunt însă de bumbac şi subţiri. Moţa este primul de sentinelă. Se lasă un frig năpraznic, încerc să dorm. Mă fac mic, mă învelesc cu pă­tura, dar degeaba. Pământul nisipos, este ■umed. Stau în groapă ca într’un sicriu, cu pereţii reci şi umezi. Adorm. Când Moţa a predat poetul său în primirea lui Marin, vine şi mă scoală. Eram ţeapăn. Spatele nu-i mai simţeam, în­cep să fug să sar, pentru a pune sân­gele în mişcare. Ionel spune că mai bine e să nu dormim toată noaptea. Un junghiu mă ţine într’o coastă. In­tru şi eu de sentinelă şi văd şi pe d. Clime cu pătura în cap că se plimbă. Sin­gur Alecu a nimerit-o mai bine. In escapada noastră după tancuri, Moţa a găsit o pătură de lână şi bun cum este el, a dat-o lui Alecu deşi îi era şi lui tot aşa de frig. Ionel a arătat tot timpul campaniei, un suflet admirabil. Şef, ca­­mar­ad şi frate pentru toţi. La orizont se vede o pată roşie, apoi din ce­­u ca se măreşte. A ieşit în fine şi soarele. Apa a îngheţat în bidon. La cast­et cu lapte cer „para trés" (pentru trei) deşi era apanajul lui Bănică, căci eu altfel ceream: „para dos" (pentru doi). Aşa, reuşesc şi mă încălzesc puţin. în­cepe să se încălzească. Ziua cald uneori de mort, nu mai poţi fugi la atac, iar noapte­a îngheţi. Ia depărtare se vede inamicul, care vine să întărească poziţiile. Incepe o răpăială de mitra­liere gi inamicul »,a risipit. - - NICOLAE TOTU Naţiunea clar­văzătoare De Vreo trei-Patru zile mă amuz grozav cetind presa jidovească. E în adevăr foarte emoţionant de vă­zut cum toţi aceşti onorabili haldei, începând cu voalatul ca o cadână SMIL FAGURE şi sfârşind cu DURAH BRAUNSTEIN, ştirb şi miop ca un iepure de casă, se dau de ceasul morţii pentru a epuiza teme cu totul artificiale şi deplasa­te. Simţi cum răcnetele lor sunt si­mulate, cum accesele lor de leşin epileptiform sunt deslănţuite după câte o lună de calcul in sinagogă. Pentru că dacă ei n’ar juca tea­tru de prost gust s’ar ocupa ceva mai de aproape de banditismele trusturilor, de fărădelegile uriaşi­lor polipi economici jidoveşti, cari sug toată vlaga şi toată Puterea vie a Ţării. A, ştim că nici FAGURE nici BLUMENFELD, nici HEFTER nu vor cuteza să abordeze aceste subiecte puşei în faţa­ goimilor, de­oarece asta ar însemna să facă pro­cesul propriilor lor potlogării mon­struoase, a escrocheriilor lor pla­netare. Ei sunt constrânşi aşa­dar ca să viseze numai «atentate» şi «dezordini», să facă o gălăgie de havră pentru nimic, fiindcă alt­, mintre li se tem ca lumea românea­­­scă să nu se reculeagă şi să nu în­ceapă a observa admirabila ordina, şi metodă cu care-i sug vampirii ji­dani sângele său cel mai preţios. Deci, întocmai ca romanticii pun­­gaşi de buzunare cari operau în MOŞN­ de altă dată, aceşti venera­bili Patriarhi ai escrocheriei demo­cratice, au nevoe de asemenea di­versiuni democratice spre a dura măcar până la completa desmetici­­re, dacă nu până ce va trece com­plet rafala naţionalistă. Realitatea e însă că toţi aceşti hal­dei şi-au pierdut cheia judecăţii normale, ca şi obiectivul spirit de observaţie. Căci ei contează cu o naţiune amorfă, dezarticulată, îm­bătată cu alcoolul metilic al demo­craţiei, pe când în fond au dea f­ace cu o naţiune tânără, energică, per­fect unitară in simţirile, în cuge­tările şi în hotărârile ei şi debor­dând de vitalitate şi de energie creatoare. Naţiunea aceasta creş­te în spirit ca un Arhanghel, cu­rată, neîndurată şi pătrunzătoare. Ochii ei îicep să vadă până în fundul pământului, nu numai dede­subturile murdare ale gheşeftarilor bieţilor jidovi cuprinşi de panică. In forma ei actuală, naţiunea româ­nă e un element absolut nou, tânăr de abea patru sau cinci ani, în vre­me ce bieţii jidani cari mai trag nă­dejde să se menţină deasupra, încep să apară din ce in ce mai mult ca nişte întârziaţi mentali, ca nişte piese de muzeu de monstruozităţi şi de creaţii împotriva naturii. In concluzie, domnilor haldei şi amicilor dumneavoastră, vă dăm un sfat amical: Obişnuiţi-vă să cal­culaţi din ce în ce mai mult cu Na­ţiunea cea tânără şi clar­văză­toare. Spre tihna dumneavoastră ac pe pământ şi spre a dobândi împărăţia cerurilor după ce vă veţi despărţi de noi, cu regreţi Nicolae Bogdan

Next