Buna Vestire, mai 1937 (Anul 1, nr. 58-79)

1937-05-01 / nr. 58

ANUL 1. No. 58. Directorii DRAGOŞ PROTOPOPESCU T­O­M­A VLADESCU 6 pagini 3 lei ZiAfi LI DM Df LUPTA // nCITD/HA Redacţia şi Administraţia: BUCUREŞTI Bulevardul Elisabeta 12, etaj II. TELEFOANE Direcţia Administraţia 4-85.82 Redacţia ....... 4-84.34 ABONAMENTE]­­ 1 an Lel 700 1­­­1 an Lel 500 6 luni „ 350 Comune rurale 6 luni „ 250 3 luni „ 175 I I 3 luni „ 125 Fulger în asfinţit Dacă trăeşti câteva zile în provincie, fie şi aşa, în toiul unor preo­cupări fixate de un resort al Capitalei, poţi sesiza, infinit mai bine, adevăratul aspect al geografiei spi­rituale romîneşti şi pulsul real al opiniei noastre publice. Poţi vedea aci, în provincie, unde s’a refugiat parcă sufletul românesc, în adevărata lor lumină, anumite manifestări ale junglei noastre politice. Presa închinată Baalului din Sărindar, cu faimoasa strategie de care dispune, aftare în toată goliciunea ei, aşa cum este, înstrăinată şi inaderentă — prin naştere, prin circumcisie, prin vocaţie şi prin tot ce vreţi — la realităţile sufletului românesc. Ale acelui suflet neînstrăi­nat, nevândut niciunui compromis, nerobit niciunei laşităţi, frumos şi pur ca cerul şi ogoarele noastre şi tot ca ele de curat. Citeam deunăzi, în toate ziarele, care n’au fost niciodată şi, mai ales azi, când furtuna încearcă stejarii din codrii visurilor noastre şi când indicatorul ceasului istoric urcă, tot mai sus, spre baricada celui de-al 12-lea ceas, nu sunt — nici măcar în cea mai umilă accepţie a cuvântului — ale noastre, anumite comentarii în legătură cu «formi­dabilele» succese electorale reportate de internaţional-ţărănişti. Se afirma acolo, ditirambic, se afişa acolo, în flagrantă contradicţie cu realităţile care odihnesc de-acum în cel mai sărac sătuleţ de munte, o teză. Veşnica teză a numărului electoral, inexistenta adeziune a plu­garilor, ţării şi sensului istorie, la democraţie. Lupu, încadrat şi escortat de ceata megafoanelor electorale, ireme­diabil scoase din uz, încerca, la Chişinău îmi pare, o luptă, de departe inegală — ridicolă în tragicul ei — cu semnele noui care-şi strigă vrerile pe toate potecile. Se aventura reprezentantul cel mai autentic al unui inevitabil proces crepuscular şi voia, cu orice preţ, să lupte cu istoria la drumul mare. Amintea Lupul, alături de alte copite vorbitoare — desigur trecute prin Staulul din Dealul Mitropioliei , de sărăcia lor de la Bucureşti, de nevoile lor, şi ale Cantalupilor, Dorelilor şi tuturor acelora care, pe lângă alte mari opere de realizare democrată, au vrut să ne fure Banca Naţională şi, cât p’aci, să ne-o treacă peste graniţă. Vorbia în numele tuturor, pentru că democraţia — risum teneatis!­ — a făcut front. Şi cât de caraghios îmi pare acest front, alcătuit din gheboşi şi burţi parlamentare — foste sau actuale — pecetluite de litera emines­ciană. Incapabili să stea drepţi în faţa piropriului lor şef, — şi el strâmb, ca o glumă trivială — vor să stea deacum statuar în faţa unui impla­cabil asfinţit vestit pe drumuri de furtună­­, ţara nu mai crede în steaua lor. Ţara şi-a întors de mult fata de la ei, ridicându-şi privirile spre istorie. Ţara a divorţat, demult, demult, de toate alegerile internaţional-ţărăniste şi de toate clanurile politi­cianiste ejusdem-farinae. Nu se mai prind minciunile. Ficţiunile nu mai găsesc posibilităţi de fixare la prizele sufletului naţional. Democraţia se defineşte sin­gură în destrămarea ei şi rage, ca o vită, pe cărări de codru, în vremi de vijelie. Nu, nu, tura tvti ,mai intră — cu orice preţ — în buzunarele demo­craţiei şi nu mai stă la masa împănată cu minciuni. Totul e pierdut, cu onoare cu tot. Socotelile se fac cu iuţeală fantastică, în fuga acestui tobogan încărcat de răspunderi istorice, care se rostogoleşte în oceanul învol­burărilor bănuite la orizont Ţara ştie tot, vede tot, aude tot. Şi iată, atunci când toate sunt pierdute pentru alţii, anumiţi paşi drum­ăesc, «cu siguranţa acului de busolă», spre adevărata viaţă a sufletului romînesc. Acolo, în provincie, fiecare minu­t de eri s a trans­format în iluminatul de azi, fiecare robot de până azi se botează în iureşul conştiinţei recâştigate. La ora actuală, când alţii au pierdut siguranţa drumului, o ţară — ţara eternă şi adevărată — şi-a strâns toate făcliile şi le străjuie, cu sufletul, cu pieptul şi cu viaţa întreagă, să nu le stingă vânturile vremii. S’a adunat o ţară, cu toate doinele furate, cu toate visurile biciuite şi, iată, creşte, năvalnic, din răni şi peste răni. In asfinţit, — în agonia internaţional-ţărănistă — străbate fulger luminos. Se anunţă întoarcerea ţării în albia sufletului ei autentic. Ţara s’a întors la ea acasă. Iriii pornesc pe drumuri fără întoarcere. Ţara se reîntoarce de pe drumurile minciunii. Eu am auzit cum bat paşii neamului, cotropitor, pe drumul acesta sfânt al clipei, într’un popas ardelean. Acolo, în citadela Ardealului, la Cluj, asfinţitul lor, al democraţi­lor, trecea, fugărit şi huiduit . « Iar ora care vesteşte întoarcerea ţării, se aude clar, când bate, in­ seară, ceasul catedralei regelui Matia, cu sunet de veacuri. DRAGOŞ PROTOPOPESCU SĂRĂCIE LUCIE La Chişinău, d-rul Lupu s’a plâns mai rău decât un miel nevinovat. S’a plâns de sărăcie. N’a mai scos-o din : «sărăcia mea», «cu toată sără­cia noastră», etc. a întors la Bucureşti a procedat la aspre economii budgetare : Se va bărbieri singur. va bea sin­gur, va mânca, odată pe zi, afişe li­berale. va dormi pe câmp, se va spo­vedi de 2 ori pe săptămână, va pleca din sărăcia aia de Athéeée Palace şi se va muta la o mătuse oarecare. In loc de haine costistoare, va purta veşnic blană de oaie. Numai căciula va rămâne de lup şi va fi cinstită cu o insignă . Mihalache cel Jean in rol de preşedinte. NOUL PANTHEON A rămas aşa dar ca d. Dem. Do­­orescu să se proclame pe sine drept Boul Apis al municipiului. (Coarnele au fost totdeauna aducătoare de vo­­turi). D. Madgearu va fi hipostaziat intr’un fel de Prometeu al sperţari­­'■or, carele va fi legat de un butuc în aşa fel ca să se ghiftuească şi cio- ile cu genialitatea lichidă din scă­­fârlia sa de armean. D. Ion Mihala- Ilie va fi transformat în Junonă ca unu­l ce aduce cu vifîca nu numai la ochi ci şi la limbă. In sfârşit d. Maniu va fi învestit cu toate func­ţiunile unui sfânt Iisos politic Şi pus să dea cu pietre în baltă ca să facă de lucru înţelepţilor. Căci doar d-sa a spus cândva că eine au lucru nu mânca. — Amin. Doctoraşul fără voie Imagini sfinte dintr’o biserică din Toledo distrusă de comuniști Cuvânt de Evanghelie «De mă iubiţi, păziţi ordinele mele. Şi eu voi ruga pre Părintele, şi a­lt Mângâietor va da vouă, ca să rămână cu voi în etern. Spiritul adevărului pe ca­­re lumea nu-l poate primi, pentru că nu-l vede, nici nui-l cunoaşte, iar voi îl cu­noaşteţi; că petrece cu voi, şi va fi în voi. Nu vă voi lăsa orfani, voi veni la voi». (Evanghelia dela loan, Cap. Id, ÎS). Mă dumiriri provinciala Însemna, cu vreo câteva zile în urmă, d. Dragoş Protopopes­­cu, în slova unui articol, nişte impresii duioase desprinse din zări provinciale. Erau chemate acolo, să vorbească, impresio­nante icoane de vrednicii ne­răs­plătite. Nu ştiu de ce — tot îmi bat capul să găsesc secretul! — nostru, fac demonstraţie de compli­mente — a fost scris prea fru­mos. Eu, în general, stau bine cu cenzura. O să vedeţi că o să a­­pară şi rândurile acestea pe care le scriu în fuga trenului. Voi vorbi tot despre sufletul provin­cial. Dar pentru că mă pricep să scriu aşa, fabulistic, să vedeţi cum n’o să bage de seamă cen­zura şi iar o să scape un secret formidabil. Mă stăpâneşte o cer­titudine de proporţii europene când spun acest lucru. Să începem ,binişor, cu expre­sii cuibărite în pantofiori de vară, să nu ne audă cerberii. Provincia, în general, — în mentalitatea ziariştilor tăiaţi îm­prejur, în special, — este socoti­tă drept o colecţie de mătuşi­ de ploiere şi de cititori, pătimaşi până la ameţeală, ai Micii Publi­cităţi. Fapt pentru care aceşti domni, scriitori prin bunăvoinţa fabricilor de cerneală şi prin ajutorul piciorului stâng, au în­ţeles să-şi trimită toate năzbâ­tiile lor cerebrale în provincie. De multe ori, uitând să-şi facă pedicula condeiului, domnii ace­ştia, gazetari prin decret, care bine­voi­esc să ad­ministreze lecţii de patriotism provinciei. Provincia, însă, îi cunoaşte de mult. Şi i-a trimis, iremediabil, pe drumurile celor mai plastice înjurături româneşti. In privinţa aceasta, provincia este complect edificată şi informată. Alte nedumeriri, cu totul al­tele, stăruie acolo, în provincie. Şi alte griji, alte semne insufi­cient desluşite, tremură în bă­tăile de inimă ale sufletului pro­vincial. Vin, arar, ecouri pline de mis­ter pentru ei, — pentru toţi oa­menii de treabă ai provinciei, — străbat, până la ei, comentarii politice şi le muşcă, animalic, din liniştea de toate zilele. Se ntrea­­bă oamenii aceştia — dispreţuiţi în taină de presa tăiată împre­jur — şi aşteaptă răspunsuri. Cresc întrebările, noian. Când aud de afaceri monstre, dau ne­încrezător din cap. — Ei, domnule, dacă ar fi aşa cum­ spui d-ta, i-ar fi pedepsit! Ii explici ceva ce nu se poate explica tocmai aci şi iată-1: omul din provincie, cască priviri cât o roată de moara. Se­ apropie prietenos şi-ţi cere «ricuirea unui eveniment politic, a u­nui mai proaspăt de ex. şi l-a înţeles pe dos. Sau aşa cum i l-a trimis, comentat de el însuşi, vreun fagure al scrisului «românesc». Ar mai vrea să ştie de ce pu­trezeşte pe poziţia iniţială şi nu înaintează, deşi meritele l-ar în­­dritui să primească o răsplată. Ar vrea să i se spună de ce a fost trântit într-un târguşor, a­­tunci când el a fost şef de pro­moţie în specialitatea lui. Ar vrea să i se lămurească în­tâm­plarea că agentul electoral este mai tare decât toate străda­niile lui. Şi cine ştie câte explicaţiuni ar mai dori provincialul. Sunt acolo, în provincie mucegăite de aşteptări, dosare cu dureri de pensionari nedreptăţiţi, cu plân­geri de văduve, cu mutări ilo­gice şi nedrepte de funcţionari, cu mici persecuţii politice, în­­sfârşit cu toate necazurile ob­şteşti. Nu sunt numai mătuşi în pro­vincie. Nu, nu. Sunt acolo su­flete de elită şi caractere de bronz, cari îşi trăesc viaţa în du­reri. Sunt acolo oameni care au aşteptat douăzeci ani un drept şi nu l-au obţinut. Sunt oamenii care nu mai pricep anumite mo­ravuri şi, mai ales, nu mai vor să le priceapă. Se frânge ceva în sufletul lor. O cumpănă de liniş­te sufletească, în propria lor ţa­ră. Dureri de văduve şi lacrimi de orfani, invalidităţi nepreţuite, doleanţe de pensionari, proble­me sociale nerezolvate, nedrep­­tăţiri în transferări şi înaintări, şi câte altele. De ce se întâmplă toate astea? Iată nedumeririle provinciei. Răspunsurile trebuesc date ne­întârziat. Pentru că, Doamne fe­reşte, să nu şi le dea, ei, cei cari întreabă, singuri. Nu e nimic subversiv în rân­durile mele, onorată cenzură. E ceva de plâns aci. Valeriu Cârdiu lin tînir-simbol Urm­ând disecţia pe care am început-o pe corpul putred al interna­­ţional-ţărănismului, avem satisfacţia să arătăm că totuş a rămas ceva neatins, ceva tânăr şi foarte frumos, şi că un steag nou se ridică birui­tor peste şandramaua dărăpănată. Mă întrebam ieri cu stupoare, răscolind puţin în urnele recentelor alegeri de la Iaşi, mă întrebam fără să pot pricepe — decât ca o vastă escrocherie — ce sens ar mai avea acest partid care se cheamă «natio­­nal-ţărănesc». DACA E «NAŢIONAL» DECE IL VOTEAZA OVREII SI DACA E «ŢĂRĂNESC» DECE NU-L VOTEAZA TARANII?! Cine nu-şi pune această întrebare e un nerod şi n’ar putea să priceapă nimic — cine şi-o pune însă înţelege uşor toată drama unui partid descompus şi totodată înţelege mai ales una din cele mai frumoase lupte pe care o dau acum câţiva tineri modeşti, neştiuţi, dar cinstiţi şi viteji, surprinşi într-un vârtej pe care nu l-ar fi bănuit atât de barbar, atât de murdar, atât de mult departe de inima lor. Adevărul e acesta pe care toată lumea îl cunoaşte şi care acum îşi ţipă evidenţa la toate colţurile ţării, răsare hidos din urnele alegerilor recente şi se spovedeşte impudic pe cele mai neruşinate manifeste elec­torale din câte mi-a fost dat să cunosc: partidul care cere sufragii «pri­etenilor evrei» şi ia cuvântul la meetingul comunist din Sala Bufallo este în realitate anti-naţional şi nu este ţărănesc decât în măsura în care Michelson, Zipstein sau Mezinger ar avea vreun contact cu stră­vechii morţi îngropaţi în pământul nostru sau cu bieţii ţărani bolnavi de pelagră şi dărâmaţi de nevoi. Atâta timp cât aceste adevăruri le scriam numai noi, din aceste locuri unde calomniile bat de câtva timp ca o grindină, fiecare cuvânt scris, fiecare accent de revoltă se chemau cu un singur cuvânt «huliga­nism» în dicţionarul abject al sabbăss-goimilor de partid. Iată însă că se ridică din sânul partidului chiar, un tânăr de care poate foarte puţini vor îi auzit, dar care numai într’o singură săptămâ­nă se face mai cunoscut decât toţi foştii miniştrii partidului, de o mie de ori mai interesant decât rivalul şi adversarul său dr. Lupu! Tânărul acesta se cheamă Ilarie Dobridor — numele lui l-aţi citit doar şi-l veţi mai citi, în toate gazetele. El are o figură impresionantă de cinste pe care o modestie demnă trădează totuş suficient o inteligenţă orgolioasă şi o remarcabilă sete de sacrificiu. Şi Ilarie Dobridor se răscoală — cu el, tot tineretul pe care-l conduce — în minutul exact când bagă de seamă că programul anunţă stat ţărănesc, stat românesc, dar că piesa care se joacă e alta.» El pleacă, lăsându-şi singura lui sursă de trai care se rezuma în salariul de redactor la ziarul DREPTATEA. Când tovarăşii mei de vârstă sufe­ră cum m’aş gândi eu că pierd numai o leafă!, reflectează Dobridor.» Un tânăr care-şi vorbeşte astfel aparţine într’adevăr generaţiei lui. II văd prin­ furtună cu ochii mari deschişi spre ziua de mâine care are nevoe de el. Acţiunea lui, prin acest simplu gest, obţine un patetism covârşitor care se ridică prin sacrificiu până la nobleţea unei misiuni Dobridor strigă tare în partid că tinerii oriunde s’ar găsi nu pot fi decât naţionali. El îşi identifică uşor la acest orizont confus un adver­sar pe care-l prinde bine de gât, îl sgudue violent, îl trânteşte în alegeri şi cere excluderea lui din partid!­­ Cine e adversarul acesta? E d-rul Lupu! De două săptămâni se sbate, nefericitul, cu beregata strânsă în ghiara lui Dobridor şi încă nu se ştie dacă va scăpa cu vieaţă... Ar fi imoral să scape! Imoral, mai întâi, fiindcă d-rul Lupu nu opune acestui tânăr de m­ulte dimensiuni morale, decât o vieaţă abjectă de traficant care se înneacă în beţi. Imoral în sfârşit, biologic imoral, pentru că tinereţea are totdeauna des­tinul ei triumfal pe creasta zilei de mâine! Tinereţea trebue să învingă, fiindcă ea singură durează... Nu e­ nimic de făcut! Şi de aceea socotesc că inutil II înjură astăzi pe Ilarie Dobridor toate ziarele semite. Nu vor putea nici ele să facă mai mult. De altfel din toate acuzaţiile ce i se aduc, pe cât am putut să bag de seamă cea mai gravă mi se pare este aceea că Ilarie Dobridor s’ar chema în reali­tate numai Ilie Constantin... Ei bine, fie şi aşa! Asta nu-l face pe d-rul Lupu mai puţin beţiv şi nici mai puţin inutil pentru ziua de azi. In ce mă priveşte însă eu îmi voiu îngădui să-l iert mai uşor pe Ilarie Dobridor că nu se mai cheamă Ilie Constantin şi îl scuz pe Iiie Constantin că se cheamă Ilarie Dobridor, dar văd în el, oricum s’ar chema, simbolul tânăr al unei Românii curate — adolescentul acesta care rupe cu miseria unor epave bă­trâne, care deschide larg ferestrele și chiamă primăvara să intre în casa păcatelor... TOMA VLADESCU Poziţia legală a Moscovei de ION VIAL Pentru oamenii de bună credinţă — cunoscători ai teoriilor marxiste, a intenţiilor celei de a III-a Inter­naţională de-a revoluţiona lumea— ataşamentul Moscov­ei faţă de insti­tuţiile democratice, de Liga Naţiu­nilor, energia cu care Sovietele a­­pără «statu-quo»-ul actual în în­treaga lume, apar de neînţeles. Bolşevismul care n’avea decât un singur scop: dărâmarea tuturor statelor capitaliste şi proclamarea revoluţiei mondiale, devine dintr’o­­dată apărătorul cel mai vajnic al regimurilor democratice, al libertă­ţilor şi drepturilor omului, al tutu­ror guvernelor şi poziţiilor legale din întreaga lume ! Să explicăm această situaţie atât în interiorul fiecărui stat în parte, cât şi pe plan internaţional. «Poziţia legală» este noua tactică de luptă a Moscovei. O iscusită ar­mă de luptă. Apărătoare a ordinei existente ea dovedeşte prin aceasta să nu va încerca să tulbure nicio­dată prin forţă viaţa internă a nici unei tari. Un minunat narcotic pen­tru a adormi veşnicile nelinişti bur­gheze asupra intenţiilor bolşevice. In al doilea rând, separând în ochii opiniei publice mondiale prin­­t­r-o meşteşugită şi susţinută cam­panie în presa judaică internaţio­nală, instituţia Internaţionalei a III-a de U. R. S. S., Moscova reu­şeşte să apară ca un stat pactic, purtătoare a ramurei de măslin pe întreg globul, răspunderea tuturor revoluţiilor neizbutite, masacrelor şi nelegiuirilor spaniole, în sarcina Internaţionalei. Şi jocul acesta «pili ou face», Mos­cova sau Internaţionala IH-a a în­ceput să prindă, să fie crezut de lumea burgheză. Internaţionala sin­gură este cauza tuturor relelor, ea singură terorizează lumea, terori­zează chiar pe blândul Stalin ! Tată pericolul. Pe plan intern, în viaţa politică a fiecărei ţări în parte, Moscova pare ca o continuă şi idelă aliată a tuturor guvernelor democratice. Revoluţia permanentă, masacrele, înfioraseră sensibilitatea burgheză. Deveniseră arme desuete şi pe dea­supra şi periculoase căci ţintuiau pe cei ce le întrebuinţau la stâlpul antipatiei mondiale. Concomitent cu aceasta, eşecul german, a forţat Sovietele să fie tot mai precaute în politica lor şi să-şi ascundă tot mai mult adevă­ratele lor intenţii în mantia ordi­nei şi legalităţii. Revoluţionarii au îmbrăcat peste «ruska» însângera­tă, fracul diplomatic şi în loc de bombe au oferit bani, surâsuri şi şampanie! Dealtfel înţelegerea Moscova-De­­mocraţie este deplină. Şi este firesc să ie astfel, atât din punct de ve­dere doctrinar cât şi pe teren. Democraţia, prin însă­şi structu­ra sa este indiferentă marilor ne­voi naţionale. Scopul democraţiei, sensul său, este perfectarea cetă­ţeanului, adică a omului abstract, izolat, rupt din colectivitate. Statul democrat însăşi nu este altceva de­cât alăturarea numerică a cetăţe­nilor, el neinteresându-se în nici un fel de legăturile, de tradiţiile sau de aspiraţiile lor comune. Statul de­mocrat este total dezinteresat de părerile politice ce prind să se dez­volte în masse. El e stat jandarm, stat poliţist. Marile nevoi colective, marile im­perative istorice naţionale, depă­şesc înţelegerea democraţiilor. De­mocraţia trăeşte numai în prezent şi pentru prezent. Logic este, că tocmai din cauza acestei trăiri de suprafaţă, fără ră­dăcină la solul nevoilor naţionale, democraţiile să trăească în veşnică panică. Să se teamă adică de ori­­ce vânt mai tare care le-ar nărui e­­dificiul lor instabil. Singurul sprijin al democraţiilor, ultimul apel al lor, e «legea». Ne­­dându-şi seama că «legea» e rezu­l­(Continuare din mia. III-a) Sâmbătă 1 Maiu 1937 D. Ion Hihaladie şi tineretul Ceea ce trebuia să se întâmple s’a în­tâmplat. Motivele de fapt cari au ho­tărât pe şeful partidului naţional-ţără­­nesc să renunţe la puţinul tineret strâns în jurul personalităţii lui, nu interesea­ză. Gestul acestei despărţiri ascunde însă cauze ceva mai adânci. Cunoaştem, întâmplător, toată dramatica rezistenţă a d-lui ILARIU DOBRIDOR, pe o po­ziţie sufletească, destul de incomodă pen­tru inteligenţa tânără a unui om destul de onest. Există insă, în sufletul acestui tânăr, o pârghie de rezistenţă, în admi­raţia generoasă pe care o avea pentru d. Ion­­Mihalache. lată că acest reazim s’a rupt sau este aproape de a se rupe. Procesul acesta sufletesc, înţelegem cât de chinuitor, depăşeşşte,,pentru mo­tive pe cari le vom discuta, un caz per­sonal Preşedintele partidului naţional-ţără­­nesc a polarizat cândva simpatii destul de numeroase. S’a crezut, chiar, de oa­meni destul de inteligenţi, că prin el, se poate realiza un moment istoric. I­ată că dezamăgirile au venit, mai curând decât se aştepta. Astăzi Ion Mihalache, este pentru toa­tă lumea, un om politic nu cu mult deasupra obişnuitului. Un adevăr dure­ros ca multe alte adevăruri. Au rămas, totuşi câţiva cari au continuat să-l iu­bească. Să-l iubească cu toate scăderile lui. Printre aceştia îi bănuim şi pe tinerii partidului naţional-ţărănesc, în frunte cu domnul ILARIU DOBRIDOR. Punctul de vedere al tineretului, fi­resc vârstei lui, nu a convenit condu­cerii partidului naţional-ţărănesc. Conflictul s’a declanşat. Poate cineva renunţa, de o parte sau de alta? Pentru d. Ion Mihalache putem noi răspunde: nu. El nu poate renunţa la o atitudine care isporăşte din adâncurile organice ale fiinţei lui Acceptarea punctul de vedere al tine­retului ar mai însemna pentru preşedin­tele partidului naţional-ţărănesc, o des­părţire de tovarăşii vârstei lui. Aceasta noi nu credem că se poate întâmpla. Sunt lanţuri mai tari decât orice voinţă omenească. Tineretul, însă, în frunte cu d. ILARIU DOBRWOR, c­um va răspunde? Așteptăm cu o curiozitate explicabilă acest răspuns. Virgil Rădulescu

Next