Buna Vestire, aprilie 1937 (Anul 1, nr. 33-57)

1937-04-01 / nr. 33

ANUL 1. No. 33 6 pagini 3 lei run UDEfI DE LUPTA // DOHAMIAfIA Directori, 1 Redacţia şi Administraţia: 1 „ ABONAMENTE: DRAGOŞ PROTOPOPESCU 1 BUCUREŞTI TELEFOANE Direcţia Administraţia 4­85.82 1 1 an Lei 7001 1 1 an Lei 500 TOMA VLADESCU I Bulevardul Elisabeta 12, etaj II. Redacţia...................• 4­84.34 Comune urbane | 6 luni „ »0 | Comune rurale j | luni „ 250 Joi I Aprilie 193] D. Vaida a triumfat R­ezultatul de până acum al alegerilor judeţene constitue un triumf surprinzăor al partidelor naţionaliste. S­e poate ca până la urmă acest rezultat să se afle alterat. O concluzie se impune însă de pe acum: bătălia a fost cîştigată de naţionali-creştini pe deoparte, de vaidişti pe de alta. Din aceste alegeri international-ţărăniştii bateau monetă de gu­­vernămînt. Cîte pertractări, cite transacte! In cele din urmă Dr. Lupu pune la cale frontul popular, care i-a reuşit formal, şi în parte. Era maxima virtuozitate a tribunului de apu­­ruri beat al democraţiei integrale. Numai de pe urma casei dăruite d-rului Lupu de tribul lui Sein, Chain şi Jafet, — sensibil mizeriei pe care acesta o duce la Athénée Pa­lace, şi convins că injectată glorie a comunismului deghizat oricît de triumfător în vieaţa politică, va ajunge poate odată la putere, dar nu va ajunge niciodată să-şi plătească datoriile — se conta pe un ecou care să ducă faima tribunului cel puţin dincolo de­ bălţile Brăilei. Pe de altă parte, serbarea jubileului de 30 de ani de ţurci şi mititei in părţile istorice ale Huşilor, avea menirea să refacă gloria gastrono­mică a doctorului în ţinuturile încă răsunătoare de isprăvile lui Ştefan cel Mare. Şi astfel, cu Muntenia într’un buzunar şi Moldova în celălalt, Dr. Lupu avea să se prezinte iar în om al situaţiei, aşa cum numai în 1919 istoria bolnavă îl declarase ca exponent popular al «muncitorimei spo­liate de ciocoi», pentru ca șapte ani mai tîrziu să ni-l arate valet — chiar la Muncă — al ciocoiului Brătianu... Conducător al unei bătălii ce are împotriva sa pe chiar tineretul pro­priului său partid, Dr. Lupu din această mascaradă dacă nu se va alege gonit cu ouă de Paşti de singurii băeţi curaţi pe care-i mai are demo­craţia, se va alege cert insultat de vecinătatea canaliei cu blazon, Gri­­gutză Filipescu, şi debordat de urna de voturi care nu-i mai poate digerea sughiţurile demagogice. Dacă dezastru politic şi moral înseamnă rezultatul alegerilor jude­ţene pentru internaţionali-ţărănişti, care e situaţia în lagărul advers? De naţionali-creştini nu trebue să ne mirăm. Popularitatea acestui partid, luminat de figura istorică a lui A. C. Cuza şi dus la destine ac­tive de curajul şi viziunea lui Octavian Goga, trebuia să ajungă la suc­cese ca cel din Dolj sau Soroca, în judeţul acesta din urmă mai adău­­gîndu-se intervenţia fără greş­­ iubitului de către românimea basara­beană senatorul Mumuianu. Dar dacă a fost un partid mai flegmatic în vreo luptă politică, a fost Vaidismul, de data aceasta. Adoptînd acea siguranţă istorică — uşor înviorată de ironie pe care însuşi şeful Frontului Romînesc o practică în toate spusele şi mai ales ne­spusele sale, partidul lui Numerus Valachicus sa prezentat la alegerile judeţene actuale — am spune — cu mina în buzunar. Cititi dările de seamă, bunăoară, ale întrunirei Frontului Romînesc de Duminica trecută, în culoarea de albastru a Capitalei. Cită ţinută, cită demnitate, faţă de deşănţata, de pildă, mascaradă de la Huşi! D-lui C. Angelescu — asul întrunirei — nu i s-a oferit nicio casă şi nimeni nu i-a inventat nici măcar douăzeci de ani de activitate politică, pentru a-i putea cinsti cu m­iei şi patricieni! Totuşi bătălia sa va fi cîştîgată categoric împotriva frontului Lupu- Titel-Grigutză, aşa cum la Romanati, la Brăila şi ’n atîtea alte părţi, votul s’a strîns elocvent, peste orice combinaţii şi sforării adverse, în favoarea vaidismului. Intre timp, peste vîlcele natale, Vaida Voevod îşi plimbă bavarez pipa cu care a afumat vreme de trei ani de zile atîta păr de lup şi atîţia perciuni exasperaţi. Şi ne întrebăm atunci care e secretul acestui triumf? Cum se face *că o ţară întoarsă ca o obrală de toată transpiraţia internaţional-ţărăni­­stâ s’a h­otărît întiia oară să nu mai cedeze demagogiei? E lozinca naţionalistă, împotriva ebrietăţei lupiste. E Numerus Valachicus împotriva numărului magnific de ţuici cu care un caraghios a băut pînă acum o tară. DRAGOȘ PROTOPOPESCU STEAGURI Tot la Huşi d. Mihai Popovici s’a a­­rătat mirat că «oraşul nu s’a îmbrăcat în haini de sărbătoare scoţând Pretu­tindeni steaguri» pentru a primi pe d. dr. Lupu. Oare nu ştie d. Mihai Po­povici că suntem sub stare de asediu şi că arborarea drapelului la care se în­chină dr. Lupu, drapelul roşu, este in­terzisă?­­ Căci altfel tot centrul Huşului ar fi fost deja îmbrăcat în steaguri roşii şi alb-albastre! ORATORII Pentru inima oară la un banchet al lui Lupulică nu a luat cuvântul nici un jidan. S’au jenat?... sau poate au fost cenzuraţii ele Dimineaţa. OPERAREA LUI LUPULICĂ N’am căzut în «Dimineaţa» chestia cu casa de la Şosea donată de ovrei lui Lupulică al lor. Sau lucrurile de ruşine nu se fac în public? Cu riscul de a trăda secretul medi­cal pot însă să vă spun că se duc acum pertractări între evreii donatori şi Lu­pulică. Donatorii mi-au cerut avizul­­dacă la vrâsta doctorului Lupu se mai poate practica o anumită operaţie... Altfel n’au încredere că nu-şi schimbă lupul părul... CUŞER ŞI TRIF La Huşi s’a făcut ori marele chiolhan anunţat de «Dimineaţa». Pravoslavnicul Lupu a cinstit cu vin şi cu miei fripţi pe bieţii ţărani, deşi era postul mare. La masa «domnilor» însă nu s’a servit nici raci nici friptu­ră de porc şi nici o altă mâncare «trif». Aceasta din respect pentru religia unei mari părţi din oaspeţi şi a tuturor ga­zetarilor prezenţi. Chiar vinul a fost iCuşer». * Ne întrebam ieri dacă revizui­rea Constituţiei pe care am pu­tea-o numi timidă, adică o revi­zuire făcută într’un cadru poli­tic apropiat de cel actual ,şi îna­inte ca să fi triumfat revoluţia naţională pe care o aşteptam, ar putea să prezinte vreun folos şi vreo eficacitate. In adevăr, este legitim de a exprima îndoeli în această pri­vinţă. Se poate crede, cu aparenţă de dreptate, că o nouă Constituie care ar încerca să introducă nouile instituţii ale secolului nu­mai pe jumătate şi care ar re­prezenta un compromis şi o tran­zacţie între stările de fapt de as­tăzi şi idealurile politice ale ţării noui şi tinere, ar putea duce la însăşi compromiterea acestor i­­dealuri. Cele două instituţii funda­­­­mentale ale regimurilor noui sunt PARTIDUL UNIC şi CORPO­RAŢIILE. Dar cum s ar putea oare realiza o formă incomplec­­tă şi înjumătăţită a acestor ins­tituţii? In ce priveşte partidul unic, noua Constituţie ar putea, de pildă, să încerce favorizarea li­nei organizaţiuni naţionale uni­tare cum este UNIUNEA NA­ŢIONALA DIN PORTOCA­LIA, FRONTUL PATRIOTIC IN AUSTRIA, sau noul partid quasi totalitar înfiinţat sub di­recta oblăduire a Mareşalului Ridz Smygly în Polonia. Aceste partide reprezintă o creatuine oarecum artificială, în­tru cât au luat naştere prin vo­inţa a însăşi celor care deţin pu­terea iar nu, cum este partidul unic fascist sau naţional-socia­­list, printr’o creştere naturală într’o perioadă revoluţionară, cu mult înainte de triumful acestei revoluţii. Cu alte cuvinte, par­tidele unice constituite sub iniţia­tiva a însăşi conducătorilor sta­tului sunt partide unice FĂ­CUTE IAR NU NĂSCUTE, pe când acelea care, după lungi ani de lupte grele, au creiat ele în­­şile regimurile noui, sunt partide unice NĂSCUTE IAR NU FĂ­CUTE. Aşa­dar o revizuire constitu­ţională făcută într’un cadru a­­propiat de cel actual nu ne-ar putea duce — în cel mai bun caz — decât la cea dintâi solu­ţie, a unui partid unic de tipul celui constituit recent în Polo­nia. Am zis «în cel mai bun, caz», ad­ica în cazul când revizuirea sar face de un guvern care—fără să reprezinte însăşi revoluţia na­ţională în mers — ar fi totuşi familiarizat cu ideile timpului. Bine­înţeles că dacă revizuirea s’ar face de către partidul libe­ral într’o a doua legislatură de patru ani a sa, ea ar căpăta un caracter cu foil'd­anodin şi s’ar mărgini la câteva schimbări ne­esenţiale referitoare probabil la compoziţia Senatului. Dacă ea s’ar face însă de că­tre alţii care aparţin mişcărilor naţionaliste şi pentru care există destule indicaţii în acest sens, atunci ea ar avea un caracter mult mai profund, potrivit com­­prehensiunei reale a acestora — pe care noi o cunoaştem — pentru spiritul timpului. * Or, cu toate că noi nu socotim ca o soluţie DEFINITIVA de-­­cât pe aceea a unui partid unic NĂSCUT IAR NU FĂCUT, nu socotim păgubitoare şi inopor­tună nici experienţa care s’ar face cu un partid unic consti­tuit printr’o Uniune naţională improvizată. In adevăr, avan­­■ tagiile suprimării luptelor poli­tice de partid şi a dezordinei su­fleteşti pe care ele o antrenează sunt atât de mari, încât ţara, în acest nou regim tranzitoriu, ar respira de la început uşurată şi ar putea să aprecieze toate bine­facerile păcii interne şi a unifi­­cărei politice. Departe de a constitui o com­promitere a ideei partidului u­­nic, o asemenea soluţie ar în­semna o pregătire a lui ŞI O ÎN­CURAJARE DE A SE MERGE MAI DEPARTE PE ACEASTA CALE. Acelaş lucru se poate spune şi despre orice încercare de a in­troduce în viaţa publică a noas­tră, ca factor de organizare şi de bună gospodărie, corpora­ţiile. Chiar dacă, la început, a­­ceste corporaţii nu ar fi consti­tuite în mod ideal şi chiar dacă le-ar lipsi factorul îndrumător şi educator pe care îl constitue un partid unic cu caracter de e­­lită naţională verificată prin lupte, aceste corporaţii CU SIN­GURA CONDIŢIUNE CA SA PĂSTREZE IN COMPUNEREA SI IN CONDUCEREA LOR UN CARACTER HOTARAT RO­MANESC, vor putea să dea, din prima clipă a funcţionării lor, bune rezultate. Se poate spune despre corpo­raţii ca şi despre partidul unic că chiar dacă ele nu ar apare, la început în forma lor ideală, totuşi virtuţiile lor ca institute sunt atât de mari încât ele sar valid­ita împotriva tuturor im­perfecţiunilor şi lipsurilor, cu care ar putea fi prezentate de un regim tranzitoriu. Trebue să înţelegem cu toţii buna funcţionare a statului, bazată pe alternarea succesivă la cârmă a partidelor politice, pe preponderenţa interesului e­­lectoral şi pe jaful şi obrăznicia clientelei electorale care tulbură buna funcţionare a statului, este atât de nenorocită încât ORICE ÎNDEPĂRTARE, CAT DE MICA, DELA SISTEMUL ACTUAL, SPRE FORME DE ORGANIZARE MAI UNITARE, MAI GOSPODĂREŞTI SI MAI RESPECTUOASE FAŢA DE INTERESUL PUBLIC CONS­TRUE PENTRU ŢARA UN PAS ÎNAINTE, chiar când acest pas nu este atât de mare cât s’ar putea face dacă transformarea Statului ar fi radicală şi totală. Iată de ce, noi nu suntem îm­potriva unei revizuiri constitu­ţionale făcută cu dorinţa sinceră de a încerca forme noui de ocâr­­muire şi de diriguire a treburilor publice şi aceasta chiar înainte ca să se producă acea revoluţie naţionalistă în care credem ŞI CARE VA VENI IN ORICE CAZ. Iată, de ce, departe de a cons­titui o întârziere şi o compromi­tere, o asemenea revizuire — fă­cută într’o lume veche de câţiva oameni cu gând şi suflet nou — poate să fie cea mai bună pregă­tire pentru ziua cea mare şi plină de soare care­ constitue singurul nostru ideal. P. S. — Dacă cetitorii noştri îşi vor manifesta interesul lor pentru aceste probleme vom păşi la expu­nerea treptată, în detaliu, a diferi­telor chestiuni pe care le ridică o viitoare revizuire a Constituţiei. Q revizuiri de primă stupi de MIHAIL MANOILESCU Schitul de la Tg-Oersa Pentru intransigenţa naţională Amintirile sunt îndreptarul cel mai sigur şi cea mai bună călăuzi pentru ziua de azi. Ele asigură câteodată o anumită permanenţă a unor lucruri pe care ne-am legat să le păzim toată viaţa şi ne spun de foarte multe ori, ca o admonestare justă, erorile pe care poate nu le-am văzut totdeauna, trecând grăbiţi pe la atâtea răspântii ale unei foarte complicate vieţi. Amintirile ne adună totdeauna puţin din locurile unde suntem risipiţi, ne spun o şoaptă pe care o cunoaştem de mult, ne leagă de un trecut în care ne-am plămădit fiecar­e din noi — şi pe dru­mul acesta, aprins de tot focul nostru de la început, avem privilegiul să ne putem regăsi totdeauna aşa cum am fost, aşa cum trebue să rămâ­nem, noi înşine şi întregi. Trecerea zilei ne consumă şi încearcă să roadă din fiinţa noastră, aducând câteodată pe tâmplele albe tristele renunţări ale vârstei.. Oamenii mari s’au păzit totdeauna de ele! Sunt metale vii, bronzuri uriaşe peste care zăpezile au nins fără să lase ur­me — pentru ca primăvara inteligenţei şi a inimii să reapară în fiecare an mai luminoasă, mai vie, cu o şi mai îndărătnică pasiune de viaţă. Când spun toate acestea, prietenii noştri pricep că eu am în faţă odată mai mult, ca de atâtea ori, chipul de grandoare a lui A. C. Cuza, că văd lângă el profilul dârz al lui Goga — şi că mă unesc par’că mai strâns, şi azi, cu magnificul lor acord. Nu mai puţin însă aceste visiuni, în lumina amintirilor de care vorbesc, mă obligă astăzi când sunt sigur că nu m’am­ grăbit, să stau un minut pentru o reflecţie care a întârziat destul, să descifrez pe câm­pul luptelor care se dau acum un semn de întrebare nedeslegat, o enig­mă pe care nu isbutesc s’o pricep. Semnul de întrebare este d. deputat Ianculescu, enigma este tot el! Dacă zâmbiţi, dacă nu pricepeţi sau dacă vi se pare că ar fi aici cam m­ult sgomot pentru nimic, eu insist să afirm că, dincolo de persoană fireşte, gravitatea semnului meu de întrebare este cu siguranţă mai mare decât poate să pară la început, decât suntem în stare s’o măsurăm. Fără îndoială d. deputat Ianculescu n’are aproape nimic nelămurit în persoana lui oarecum destul de bine definită, și dacă ajunge chiar d. Ianculescu să fie o enigmă, trebue să pricepem lucrul ăsta numai în măsura în care d-sa este, CONTINUA SA FIE deputat naţional­­creştin. Luptător adică, d. Ianculescu, subt inspiraţia, subt comanda su­premă a lui A. C. Cuza şi Octavian Goga! D-nii A. C. Cuza şi Goga, ca să fim sinceri n’ar fi meritat atâta insul­ta­t şi nici d. Ianculescu de altfel, tot ca să fim sinceri, n’ar merita şi nu mai merită azi în niciun caz atâta cruzime! Noi am aşteptat într’adevăr destul ca să auzim singurul răspuns posibil al partidului naţional-creştin: el nu s’a produs până azi! In fie­care zi însă tăcerea aceasta care încearcă să acopere un grav accident de prestigiu al celui mai mare şi mai românesc partid de guvernământ, lucrează totuşi foarte adânc şi eu văd surpându-se la temelie, în umbra unei regretabile toleranţe sau a unor suspecte complicităţi de club, o frumuseţe unică, acel Credit moral necondiţionat prin care A. C. Cuza şi Octavian Goga s’au proectat de mult la orizontul aspiraţiilor româ­neşti. Cu un singur cuvânt, d. deputat Ianculescu nu mai poate rămâne în partidul naţional-creştin — şi chiar dacă ar fi să se producă astăzi, mâine, eliminarea lui încă va fi întârziat destul! Actul de acuzare e simplu — rech­izitoriul trebue să fie la fel. Se ştie că în ultim­ile şedinţe ale Parlamentului, după un discurs pur şi simplu mare prin care Octavian Goga înfiera opresiunea anti-naţională a stării de asediu şi a censurii, s’a ridicat la tribună d. Ianculescu desavuând ca­­tegorie pe şeful său care-l procedase la cuvânt. D. Ianculescu deputat naţional-creştin — deputat_ naţionalist! — voia censura şi v­oia starea de asediu care sugrumă toate manifestările naţionale de azi! El le voia, indiferent ilacă în drumul lui răsturna pe Octavian Goga sau pe A. C. Cuza! «Discursul» deputatului de Romanati — fiindcă «discurs» se cheamă tot ce se spune de la tribună... — huiduit fireşte (dar numai în taină!) da toţi deputaţii naţional-creştini, a fost în schimb aclamat pe lungi coloana de toată presa din Sărindar. Acestea sunt fapte. Până astăzi, cu toata astea, d. Ianculescu încă n’a sărit din rândurile naţional-creştine, nimeni încă nu l-a ridicat de braţ, cu gestul energic care trebuia, ca să-l fixeze definitiv acolo unde singur s’a dus, printre combatanţii din Sărindar. Şi de aceea acum îmi revin obsedante acele scumpe amintiri de care am început să vorbesc... In 1927 mi se pare, în fruntea glorioasei L.A.N.C. d. A. C. Cuza a ştiut să lichideze, cu un gest superb, câţiva partizani re­calcitranţi: — Liga sunt eu, a rostit răspicat d. A. C. Cuza de la aceeaşi tribună care l-a suportat pe d. Ianculescu acum... Cineva, atunci, a replicat im­prudent: — Ba liga suntem noi... D. A. C. Cuza a râs cu poftă şi a răspuns amabil, cu cea mai feroce bunăvoinţă: — Sunt de acord! Sunteţi... ce ziceţi d-voastră! Dar Liga sunt eu! Aşteptăm şi astăzi acelaş cuvânt... D-nii A. C. Cuza şi Octavian Goga sunt partidul. Opinia românească, toate conştiinţele care cred, te cer astăzi cel pu­ţin capul d-lui Ianculescu — nu costă prea scump — pentru intransigenţa naţională. TOMA VLADESCU Tranşeia noastră era aşezată la un cap de deal. De la noi pornea o vale; pe o parte a ei erau ai noştri iar pe cealaltă parte inamicul. Cum stăteam aşa dormitând, d­eodată porneşte focul. Snopuri de gloanţe de mitralieră, foc de mortiere cari seamănă cu lătratul unei haite de câini, explozii de­ grenade de o gro­zavă intensitate. Artileria se treze­şte şi ea astfel că sgomotul devine infernal. Gloanţe rătăcite ajung până la noi. Noi nu tragem, ca să nu ne des-coperim, dar toţi stăm în picioare cu grenadele gata — ca la caz de nevoie să cădem în flancul inamic. Luna luminează discret şi, în lumi­na ei, fiecare butuc de vie ne pare un duşman. Vin însă îndată valuri de ceaţă de nu se vede la doi paşi. Facem eforturi grozave să vedem ceva prin ceaţă, căci focul nu mai slăbeşte. Putem fi surprinşi de ina­mic şi tocaţi. Dar valurile de ceaţă au trecut şi linia se arată iarăşi. Totuşi rămânem încordaţi, căci fo­cul ne-a zg­ândărit nervii. Ne vine miros de sânge sărat şi nările se dilată cu voluptate. Nu mai avem răbdare. Vrem să tragem ei noi, vrem să pornim şi noi la a­­tac. Sergentul Ortigoza cu greu ne ţine pe loc. De la un timp focul în­cepe să se potolească. Două ore au trecut ca un minut, împuşcăturile devin din ce în ce mai rare, apoi mor cu totul şi liniştea, o linişte de mormânt, ne cuprinde. Acum câte­va clipe era urgia lui Dumnezeu, iar acum linişte! In lumina lunii, deve­nită mai vie, copacii îşi profilează siluietele lor elegante, iar părânt sclipeşte în fundul­­răii ca un brâu fermecat de argint, ca într’un basm. Nici nu-ţi vine a crede — în peisa­giu! acesta dumnez­eesc — sunt mort­ştri de oţel cari se pândesc, cari îşi studiază mişcările, pentru a se pu­te ucide mai bine. Camarazii noştri au adormit din nou. Noi nu putem adormi. Stăm treji Şi ne uităm înainte rezemaţi de parapet. Luna se lasă încet, încet înspre apus. începem să vorbim d­e cei de-acasă. Ne-am pus păturile în cap şi nea­m lipit unul de altul. Tonel Moţa ne povesteşte amintiri din copilărie, de pe când a fugit cu părinţii din Ardeal şi au venit la Bucureşti. Marin, despre­­ luptele lu­i sufleteşti, despre modul în care a intrat în Legiune. Nu ne este somn deloc, aşa că am fi putut sta până la ziuă. Nici nu ştim când a trecut un ceas mai mult, căci în loc de ora 3, a venit şi ne-a schimbat la 4. Ser­gentul ce tebuia să ne schimbe s’a temut să nu fie descoperit de ina­mic şi întârziase. Plecăm spre cul­cuşul nostru, trecând pe la bucătă­ria improvizată. Cazanul cu cafea cu lapte e plin şi fierbinte. Fiecare îşi ia cât îi trebuie apoi mergem să ne culcăm. Când intrăm în casă aie­­rul e de nesuferit. Contrastul cu cal de afară e grozav. Deschidem un oblon să se mai aterisească puţin, dar peste câteva clipe adormim şi noi şi nu mai simţim nimic: nici duhoarea cumplită, nici­­frigul, nici pietrele ce ne intră în oase. Spiritul nostru sboară spre alte zări şi mări, la ţara noastră, la cei de-acasă. In fiecare noapte trebuia să stăm de veghe 3 ore în locul cel mai pe­riculos. Nu de puţine ori trăgeau în noi şi inamicul şi ai noştri. In ju­rul Boodilei se lucra de zor. Noi credeam că se va produce un atac inamic. Nu ne puteam închipui că toate aceste lucrări se fac pentru a deruta pe inamic, ca­ să nu bănuia­scă ofensiva care se pregătea Am săpat şi noi într’o zi, pa­­rtoaie, la un şanţ contra tancurilor. O muncă istovitoare. Munceam însă cu râvnă, din toate puterile noastre. (Continuare în pagina Hl-a), însemnaui de ne­front Războiul de poliţie de NICOLAI TOTU Crăciunul şi Anul Nou Ipocrizia „galului ş­iet“ de NICOLAE BOGDAN Marei Britanii, întreaga presă fran­ceză a început să-l gratifice pe LLOYD GEORGE, autorul vizibil al acestei bruşte schimbări de ati­­tudine, cu epitetul de «Je tuse gal­ lois», galul cel şiret. Englezii n'au pus însă mare temei pe șiretenia de calitate dubioasă a acestui bătrân politician cu înfăţi­şare de rozătoare, deoarece la puţi­nă vreme după aceea au căzut cu toţii de acord spre a-l asvărli la pe­riferia vieţii lor publice. De unde Lloyd George nu s’a mai putut ri­dica nici până astăzi Să recunoaştem cinstit că instinc­tul politic nu s’a stins­ încă cu totul din reflexele naţiunii engleze, fiind­că astăzi putem să ne dăm seama că «şiretenia» atât de mult lăudată a galului în chestiune, este în reali­tate o mixtură indigestă de fari­seism grosolan şi de prostie pură. Acum câteva zile lucrul s’a putut verifica cu prisosinţă . Făcând aluziile la expediţiunile pedepsitoare întreprinse de italieni în anumite regiuni etiopiene, d. (Continuare în pa Imediat după război, când Anglia îşi întorsese brusc toate lăncile îm­potriva Franţei, spre a se putea a­­trage tot jarul prăzii peste turta

Next