Buna Vestire, iulie 1937 (Anul 1, nr. 102-127)

1937-07-02 / nr. 102

Pag. 2-a (No. 102). Mizeria vieţii noastre publice Dela mişcarea din d8 şi până astăzi, naţiunea ro­m­ănească, pe ţărmul politic, wV a făcut alta, decât a se lepăda sistematic de orice tradiţie, a răsturna ori­ce autoritate, a arunca departe orice s’ar fi putut numi original în viaţa ei naţională, şi în a­­celaş timp a adopta, cu mai multă ardoare de­cât cvartalurile de colonii de America de miază noapte şi pe o scară tot atât de înaltă, toate reformele, toa­te teoriile cosmopolite, toate calapoadele interna­ţionale, în viaţa politică şi intelectuală, în limba, în moravuri, în tot. Mihail Eminescu­ (Scrieri politice 1879) IREACŢ­I­UNEA», publicaţia d-lui inginer Gh. Ghela­­riu, aduce in fiecare număr contri­buţii la cunoaşterea vieţii grele a ceferiştilor. Subliniem eforturile d-sale de­ a menţine spiritul naţio­nal în cadrele muncitorilor amenin­ţaţi de socialism şi comunism. In a­­celaş sens­ subliniem şi munca in­ginerilor c.f.r. Gogan şi Schally din Cernăuţi. «DOMNIA LUI CAROL I» D. Ernest Bernea scrie în ultimul număr al «Rânduielii» următoarele despre lucrarea d-lor Mihail Poli­­hroniade şi Al. C. Tell: «însemnă­tatea culturală a cărţii este de ne­tăgăduit. Publicul românesc şi in­­telectualii nespecialişti au putinţa de a căpăta o cunoştinţă precisă a­­supra felului cum s’a format Ro­mânia modernă. Lucrarea lui Mi­hail Polihroniade şi Alex. Tall de­păşeşte însă această calitate des­prinsă din valoarea materialului. Ea are la temelie şi o concepţie nouă, un punct de vedere nou, care ni se pare mai obiectiv şi m­ai just decât al celorlalţi cercetători cu­noscuţi până acum». «CRUCIFICAŢII», «guduitoarea evocare a răsboiu­­lui din Spania, scrisă de comandan­tul legionar Bănică Dobre, va apa­re în curând. «RANPUIALA» a apărut într’un frumos fascicol, cu colaborarea d-lor: Dumitru Cris­tian Amzăr («Căpitanul între­gului neam»), Vasile Băncilă («Sensul cul­turii și «culturalizarea» satelor»), Virgil Carianopol (două frumoase poeme), Ernest Bernea («Poesia lui Adrian Maniu»), Victor P. Gărci­ne­anu («Tudor Arghezi şi spiritul iudaic în literatură»). Note variate şi cuprinzătoare, semnate de d-nii: Haig Ad­erian, D. C. Amzăr, E. Ber­nea, Dinu Buzdugan şi Ion I. Ionică. VOR APARE în curând următoarele cărţi ale co­lecţiei «Rânduiala»: «Iuda suferă», de Nae Ionescu; «Note din Spania», de N. Turcu; «Tradiţie şi revoluţie» de Ernest Bernea; şi «Orizontul unei revoluţii», de D. C. Amzăr. «tinereţea» a apărut pe lunile Mai—Iunie cu ur­mătoarele colaborări: Em. Zalău, Aurel Costach­e, N. Sterescu, P- Ba­­lenty-Budu, O. A. Gâdeiu, Al. Ghe­­roviei, M. Rădulescu, Al. Stănescu, C. Velican, E. Gabrielescu, Al. Ste­­g­aru, S. Dimitr­iu-Bârlad, Colina, Ion M. Ţuţuianu, V. Petrescu-Laur, Dr. A. Ionescu, Al. Em. Stoenescu P. Ionescu, I. Grigorescu şi M. Iva­nov. I-am trecut pe toti «ICONAR» S’a pus sub tipar No. 11 al revistei «Iconar», la care colaborează: Barbu Sluşanschi, Ion Ţurcan, Ion Bălea­­nu, Ştefan Ion G­he­or­g­he, G. Macrin, George Drumur, Ionel Negură, Va­sile I. Posteucă, etc. D. AL. VASILIU a tipărit într-o broşură un preţios studiu «Din argoul nostru», publi­cat şi extras din revista institutului de filologie şi folklor, «Grai şi su­flet». D. Al. Vasiliu, minuţios cercetător aduce aci lămuriri asupra studiilor publicate în străinătate şi asupra celor ce sau scris la noi, de aci, de­finind: «In argon avem a face cu o creaţiune individuală inconştientă, ceva analog creaţiunei lirice în do­meniul poeziei populare. Aceasta cu atât mai mult cu cât principalul iz­­­­vor de formaţiune în argoul nostru e metafora». M. S. ~ DE ~ calcidostcp «DIMINEAŢA» E OBRAZNICA Presa d-lui Mihail Sadoveanuu a început să-şi facă din nou de cap. Astfel, ieri, «Dimineaţa» a publicat la pagina ultimă o infamă carica­tură, în care Dumnezeu e prezentat în mod ridicol de­ un caricaturist desigur jidan. întrebăm dacă, iu definitiv, nu există organe de con­trol, cari să stăvilească odată moji­ciile «Dimineţii». In ce-l priveşte pe­­ Mihail Sadoveanu ,deplângem totala decadenţă a d-sale. «AMURGUL BOLŞEVIS­­MULUI» se numeşte un interesant articol din «Glasul Strămoşesc». Reprodu­cem: «In Rusia s’a ajuns la un fel de autodevorare atât de cumplită, încât numai nişte nebuni dintre cei mai feroci, pot săvârşi asemenea fapte. Conducătorii de azi ai U. R. S. S., sunt toţi oameni cari nu şi-ar putea găsi mai potrivit loc, decât în puşcărie sau în casa de nebuni». PRESA... «Curierul» de la Sibiu publică a­­c­este rânduri: «In timpul din ur­mă au apărut o sumedenie de ga­zete cu 1 şi 2 lei numărul. Ar trebui să ne bucure faptul când ne gân­dim că până deunăzi ne plângeam că minoritarii din România au mai multe ziare decât Românii. Aşa ar fi dacă amintitele gazete n’ar fi ră­sărit ca ciupercile otrăvitoare du­pă ploaia tuturor curentelor stră­ine de neamul nostru. Fie că se zic de «informaţii», fie că imită în în­făţişare gazete străine, ele sunt, toate, în slujba satanei, care şi-a pus de gând să înfrunte puterile de viaţă ale neamului românesc». «... ».■»■!­. Complectăm tabloul si­­ptic al cinematografelor stăpânite de evrei. Cititorii noştri şi toţi cei cari se găsesc pe poziţie de apă­rare a naţiei, vor constata că din 78 de cinematografe, câte le are Capitala ţării, 64 sunt ovreeşti. Iată dar, cine formează cultu­ra, morala şi bunul gust al pu­blicului bucureştean. Toată suflarea românească din Capitală trăeşte sub raportul spi­ritual într’o baltă, într’un fel de ghetou. Opera Română, Radio, muzica de aiurea, teatrul, casele de filme, cinematografele, etc. toate arterele de cultură ale Ca­pitalei au fost otrăvite de viru­sul iudaic. Dar, ceea ce e mai periculos şi mai îngrijorător, e că toate in­stituţiile de cultură iudaizate, sunt puse sub egida oficialităţii. Trăind deci, sub pneumatica ucigător de sufocantă a iudais­mului, e firesc ca spiritul româ­nesc sa fie complect diformat şi anarhic în manifestările lui. Aşa se explică de ce în clima­tul acesta, spiritul iudaic, îmbro­bodit de oficialitate şi-a găsit lo­cul prielnic, a putut să înflo­rească vreme de jumătate de se­col şi mai ales în epoca post-be­­lică. Am avut astfel, o artă, o lite­ratură, o morală esenţial iudaică. Până şi o politică de umanita­rism iudaic. Orice manifestaţie de spiritua­litate românească purta pecetea unui reflex semit. In haosul şi dezorientarea a­­ceasta şi-au găsit «pământ şi apă» toate curentele menite să provoace confuzie şi să promove­ze non-valorile. Iar conştiinţa ro­mânească a fost slăbită, pulve­rizată şi împinsă chiar pe calea prăbuşirii totale. Rezultatul practic al domina­ţiei iudaice îl putem măsura du­pă statisticile pe care le prezen­tam. Iudaismul a tăiît cultura ro­mână în subsolul vieţii, dis­­preţuind soarele şi cerul. Cultu­ra română a deviat de la axa na­ţiei, de la creşterea liberă, natu­rală, din pământ românesc, spre cer românesc. De aceea, lupta de astăzi, nu are alt scop decât iz­gonirea spiritului iudaic din pa­vilionul culturii române. Lupta noastră are semnifica­ţia unei bătălii de care atârnă în­săşi existenţa­ spiritualităţii ro­mâneşti. CINEMATOGRAFELE: 85% STAPANITE DE EVREI Cinema «Forum» propr. Ats, I. Iosif, Cinema «Trianon» S. A. «Teeran», propr. Cassvan. Cinema «Edison», propr. Avram M. Lebensohn şi Isac Fessler. Cinema «Intim», propr. Sauft E­­lise. Cinema «Izbânda», Lebensohn, M. Avram și Iancu Marcovici. Cinema «Leonard», propr. Athalel Motrea. Cinema «Carmen», propr. Gheller Friederich. Cinema «Rex», S. A. R. «Progre­sul», jidovească. Cinema «Tivoli», propr. Brunea Elena. Cinema «Tomis», Herman Iulius. Cinema «Voga», propr. lancn S. Feiga Cinema «Volga», propr. Moise Hor«. Prezentând un ansamblu de statistici şi observaţii ne putem de seama unde zace cauza iudai­­zării culturii noastre. Iar noi, simpli soldaţi, pe po­ziţiile de apărare ale naţiei, nu facem decât să dăm alarma în ceasul de furtună, când iudais­mul ameninţă să ucidă orice svâcnire de spiritualitate româ­nească. MIHAIL COSMA Iudaizarea culturii Cinematografele: 85 stăpânite de evrei Provoata dezastrul şi ruina morală a naţiei Ol ! Rugăciunea, arma biruinţei HOTARAT LUCRU, termenii re­­ligioşi trebuesc reabilitaţi. Am ghi­­mit prea mult cu ei, pentru a-i mai putea uşor lua în serios. Cuvintele: «altar», «cruce», «tămâe» au devenit un fel de «lună» sau «Petală» din poezia romantică. După cum poeţii mediocrii cred, că dacă au surprins de trei ori luna «în trei poziţii di­­ferite — odată «ca un lighean», o­­dată «ca o floarea soarelui» şi al­tădată în fântână — poezia e gata, la fel, negustorii de cele sfinte şi­­au închipuit, că dacă au pronunţat afectat de cinci ori «altar» şi în vârfu-i o cruce, emoţia religioasă a şi cuprins pe auditor. Nimic mai fals, decât astfel de credinţe! Şi­ 11 poezie, ca şi’n religie, cuvintele fă­ră suflet, demască suflete fără drept la cuvânt. Misterul care stră­­jueşte în dosul cuvintelor, nu poate fi mascat de acestea din urmă. «Umanitate», «Pace», ajutor reci­proc», iată tot atâtea paravane, la adăpostul cărora, jidanii, blânzi ca mieii, când nu sunt încă stăpâni, de­scing popoarele de virtute şi le con­­sumă cu lăcomie viitorul. Dar, să­­ zicem că duşmanii crucii se slujesc­­ de limbajul creştin, cu acelaş scop , cu care Vlad Ţepeş, strecurat în­­ taberile ah­otmane, se servea de limba turcească, ca să-i sfâşie între­­ ei.­­ Creştinismul este ’ un front Permanent, iar viaţa ere- , «tină o luptă neîncetată. Luptă cu lumea, luptă Cu diavolul şi ispitele lui, luptă cu tine însuţi. Cine îşi imaginează viaţa creştină altfel de­cât a unui soldat, se înşeală de moarte. In clipa în care ai încetat lupta, fiinţa ta morală a intrat în descompunere. RASBOIUL ACESTA permanent. Presupune, fără îndoială, înarmare fără răgaz. Şi rostul rugăciunii toc­­mai acesta este: înarmarea morală. Noi, ne-am făcut despre rugăciune­­ o idee foarte ciudată. Am lăsat-o pe seama Duminecii, şi sărbătorilor, dacă nu chiar am părăsit-o total, lăsându-o în seama specialiştilor, privind.­ ca un monopol al lor. Şi totuş, chiar astăzi, cei mai Pu­ternici oameni sunt acei cari nu au pierdut încă deprinderea de a te ruga. «Rugăciunea — zice August Sabatier — este religiunea în acţi­une». Deci, cine nu se roagă, nu are religiune. Rugăciunea este de două ori folositoare celui care o practică, întâi, îţi dă încredere în Puterile tale şi al doilea, adaugă acestor pu­teri, pe cele invocate din lumea ne­văzută, către care ne adresăm în rugăciune. PRIN RUGĂCIUNE ne adunăm Puteri sufleteşti şi întărim muşchii voinţei, după cum, prin gimnastică şi exerciţii fizice fortficăm virtutea trupului. Provizia aceasta adunată din rugăciune, ne ajută să trecem prin tot felul de încercări. Mulţi cad striviţi la cea dintâi ciocnire cu viața, pentru că nu au rezervorul cu merin­dea Puterii, ce se capătă Prin rugăciune. Există rugăciuni aşa zise «de mântuială» sau Paradă, rugăciuni calde şi rugăciuni fier­binţi. După felul rostirii lor se ob- Un şi roadele. Focul la 180' fierbe apa şi, abia la 1800' topeşte fierul. Căldura şi sinceritatea se însăi­lează pe o scară îndelungă în ru­găciuni. Numai la temperaturi î­­nalte, se topesc şi rezistenţele voin­ţei de a fi mai buni şi, totodată bi­ruitori . Suntem un neam urzit din ru­găciuni şi, ţesut în tindă d® biserică. Rugăciunea a fost multă vreme şi singura noastră desvoltare cultura­lă. In ultimul timp însă, exerciţiul acesta spiritual, devenise semnul înapoierii şi al «obscurantismului». Dar, odată cu uitarea rugăciunii şi armele spiritului nostru începuseră să ruginească. Printr’o minune Dumnezeească, ruşinea de a te închina devine ir răş ceace a fost: arsenal spiritual şi­ Panonire morală. Şeful celei mai puternice mişcări de trezire naţio­nală, care animă ţara le spune, cu ton de Profet religios, adepţilor săi: «Credeţi în Dumnezeu şi nugati­­vă pentru biruinţă. Războaele se câş­tigă de aceia cari ştiu să atragă, din văzduh, din ceruri, forţele misteri­­oase ale lumii nevăzute şi să-şi a­­sigure concursul lor». De vreo sută de ani, e pentru prima oară când poporul acesta îşi recu­noaşte intr’un glas sufletul lui tot Rugăciunea, ar­mă de biruinţă, iată ce n a înţeles până acum lumea. De­ altfel, victoria prin rugăciune, nu e numai cea mai sigură, dar şi cea mai definitivă. — ADAPTAREA RUGĂCIUNII ca spadă în lupta politică, e t°t ce a impresionat mai adânc pe să­teanul Marin Spânu din com­. Mo­­vila-Verde jud. Constanţa. El ne scrie la Redacţie bucur­» ’ni de Si­meon drept, care de-acum poate muri că mântuirea a venit. Şi­ ne m­ai cere săteanul Marin din Scytia măcar să creem un fel de rugăciu­ne pe care s’o înveţe şi rostească şi copiii şi în care să ne rugăm lui Dumnezeu, pentru Căpitan şi biru­inţa lui cea dreaptă. Camaradul Marin Scutul a observat ceea ce ob­­servăm şi noi toţi, faptul religios al vremii noastre, a depăşit cuvân­tul. Odinioară, aveam cuvinte fără realitate: azi, avem o mare şi sfân­tă realitate pentru care nu avem încă forme şi cuvinte. Mirul sfânt care umple azi multe suflete nu se poate încă turna în cuvinte până ce nu se va face o sfeştanie a vocabu­larului. Cu atât mai greu este să pui ruga în cuvinte. Aşa că până la un botez al dicţi­onarului nostru, continuă nene Ma­rine şi te roagă în cuget şi adevăr pentru biruinţă şi învaţă şi pe alţii să facă la fel. I. C. BACA CALENDAR Miercuri 30 ORTDOX : Sinodul celor 12 Apostoli. CATOLIC: Pomenirea Sf. Paul, Sf. Martial. SOARELE : răsare 4.35, aprne 20.3. La 1822, Iunie 30 — zi­le de mare dreptate naţională. Se face întronarea domnitorilor pământeni : în Moldova Iunie 1937 Ioniţă Sandu Sturga, în Muntenia Gri-J­gore Ghica, aleşi la 29 iunie. Aşteptăm în curând o mai mare dreptate naţio-­ nală : izgonirea jidovilor din ţară, pe-­ deapsă cu sabia de foc, a Arhanghelu-I lui, tuturor tâlharilor oficiali, trântori-i lor şi trădătorilor de neam şi ţară. Joi, I Iulie ISW ORTODOX: S­ţii doctori fără de pla­tă Cosma şi Damian. CATOLIC : Preasfântul sânge al Dom­nului nostru Isus Hristos. SOARELE : răsare 4.36, aprne 20.2. La 1878 se ţine Congresul de la Berlin, care consfinţeşte independenţa Româ­niei şi alipirea la trunchiul ţării a Do­­brogei. La 1600 Mihai Viteazu intră în Alba-­ Iulia, capitala Daciei, după ce uneşti Ardealul, Moldova şi Muntenia. Un al­­ viteaz — Căpitanul legionar — uneşti sufletul, conştiinţa şi inima tuturor ro­­manilor şi în curând va intra pururea biruitor­iu «Alba-Iulia» legionară. Tră-i­iască Legiunea, trăiască Căpitanul ! R­A­DI­O JOI. 1 IULIE 1937 Radio România şi Radio Bucureşti 6.30: Deschiderea emisiunii. — Gimnastică ritmică. — Radio jurnal. —Concert de dimineaţă (discuri). — Sfaturi gospodăreşti şi medciale. 7.30: închiderea emisiunii. 13: Ora. Culturale. Sport. Cota Du­nării. *3.10: Concert de pr­inz. Orchestra Gică Ionescu-Găină, canto: Ion Lucian. 14.10: Radio jurnal: Ora. Mersul vre­mii. Bursa. Ştiri interne şi externe. 14.30: Continuarea concertului: Doină şi arii ardeleneşti. 15.00: Ultimele ştiri. 19.00: Ora. Mersul vremii. 19.03: Muzică variată şi distractivă (discuri). UNIVERSITATEA RADIO 20.10: Literatura română contimpora­nă de Eugen Lovinescu. 20.30: Trio Karaian Stase Taambulist 20.55: Ideea românismului la vechii noştri cronicari, de Barbu Dănciules Radio România 31.10—21.45: Muzică distractivă (di­scuri). Radio Bucureşti 21.10: Muzică de cameră. Radio România şi Radio Bucureşti 21.45: Concert de seară. Orchestra­ Radio, dirij. de Ion Ghiga. 22.30: Sport. Radio jurnal. 22.45: Concert nocturn al Orchestrei Ionel Giurgea, transmis de la restaurate,E­tul Modern. 23.45: Jurnalul pentru străinătate in limba franceză și germană. 23.55. Ultimele știri. Acum vre­o doi ani cineva avusese ideea să organizeze nişte conferinţe mu­zicale experimentale unde să se încer­ce expunerea unui sistem artistic gene­ral în centrul căruia să fie muzica. Trebuia acolo să se mai demonstreze «pe viu» anumite vulgarităţi şi locuri comune în care abundă piese muzicale acceptate de toată lumea şi intrate oa­recum în tradiţia muzicii. Aceste de­monstrări ar fi constat în execuţia im­pecabilă a piesei încriminate urmând ca apoi conferenţiarul să interpreteze. La acest program au aderat pe lângă câteva capete care însemnau ceva în tânăra cultură românească şi instru­mentiştii cei mai eminenţi cari nu s’au sfiit să facă aceste probe negative. Când a fost însă vorba de operă, cântă­reţii noştri cari trebuiau să facă probe de coloratură, acute, emisie, în fine tot felul de lucruri «nemuzicale», s’au spe­riat, au căzut în stupefacţie, în cata­­lepsie. Cum e posibil să se glumească pe chestii atât de grave, ca «La dona-i mo­bilă, nene Axente» sau «O dulce baccea leag-o de căruţă»? Au strigat în cor (la unison): Impietate, ultragiu, crimă! Cum, divinul Puccini sau părintele O­­perei Verdi tatăl trilurilor şi a dublelor acute luaţi cum s’ar zice în băşcălie- Al nu, nu, niciodată. Chestia deci spre regretul tuturor a trebuit să rateze. Opera română opusese veto categoric. Nu caut să aduc prin aceasta o ne­meritată insultă artiştilor operei noas­tre. Preferinţele cântăreţilor merg în general şi pretutindeni către acest gen de muzică. (Observaţi programele con­certelor date de ei). Voesc numai să re­marc o anumită deformare profesională un fel de deviaţie de — să zicem — a­custică, care în realitate înseamnă, o deviaţie de gust artistic, o vulgarizare a lui. Mediul creiază individul. Cum ar fi oare posibil ca un om care toată via­ţa lui începând cu anul I de Conser­vator nu face decât belcante să creadă că muzica este şi altceva decât sunet? Această confuzie între materie şi spirit, între tehnică şi artă, între bun gust şi spectaculos este unul din marile păcate originare ale omului. Dacă exerciţiul creiază artistul apoi «repertoriul» 51 omoară. Comparaţi de pildă un cântec de ţăran primitiv fără nici o «şcoală». Nu vorbesc de incomparabila valoare muzicală a folklorului, ci de marea pu­tere de expresie a cântăreţului «incult». E o convingere, o necesitate, este elabo­rarea unui act, a unei semnificaţii. Pe când onorabilul nostru guşat, va cânta din cap, din burtă sau din plastron, va face gesturi anapoda, va oferi flori de mucava şi va bea la «chef» pahare fără conţinut cu măreţie napoliniană. Va fi fals neverosimil, iritant. De altfel de ce te-ar putea convinge un domn care comite cele mai banale acte ale vieţii cântând, decât că ai de-a face cu un domn tenor sau bariton? (Idem pentru d-nele sau d-rele soprane). Aceasta este educaţia care şi-o fac actorii lirici şi ceia ce e mai trist este că e aceia care se face şi sărmanului public, vai de ca­pul lui. Dacă însă noi consimţim la unele explicaţiuni şi relativisme nu tot aşa stă cazul şi cu cântăreţii­ Pentru dân­şii — cari sunt în cauză — Opera, şi când zic operă zic belcanto este ceva absolut, inevitabil, unic şi desigur fli­vin.. Fiindcă precum spuneam, avem predispoziţii spre relativ credem că se poate face o clasificare a operii, în măsura în care opera renunţă la belcanto (macaroane muzicale) în fa­voarea muzicii. Este o neutralizare a locurilor co­mune, o eliberare de prototipul teh­nicii vocale, o viziune totală a unui act de artă. Mă gândesc la un Mo­zart care deși în operă era tutelat de belcanto a realizat cu acelaș material minumi. Desigur că în fond orice li­bret e o tâmpenie, dar transfigurarea operată pe el îl anihilează. Astfel stând lucrurile şi deosebind cele două opere, opera-canto şi opera muzică nu am putea decât felicita pe acei cari înţeleg acest lucru şi având posibilita­tea se străduesc să-i facă a­­plicaţii pe teren. Aşa se salvează, cân­tăreţii, publicul şi Arta. Regretăm că actualii conducători ai Operei româ­ne (dela Bucureşti, acei dela Cluj au mai multă conştiinţă artistică) nu merită decât cel mai categoric blam. Actuala stagiune a fost o decădere şi o ruşine. Nu s’a cântat decât Verdi şi mai rău s’a făcut şi operetă (Drei model — care mai merge — dar Voi­vodul Ţiganilor!). De ce nu s’a cântat şi Prinzătorul de vrăbii şi M-lle Ni­ton­ehe? Ar fi avut tot aşa de răsună­tor succes. Galeriile înţesate cu sub­tili profesionişti ai papului cizmăresc sau a fierului de călcat ar fi fost în delir. Ce mai aplauze la scenă des­chisă! Ce să mai vorbim de muzica româ­nească? «Năpasta» şi «C. Brâncovea­­nu» a lui Drăgoi, «Noaptea furtunoa­să» a lui Paul Constantinescu sunt a­­tât de cunoscute şi răscunoscute în­cât nu mai meritau onoarea unor re­luări. Aceste stări de lucruri pot căpăta unele îndreptări. Dar numai una sin­gură este definitivă şi salutară: închi­derea Operei de la Bucureşti L. POPOVICI Cronica muzicală OPERA (Bilanţ) Domnul Primar (Contimian de «Un ag. l­a) de cerneală, călimările peste care praful şi cerneala au făcut un strat­­de nu li se mai cunoaşte forma. Un condei cu peniţa ruginită arată ca d. primar scrie cam rar. In perete două tablouri fără sticlă reprezintă pe Regele Ferdinand şi Regina Ma­ria, la încoronare. Praful gros face ca faldurile mantiei să capete re­lief. Ni se pare că timpul stă pe loc şi suntem acolo de o veşnicie. Nimic nu tulbură pacea şi tăcerea. Furaţi şi noi de această vrajă, parcă ni-e frică să facem vre­o mişcare, să nu stricăm farmecul care ne-a cuprins. Ibrăileanu, plictisit, aprinde o ţi­gară. Se-aud paşi. Secretarul intră şi ne spune că d. primar e dus la grădina lui de lângă baltă, la pră­şit fasole. — Când se întoarce! — Apoi cred că diseară. Bine, dar mâine dimineaţă botezăm copilul, că e Duminică. — Apoi duceţi-vă d-voastră şi vorbiţi cu d. primar, că nu-i de­parte. Ne conduce până afară şi cu un gest larg ne arată balta, care-i la vre-o 5 km. Ne sfătuim ce să fa­cem. Savin zice:­­ — Hai la primar. Nu se poate să nu vie, că doar e obligat! Mai la vale, dăm de un om care se prinde să ne ducă la primar. Ajungem. Primarul prăşeşte de zor. — D-le primar, ia poftim puţin încoace! Dumnealui nu se grăbeşte deloc, ştie el pesemne cum stă chestia. Desigur jandarmul l-a dăscălit bine. Vine fără grabă lângă noi. Ibrăileanu foarte grav, ca să-l im­presioneze, se prezintă: — Avocat Ibrăileanu, şeful găr­zii de fier din judeţul Ismail. — Foarte bine, să trăiţi, ce doi fiţi mă rogi — Voim să scoatem un extract de naştere pentru copilul pe care-l bo­tează d. profesor Ion Zelea Codrea­nu, deputat. Aici Ibrăileanu apas cu intenţie pe cuvântul deputat Primarul nici nu se sinchiseşti zice: —Bine, bine d­ie avocat, vom da cum să nu, dar mai am numai o teacă de treabă şi vin eu la pri­mărie. Noi, care am văzut cum stă căzu­t,u-l slăbim deloc. Primarul se opreşte, puţin, dă d’n cap, şi apoi parcă şi-ar aminti de ce­va, îndărătnic, spune­— Nu dau. — Dece, domnule primari .— Trofim are 500 lei datorie la fisc şi 150 la primărie. — Ce are a face, domnule primar Dv.­ vă rog să nu faceţi confuzie în atribuţiile dv. Nu sunteţi doar perceptor. Primarul bucuros că şi-a găsit un punct de sprijin, face un semn d la neputinţă cu mâinile şi se pregăteş­te s’o ia înapoi spre fasole. Ibrăileanu care l-a adus pe d.pro­fesor degeaba, încearcă să-l roage zice că plăteşte el omului impozitul . Duceți-vă la d. Perceptor şi ve­niţi cu chitanţa şi vă dau. Perceptorul nici nu locuia în sat. Ne uităm unul la altul disper­aţi.Nu ştim ce-l trăzneşte prin can Ini Savin II vedem deodată că se în­dreaptă către primar, îşi dr­ege gla­sul, şi cu o voce marţială, îi spune: — «Ia ascultă, domnule primar! Să nu o faci pe incomprehensibilul, să nu-ţi dai o an­­ură de om abraca­dabrant, căci noi suntem băieţi ape­tisanţi şi nu-ţi permitem aciastă ieşire vexatorie!» Primarul deschide nişte ochi mari de copil speriat şi se face mititel. Ibrăileanu se uită la el cu un aes triumfător. Eu, în spatele lui Ibrăileanu, abia îmi ţin râsul. Primarul devenit blând ca un mieluşel, zice : — Dacă-i aşa, hai să vă dau ac­tul. — *şi pornim spre primărie... Am petrecut la cumetrie cu to­t satul. Primarul stătea în capul me­sei lângă domnul «Adipotat» şi se simţea foarte mândru când d. Pro­fesor Codreanu închina cu el câte un pahar. Cât despre abracadabrant şi In­comprehensibil, tăcea chitic. . Neculai Totu !

Next