Buna Vestire, iunie 1937 (Anul 1, nr. 80-100)

1937-06-02 / nr. 80

ANUL 1. No. 80,■ Directorii DRAGOŞ PROTOPOPESCU TOMA VLADESCU 0 pagini 3 lei ZMAi) UDrff m£VPTA UDMrff/Mk Redacţia şi Administraţia: BUCUREŞTI Bulevardul Elisabeta 12, etaj II. TELEFOAN Direcția Administraţia 4-85.82 Redacţia 4-84.34 Comune urbane( Internaţional-ţărănismul a capitulat Huiduit de tineret — masacrat de naţional-creştini Dificultatea însă, e cum să încerc eu să mă strecor în subiectul la care ţin, pe care-l cred necesar, fiindcă el vrea să exprime tot ce gândeşte omul de pe drum în faţa zilei de azi. Şi gândul acesta e bine să fie ştiut, — şi e datoria gazetarului să-l strige de la tribuna lui. Să-l încercăm atunci, strigătul acesta, cu regretul desigur ca el nu va putea să fie decât foarte timid, dar cu siguranţa deplină cel puţin— şi de asta aş vrea să nu se mai îndoiască nimeni — că acest gând care ţipă surd nu va fi totuş până la sfârşit oprimat. Actualitatea verii, spuneam ieri, este problema succesiunii — şi e natural să fie aşa. Cetăţeanul jefuit, speculat, sau, mai sus decât atât, insultat în sentimentul lui de neam, în vieaţa lui colectivă, are dreptul mi se pare să se întrebe, cu o grije legitimă, cine o să-i mai vină pe cap... — Pleacă «ăştia», zice el, — e bine, fireşte. Dar după «ei», după ei! Şi nesiguranţa, se ştie că este mai chinuitoare decât chiar certitudinea dezastrului! Se aud svonuri din toate părţile, intrigi, «versiuni», «formule» se şoptesc în sfârşit nume de viitori miniştri, sau preşedinţi char de foarte problematice «consilii», — nume care, dacă pe cei mai calmi îi fac să surâdă, sau chiar să râdă, pentru cei mai mulţi însă pot constitui adevărate cuvinte de panică. Şi cu panica aceasta la care mă gândesc — nu e bine să ne jucăm... Dintre toate svonurile astea, cel mai hilar — dar şi cel mai resemnat acum, mi se pare! — este acela pe care încă îl mai lansează, puţin bâlbâit, puţin stângaci şi destul de timid, consternatele cluburi şi redacţii internaţional-ţărăniste... Şi aceasta vrem noi să strigăm acum — ca să facem de altminteri numai operă de ordine publică... Să dăm la o parte adică orice subiect de panică! Să ştie astfel toată lumea , nu !, international-ţărăniştii nu pot veni la guvern ! D. Ion Mihalache nu va fi prim-ministru şi cu atât mai mult nu va fi ministru d-rul Lupu — decât în cazul numai când, Doamne uneşte!, s’ar instala la noi Soviete ! Toate în sfârşit se mai pot exprima cu un foarte simplu cuvânt: international-ţărănismul A CAPITULAT ! Huiduit de tineret, partidul rămăsese numai cu disidente... Unii mai sperau şi poate mai speră încă în d. Maniu. Bun, treaba lor. Alţii vor ei neapărat să creadă încă în I. Mihalache — dar cum să crezi într’un om care singur nu mai crede în el? Alţii, în sfârşit, joacă pe cartea d-lui Costăchescu — şi eu prezic Că tot armăsarii ăştia vor ajunge poate mai repede la potou,..., dar e sigur de data asta că fără culorile grajdului international-tărănesc ! Oricum ar fi însă, — partidul acesta e, pe care-l vedeţi... Mai sunt mi se pare şi alte disidente — dar acum sunt grăbit şi le uit Pricepeţi însă acum farsa care se joacă ? Partidul international-tărănesc — ce e aia! Câţiva aroganţi, pitiţi pe subt ratativele blumenbergilor, au mai îndrăznit, chiar în ultimul timp, să vorbească de «popularitate». Dar îndrăzneala, destul de imprudentă, a fost repede sancţionată ! «Popularitatea» aceasta a fost pur şi simplu masacrată, cu furculiţa, la un simplu banchet al partidului national-cretin, a fost sorbită voios de d. Octavian Goga într’un pahar cu vin... Ce-a mai rămas din ea ? A mai rămas numai un fost şef de partid, desumflat şi verbal... Dar şi un minut de humor pe care istoria noastra politică n’are dreptul să-l uite! E acel moment epocal în care un sef de partid «DE MASE»... a refuzat să meargă în alegeri! Imaginez un campion care, pe ring, în fata adversarului , cere publicului să fie crezut pe cuvânt! Si aud râsul infernal al arenei... Este astăzi al tării întregi! In fata acestui râs a capitulat partidul internaţional-ţărănesc! îşi putea dori o soartă mai bună — dar noi fireşte că nu avem de ce să ne plângem: e un minut de haz pe care chiar o guvernare prin internaţionalţărănistă, încă n’ar fi putut să-l ofere mai copios. Vom vedea însă acum şi conclusiile acestui spectacol, în care d. Mihalache a fost un biet «erou» înjunghiat cu furculiţa la un banchet! TOMA VLADESCU Cartea... In sfârşit, acuma suntem în săptămâna cărţii. Se sărbătoreşte cartea. Mi se pare este ultima sărbătoare în ciclul«săptămânilor» cunoscute până aci. Toată lumea cumpără carte. Desigur nu toată lumea o citeşte. Principal este că se cumpără deocamdată -- în stadiul acesta cultural în care ne aflăm. ,ci trebue să recunoaştem nu este puţin lucru. Poate fi şi un criteriu. De pildă aşa, încurajând editurile, , vor avea cu ce tipări mai târziu cărţile bune. In momentul de faţă cartea trebue vărîtă pe nas românului. Altminteri ce ne facem cu... Cartea. Actualitatea o defineau cărţile de joc cari au fost prohibite, şi cari cărţi, în momentul de faţă sunt cea mai mare pasiune a saloanelor, a cârciumelor şi în general a familiilor mari. Dar cartea asta, păcătoasa asta de carte trebue să o sărbătorim, pe la expoziţii, pe standuri, în librării şi etichetate în biblioteci. Asta în ceeace priveşte o carte mare, o carte bună Piţigrilii, slavă Domnului sunt sărbătoriţi pe toate casările şi în toate modurile. Copii de liceu îşi lucrează «compoziţiile» lor pentru limba română cu motto din Piţigrilii- Autentic. Vă putem indica precis câteva cazuri. Revenind, însă, la ceea ce ar trebui să fie sărbătoarea cărţii, dăm un mare exemplu: ediţia critică a d-lui Mircea Eliade cu scrierile lui Bogdan Petriceicu Hajdeu. Numai pentru osteneala aceasta şi sărbătoarea cărţii de astăzi este salvată. Avem convingerea că pe drumul şi cu pilda aceasta , în anii viitori va însemna mai mult cartea şi mai puţin trâmbiţele şi fracul. Şi poate va însemna mai mult şi scriitorul român, care astăzi este tot atâta cât este un potcovar sau un dogar. Cartea să fie ca rodul mare al brezdei şi scriitorul asemenea plugarului ostenitor. Cu nădejdea asta salutăm săptămâna cărţii şi aşteptăm anii viitori pentru mai mari realizări. Gabriel Bălănescu Casă ţărănească Un reabilitat: Profesorul Ficşinescu Cititorii ziarelor vor fi văzut zilele acestea cu nedumerire că valorosul profesor al Şcolii Politechnice Theodor Ficşinescu, care a deţinut un rol important în viaţa economică şi ştiinţifică a ţării este un condamnat pentru excrochesie care se cere, atât de târziu, reabilitat. Şi mulţi nu vor fi înţeles nimic, pentru că nu cunosc nimic din drama unică care se ascund® sub această surprinzătoare procedură juridică, cerută de un om care reprezintă în toată fiinţa lui un model de probitate. Povestea inginerului Frcşinescu, ca şi a lucrătorului de pe vremuri Banghereanu, este unul din cele mai frumoase episoade din lupta socialiştilor români. Pe vremuri, când socialism însemna cultură de suflet şi de ideal iar nu exploatarea credulităţii muncitorilor, răsplătită cu locuri în consiliul de administraţie al Casei Asigurărilor Sociale, d. Frcşinescu şi cu Banghereanu au fost acuzaţi de oligarhii de pe vremea aceia pentru marea crimă de a fi voit să răspândească în mijlocul ţărănimii Cortstituţia'"ţării! Şi fiindcă nu au găsit alt mod de a încadra un asemenea «delict», au inventat pe socoteala lor un infam proces de excrocherie, pentru motivul că unele exemplare ale Constituţiei, plătite cu 20 de bani, dădeau acestor idealişti răspânditori ai legii legilor un anumit beneficiu. Istoria politică, care cunoaşte multe infamii urzite împotriva răsturnătorilor de regimuri, ar putea găsi totuși cu greu un exemplu mai odios decât acesta. Vestitor IMPERATIVUL MOMENTULUI: CALMUL I Am fost cel dintâi ziar din această ţară, care a demascat intenţiunea mişelească a bolşevicilor iudeo-spanioli de a provoca o conflagraţie între marile naţiuni occidentale, în scopul de a incendia din nou lumea. Fiindcă de la victoria naţional-socialismului în Germania, protagoniştii urii, ai crimelor fratricide şi ai demenţei roşii, nu mai au altă nădejde de scăpare decât în deslănţuirea unui războiu mondial decisiv, în sinistrele flăcări ale căruia să se epuizeze ultimele rezerve de vitalitate ale Europei îmbătrânite. Prima încercare de acest fel s-a săvârşit acum câteva săptămâni, când aşa zişii guvernamentali spanioli au pus la cale torpilarea unui bastiment englez de război, cu rezerva mentală de a arunca răspundera acestui act în spinarea naţionaliştilor germani. Nereuşind prima tentativă, din ctfuză că provocarea era şi stupidă, nu numai manifestă, s’a încercat o a doua, de astădată pe faţa: bombardarea directă a ţinut vas de război german, de către aviaţia bolşevică din Spania. Acum sfidarea a îmbrăcat o formă direct bestială, iar răsunetul ei e infinit mai profund. Douăzeci şi trei de marinari din flota celui de al treilea Reich au fost ucişi, iar optzeci şi trei răniţi, mulţi în chip grav. Şi ca de obiceiu, sângele acesta atât de mişeieşte vărsat, a stârnit rumoare şi indignare în întreaga Europă conştientă, după ce a îndoliat şi a cutremurat Germania. Totuşi, mai mult decât oricând, în momentul de faţă ni se impune să ne păstrăm calmul. In special cei direct loviţi nu numai în carnea şi în sângele curat al soldaţilor lor, dar şi în onoarea lor naţională, au datoria să chibzuiască îndelung, să se stăpânească bărbăteşte şi să examineze cu grije toate consecinţele actelor lor de represiune legitimă, înainte de a lua o ultimă şi irevocabilă hotărâre. Pentru că ne este permis orice în momentele acestea unice, când un singur pas greşit poate pecetlui soarta a zeci de generaţii, dar numai să cădem prosteşte în cursa duşmanilor noştri nu. Atentatul dela Serajevo să ne slujească drept lecţie imprimată cu foc şi cu sânge. Experienţa e prea recentă, pentru a ne fi îngăduit s’o nesocotim. Mai ales când provocarea de astăzi s’a îndeplinit în acelaş spirit, cu acelaş scop şi exact în aceleaşi forme ca aceea de acum douăzeci şi trei de ani. Evident, piraţii bolşevici din apele spaniole trebue să-şi primească pedeapsa. Şi încă o pedeapsă aspră şi exemplară, ca să li se taie pofta de a se mai deda la atentate criminale asemănătoare. Insă represiunea trebue să fie în mod strict şi absolut localizată. Să nu i se dea o extindere mai mare decât o merită şi — o repetăm — să nu cădem în greşala de a face jocul asasinilor şi călăilor neamului omenesc, cu iluzia funestă de a lucra împotriva lor. Să avem necontenit în minte adevărul luminos şi indiscutabil că în bolşevici nu vom putea lovi cu preciziune atâta vreme cât nu vom fi calmi şi nu vom avea iniţiativa desăvârşită a atacului, că nu vom lovi cu eficacitate, înainte de a fi atins la inimă cauza însăşi a răului, adică pe jidan. Opiniunile acestea sunt nu numai ale noastre, ci ale tuturor amicilor naţionalismului adevărat, ca şi ai progresului european real, adică dobândit printr’o conştiinţă prevăzătoare, prin stăpânire de sine, prin disciplină şi prin desfăşurarea unei energii calme, perseverente, infailibile. NICOLAE BOGDAN Miercuri 2 Iunie 1937 ABONAMENTE: 1 an Lei 700 I 6 Inul „ 350 3 luni „ 175 I Comune rurale 1 an Lei 509 6 luni 3 luni 250 125 Pentru Unirea tricolor Matchul Venus — Unirea Tricolor a fost un match mare nu numai prin scorul hotărîtor de multe lucruri, nu numai prin aripa de destin care plana asupră-i, — de el atîrnînd rămînerea fugaşilor Oboreni la lanternă şi a admirabililor Venusişti în fruntea Diviziei. Pentru cine caută să treacă dela brachial la psihologie şi de aci, la sensul naţional al unui act care altfel ar rămînea fără identitate, n’a putut fi decit un mare spectacol prezenta în fata balonului a celor mai caracteristice echipe romînești. Se poate spune că foot-ballul românesc e reprezentat de patru echipe cu adevărat etnice: Venus, Universitatea, Victoria, Unirea Tricolor. Ce este caracteristic e că la toate se remarcă de la an la an, de la anottimp la anotimp, progrese uimitoare în stăpînirea jocului şi odată cu aceasta o formă de foot-ball pur romînească, cu scăderile ei, poate, dar şi cu tehnica şi virtuozitatea ei. Pentru cine sportul e o formă superioară de a fi, adică o mare expresie de caracter, — şi ştiu că aceasta nu e părerea acelor intelectuali pe care la origine Dumnezeu i-a făcut cretini — nu poate fi decit îmbucurător faptul că neamul nostru a ajuns se vede la atîta maturitate, incit el începe să-şi impună personalitatea şi în spori — această tirziu reînviată artă a Eladei, de a exprima caracterul omenesc cu ajutorul forţei. Nu e ciudat că sportul modern a înflorit mai mult acolo unde forţa şi caracterul erau mai cu distincţie exponenţii rasei? Şi nu găsim în foot-ballul englez cu deschideri formidabile şi shooturi conitruante, toată siguranţa de sine a Albionului? In realitatea jucatorilor nu găsim acel «fair-play» care e la chiar temelia culturei lor? In deschiderea în evantai a extremelor, în jocul de flaşnetă care congestionează înaintarea pînă la 7 jucători şi alternativ o descarcă spre centru, nu e toată tactica de compromis care a dus la succese istorice şi inegalabila politică engleză ? In foot-ballul ungar, cu passe scurte şi driblări infinite, cu jocul dur şi mai ales din cap, nu se reflectă (şi chiar cultivă) elementele de caracter ale îndărătnicului şi perfidului nostru vecin de stepă ? Greoi şi dur, foot-ballul ceh nu e al Cehilor? Iute şi elegant, bărbătesc şi inteligent, şi de multe ori armonic ca opera lui Verdi, foot-ballul italian nu e o frumuseţe de rasă? Nonşalant şi sceptic, cu delăsări ironice şi neaşteptate elanuri, footballul francez l-ar mai putea juca altcineva ?... Ce aduce atunci, ca expresivitate de rasă, foot-ballul romînesc, după ce am spus că el există, cu fiinţa lui proprie, încarnată în Venus, Universitatea, Victoria, Unirea Tricolor ! O notă prima a lui aş vedea-o în lipsă de tehnicitate. Un gust încarnat de iregularitate, un dispreţ pentru coheziune, o patimă de a juca fiecare de capul lui. Acest defect, cu replica lui în virtute, o mare putere de iniitivă personală, ambiţie pistonată sub presiunea înfrîngerei, uluitoare elanuri urcate pînă la cer la ideia victoriei, dar căzînd la pămînt, în stol rănit, de îndată ce în văzduh miroase a dezastru. Lipsa de disciplină a Romînului, înviorată cu adorabile improvizaţii şi evadînd în nemaipomenit elan, — noi şi Italienii îl avem. Ungurii şi ceilalţi fug numai, nu au şi elan (dacă excludem pe un Titkos!) — constitue lecţia de neam ce se repetă săptămînal pe pajiştele de campionat, la şcoala aceasta de etică naţională care e pentru cărturarul de mine, foot-ballul. Iar dintre toate echipele romîneşti, Unirea Tricolor repetă defectele şi însuşirile neamului cu cel mai mult elan. Mă închin Venus-ului, dar iubesc Unirea-Tricolor! Băeţii ăştia se duc la luptă ca soldaţii noştrii la Mărăşeşti. Cu pieptul gol şi mînecele suflecate, Sucitulescu — acest halucinat al mingiei, care nu o joacă, ci o mănîncă din sbor — e pentru mine cel mai caracteristic, dacă nu şi cel mai mare jucător român. Numai ghinionul i-a dus pe bravii ăştia la lanternă, numai calomnia le poate atribui nu ştiu ce combinaţii cu Venus în ultimul match. Impasul Unirei—Tricolor e trecător. Echipa se va ridica. Mai multă disciplină, o ascultare mai mare de Steinbach, un mare tehnician, şi culorile oborene vor fîlfîi din nou, una cu culorile româneşti, pe creste de victorie. DRAGOŞ PROTOPOPESCU Revista „Rânduiala“ fie VIRGIL RADULESCU pirat şi metodă Ceia ce caracterizează spiritualitatea românească, postbelică, este, în convingerea noastră, o tendinţă exagerata spre diletantism.Si dintr’un alt punct de vedere, un fel, am putea spune liric de a interpreta sau a face cultură. Invazia sensibilităţii cu toate derivatele ei, în domenii, care nu-i aparţin a dus în al treilea rând la anarhie. In această situată fiind, apare în Martie 1935, revista «Rânduiala». Existenţa ei se datoreşte unui grup de tineri intelectuali în frunte cu domnii: Dumitru Christian Amzăr, Ernest Bernea, Ion Ionică şi Ion Samarineanu. Toţi patru aparţinând odinioară «şcoalei mongrafice», a domnului Dumitrie Gusti, şcoală de cari s’au despărţit, având un punct de vedere personal şi în absolută contradicţie de cel care o caracteriza. In cuvântul de început al revistei găsim următoarele lămuriri: «Intre revistele de specialitate şi cele de cultură generală rămâne loc pentru ceiace noi am numit o arhivă de gând şi faptă românească. Ea se deosebeşte de cele dintâi prin acea că îmbrăţişează, într’o privire unitară întregul câmp de activitate al culturii româneşti şi le întrece pe celelalte prin faptul că această privire nu se opreşte la simple generalităţi ci pătrunde, în fiecare domeniu, la adâncimea cercetării de specialitate. Lărgind astfel orizontul către începuturi şi, îndreptând privirile spre adâncimi. Arhiva de faţă nădăjduieşte, să păstreze calităţile şi ale unora şi ale altora, străduinduse să împlinească, pe cât cu putinţă, lipsurile tuturor.Adăogând apoi că problemele pe care va avea să le cerceteze, vor fi întotdeauna pentru nevoile vreunei lucruri de primă însemnătate, iar punctele de vedere în lumina căror le va privi, vor fi fără înconjur româneşti, caracterul ei se lămureşte deplin». In afară de acestea, titlul revistei, indică aproape, preocuparea ei de căpetenie. Din caetele cari au apărut până astăzi, putem desprinde planurile pe care se mişcă. I. Un plan filosofic, ştiinţificii. Un plan storic. III. Un plan politic Pe primul plan, «Rânduiala», încearcă, cu metodă proprie şi cu ajutorul unei terminologii izvorîte din spiritul limbei româneşti, să fixeze perspectivele, am putea zice, metafizice ale destinului românesc Ridicându-se împotriva livrescului, adică a modului de a judeca problemele cu elemente de împrumut, revista introduce ca metodă: «e se numeşte în însăşi terminologia ei (/începutul sforţării proprii». tVezi studiul cu acelaş titlu din cactul 4 anul I, semnat de D. Christian Amzăr şi studiul : «înţelesul unei filosofii româneşti» din caetul ( semnat de acelaş nume). Dăm din studiul d-lui D. C. Amzăr rândurile care urmează, lărmurindu-ne: «Ocupându-ne de înţelesul şi con-' iiţiile unei «filosfii româneşti», am ajuns la următoarele încheieri eu, întrucât ţine de străduinţa noastră, «filosofia românească» nu poate însemna ca ţintă de atins decât gândire proprie, pe cât, de universală şi absolută cu valoarea şi năzuinţele ei obiective, pe atât de locală şi relativă — în preţuire— şi rezultatele ei subiective. 2) Spre câştigarea unei asemenea deprinderi, trebue să ne întoarcem la problemele simple şi elementare, pe cari sunt neapărată îndrumare a marilor începători din filosofiesă le cercetăm din nou şi de la început, prin propria noastră sforţare. 3) Dar pentru aceasta, urmează să ne întoarcem mai întâi, toţi, cei cari, îndeosebi dintre tineri, ne îndeletnicim astăzi cu filosofia. La rânduiala tradiţiei noastre filosofice atât ca problemă cât şi ca lim(Continuare în pag. Il-a) (Continuare in pag. Iii-a) maniit revizionista de PAUL MIRAIL Titlul poate să pară un paradox celor pe care campania sistematică şi interesată a presei jidoveşti a convins că Germania e o mare putere revizionistă susţinând cu străşnicie cererile Ungariei. Am arătat de nenumărate ori în coloanele acestei rubrici, dedicată problemelor de politică externă, că nimic nu opune Germania României şi că dimpotrivă existenţa unui Reich puternic e o condiţie esenţială a echilibrului european în Europa Orientală, echilibru care foloseşte în prim rând ţării noastre. Dar nu numai ca poziţie geopolitică Germania nu constitue un pericol pentru noi. Ideologia politicei externe germane, sentimentele poporului german, concepţiile actualilor săi conducători nu ne sunt duşmănoase. Intr’adevăr două sunt ţările în care revizionismul maghiar a avut răsunet: Italia şi Anglia. Italia — pe care o anumită politică externă românească, astăzi din fericire perimată, o ignora sistematic sau îi era făţiş ostilă — a susţinut oficial revizionismul maghiar. Dacă, înlăturând greşelile trecutului, vom ajunge la raporturi de prietenie cu Italia şi poate chiar la un pact, ca acela care a dăinuit între 1927 şi până la data când Titulescu l-a lăsat să cadă, atunci sprijinul dat de Italieni revizionismului maghiar va dispare, pentrucă prietenia României e mult mari interesantă decât cea a Ungariei. Ei bine în Germania nu s’au petrecut asemenea lucruri. Niciodată Reichul naţional-socialist n’a luat în braţe făţiş şi categoric revizionismul maghiar. Dimpotrivă în nenumărate rânduri oamenii politici şi presa germană au lăsat să se înţeleagă că nu sunt partizanii revizionismului planetar. D. Alfred Rosenberg, al cărui rol ca inspirator al poliicei externe germane e cunoscut, a declarat categoric astă iarnă că Germania nu e şampioana pretinsei dreptăţi a nimănui şi că urmăreşte interesele ei şi sfărâmarea tratatelor ce o privesc pe ea. In acelaş sens scrie în marea revistă naţional-socialistă (Volk und Reich) în ultimul ei număr arătând că Europa modernă s’a clădit şi trăeşte dominată de ideia de naţionalitate. Articolul arată monstruozitatea pe care ar reprezenta-o refacerea Ungariei feudale.