Buna Vestire, iulie 1937 (Anul 1, nr. 102-127)
1937-07-22 / nr. 119
Pag. 2-a (No. 119) ^erdîMnd^I Din: «Cuvântare la Academia, Română» 29 Mai 1915 Să lucrăm deci, necontenit, cu gândul curat pentru desvoltarea tot mai largă a culturii neamului; să nu cruţăm nici timp, nici munca pentru a cunoaşte cât mai amănunţit istoria lui, călăuza nepreţuită pentru a ne cunoaşte pe noi înşine; să cultivăm, să păstrăm cu sfinţenie şi gelozie limba noastră, să ne îndeletnicim a-i da în scrierile noastre şi în vorbire chipul cel mai curat; să ne ferim de străinisme, în locul cărora vom găsi, în bogata comoară a limbii, vorbe româneşti. Lucrând astfel, nu numai că facem operă culturala, împlinim și un act de patrioistm. . . . . . Academia are frumoasa menire de a da pilda cea mai buna în această privință. ----------==*=--------- «Curierul» din Sibiu, numărul pe Iulie, e închinat mucenicilor Ion I. Moţa şi Vasile Marin. P. S. S. Vasile, vicarul Mitropoliei Ardealului semnează articolul străbătut de evlavie : «Fericiţi viteji ai lui Hristos». Tot despre Ion I. Moţa şi Vasile Marin scriu: Dr. A. Bidian, Gh. Micu, Vasile Pascu şi Axente Creangă. De remarcat şi articolul lui I. A. Camozzi, tradus de Pimen R. Constantinescu, ca şi poemul «Privind portretele lui Moţa şi Marin», de Arturo di Vita. Revista lui Nicolae N. Petra merge cu paşi repezi spre împlinire. Dimitrie G. Ionescul a tipărit de curând lucrarea «Seminarul din Buzău», o frumoasă operă de specialitate. Utilă, sinceră, «Credinţa» revista consiliului eparhial din Cernăuţi aduce un material potrivit păturilor largi. Remarcăm articolele preoţilor Gh. Bosoviciu, Zaharia Fărtăiş, Teodosie Mardari şi Nicodem Ioniţă. In «Gânduri creştine», o frumoasă gravură. Părintele Gh. Antonovici se străduieşte mult. Poate, însă, n’ar strica o reînoire şi la colţul poeziei din «Gânduri creştine», care apare ca supliment al «Credinţei». «Ecoul» publică uneori şi literatură, în No. din 18 Iulie găsim un articol critic de Ion I. Pogana, versuri de Florica Ciura, proză de M. Br. Ialomiţa etc. «Omul Nou» admirabil, dinamic condus de d. Stere Mihalexe, a apărut cu colaborarea d-lor Spiru Luis Gheorghoiu, Gh. Mândroiu, N. Marin Dunăre, etc. «Cronica literară» e titlul unei noui reviste, care apare la Constanţa, sub conducerea d-lui Mihai Andriescu. Semnează d-nii: Mircea Pavelescu, C. I. Andreescu, Mihai Arbore, Traian Marcu, etc Notele — nu îndeajuns de vii. «Generaţia de mâine» e scrisă de d-nii Caius Udrea, Mihai Novac, Pavel P. Beim Pavel Butan, Horia Şoicu, Ion I. Mioc, P. Sfetca, Aurel D. Bugariu, Mircea Georgescu, Traian D. Marian, Gh. A. Milovan, M. Lungeanu etc. O publicaţie, care trebuie încurajată. E. Cosmiuc, un tânăr poet din Bucovina ne trimite frumoase poeme, din cari vom publica în curând câte ceva. «Curcubeu peste ţară» a lui Teofil Lianu a fost pusă sub tipar la editura «Bucovina» a d-lui prof. I. E. Toronţiu. «însemnări sociologice» a apărut pe luna iulie cu un interesant sumar. Vom reveni. Fritz Göller alături de Rudolf Bibiczka, Vasile Ştefan şi Miron Tarnovschi, se evidenţiază în plastica noastră şi tânărul Bistriţian Fritz Göller, un desenator de talent şi promiţător pictor bisericesc care va expune la toamnă, în una din sălile bucureştene de pictură. «Sculptură în lemn» e titlul unei valoroase cărţi de profesorul Sârghie din Câmpu-Lungul Bucovinei, care a obţinut un frumos succes de critică. Aurel Călinescu, un viguros prozator moldovean, cunoscut din paginile publicaţiei «Vremea», pregăteşte pentru toamnă, un volum de nuvele. N. Tcaciuc-Albu va scoate peste puţin ediţia a II-a din «Li-Tai-Pe, flori din Răsărit». «Lumea Nouă» va discuta în cronicile numărului viitor despre ultimele evenimente economice mai importante din ţară şi străinătate. Comandanţii legionari Gh. Clime şi I. Dumitrescu-Borşa vor face să apară în curând cartea «Cea mai mare jertfă legionară», care va încheia ciclul din marea epopee spaniolă, prezentată de cei cinci. Deşi apărute de curând, lucrările camarazilor comandanţi Neculai Totu şi Bănică Dobre obţin un viu succes de librărie. «Geapanale» se va numi volumul de nuvele cu inspiraţie real rurală al d-lui Sm. Vizîrescu, care va apare în toamnă. V. I. Posteucă ne trimite acest catren, pe care-l reproducem : «Pentru cine porţi şi astăzi, supărată, Nostalii de primăvară’n sanatorii, Şi ţi’s ochii’nlăcrîmaţi ca niciodată, Ca o zare’n care-au dispărut cocorii?» M. Str. Pentru fraţii lui Iancu Ion «Deschid sfânta carte unde se află înscrisă gloria României ca să pun dinaintea ochilor fiilor ei câteva pagini din viaţa eroică a părinilor lor...» Sunt douăzeci de ani de atunci. Era în ziua de 29 Septembrie când artileria duşmană, din ţinutul Predealului, deslănţui spre culmile Susaiului potop de obuze, acel neuitat bombardament de artilerie ce, avea să ne samene munţii cu gropi uriaşe şi cu trupuri de brazi şi de trai, pentru vecie! Şi zece zile necurmat n’au mai contenit nici atacurile, nici focul luptei şi munţii noştri s’au prefăcut în năsălit de basme«Nu cred să mai fi rămas vreunul din acei cari s’au luptat în partea de est a Predealului, ca soldaţi viteji până la amarnicul sfârşit» povesteşte, un corespondent german, în memoriile sale. «Şi vitejeşte s’au purtat Românii..!» «Rezultatul tirului de precizie, la care asistasem zile întregi sus pe înălţimea observatorului artileriei, se află acum în faţa mea. Acest teren plin de jale e presărat de oameni morţi cari doar cu puterile lor omeneşti s’au sbătut aci împotriva unor văpăi de foc şi cari au trebuit să moară în acest iad. Văd pe unul cu pieptul sfâşiat iar in mâna întinsă ţinând un bileţel în aşa chip că pare să fi fost ultima-i dorinţă. Mă aplec să-l citesc: pe mort îl chema IANCU ION şi era din REGIMENTUL 61. Un nume de femee greu de descifrat se afla scris pe marginea foii, Niculina... Unul sta culcat cu privirea rigidă îndreptată spre acea lume a munţilor. E palid, mort, însă nici o rană nu se poate vedea. Are fruntea încruntată par’că s’ar gândi şi ar căuta şi el să cuprindă cu mintea lui de ţăran imensitatea nebu- niei care a cuprins lumea... Vreau să trec înainte, când văd strălucind ceva straniu: o jucărie, o pereche de ciorapi lungi, albi, cu găitane în culorile naţionale ale României şi fiecare cu câte 6 clopoţei de aramă» («Istoria Războiului de C. Kiriţescu) Tulburătoare pagină ! Şi ce departe e azi oraşul nostru (cu sbârnâitul lui de furnicar meschin), de bubuitul de iad al clipelor de em! Ce mic de tot îmi pare, cu toate înaltele lui zidiri şi cu toţi mărunţii lui burtoşi, pe lângă uriaşele creste ale Munţilor cu brazii lor de oşteni, de atunci. Că pe măsură ce măduva osemintelor neîngropate se scurgea de ani în pământul din care a purces, osânza şi burţile «viilor» creşteau temeinic, văzând cu ochii.. .•Şi au urmat aşa lucrurile Firii, cu sporul lor, douăzeci de ani încheiaţi. În vară o mână de legionari trudeau, pe Susaiul pleşuv, în arşiţă- Hărleţele au răzbit pământul şi amintirile s’au năzărit ca nişte vis- Here, drepţilor. Oase galbene şi fărăme de tirgi, s’au ivit, mulţime, de subt coaja pământului de pe unde nu-i astrucaseră nimeni, ci numai Dumnezeu şi ploile cerului. Ca în povestea tristă la Mioriţa Soarele şi luna Le au ţinut cununa Brazi şi păltinaşi Au avut nuntaşi Preoţi, munţii mari Pasări lăutari Păsărele mii Şi stele făclii. Şi era vară când i-au aflat! «Oamenii graşi» dormeau şi asudau prin somn şi sfârtecaţii noştrii morţi se ascunseră adânc în pământ, să nu le tulbure huzurul. Dar feciorii aceia le-au oblicit , culcuşul. Şi i-au cules în palmi şi i-au spălat de ţărână la isvor şi în năframe de in, cu grije i-au adunat, ca pe odoare de preţ.Se strânseră pe altarul ierbii grămezi de moaşte cât un sobor de sfinţi. Şi niciodată fiu au fost mai înfrăţiţi ca atunci acele câteva sute de oşteni din Reghimentul 61 Veneau norodul, lăcrimând să se roage pe înălţimile Susaiului, ca la praznic mare- Şi au chemat de departe şi pe Mitropolitul Gurie să le slujească... S’au trezit apoi şi oamenii graşi. Au trimes jandarii şi au alungat pe tinerii cari nu-şi văzuseră de treabă. Şi după un an, alaltăeri, în ziua sfântă de înălţare, mădularele ostenite de vălmăşagul luptelor, şi-au aflat adăpostul, în cimitirul Eroilor din Predeal(Acolo unde nu e întristare nici suspin, ci viaţă fără de sfârşit, ajunsesră de mult!..) Să vă fie ţărâna uşoară, fraţi de sânge şi de moarte ai lui lancu Ion ! «.Entre Ies plus beaux noms leurs noms sont Ies plus beaux»... Al. Alexiamw I — O unitate de tradiţie glorioasă în timp de furtună şi mare osârdie gospodărească în timp de pace. Pe malul drept al Argeşului, vânătorii acestui regiment au dat Piteştenilor, soarele. Palme pentru obrajii groşi ai goospodarilor oficiali. De întâiul de Vânători trebue să vorbeşti ca despre o biserică veche, în care voivodate jertfe s’au fost turnat, cu largă dărnicie, în dăltuiri smerite peste veacuri. Pentru că, prin regimentul acesta, plutesc, cucernice şi îndemnătoare la jertfă zilnică, două siluete în hlamide doomneşte, mari cât istoria acestui neam. Pentru că blazonul domnesc îi fu dăruit de marele său ctitor, în leatul 1860, semeţul întregitor de ţară, Alexandru Ion I, iar nobleţea i-au statornicit-o dealungul anilor, regalele vlăstare ce-au învăţat meşteşugul armelor în rândurile sale. Pentru că, la postul de comandă al acestui veteran al Vânătorilor româneşti, stă şi va sta peste veacuri, umbra uriaşă cât Negoiul arealului Ferdinand In întregitorul, care l-a comandat, pe vremuri, efectiv. Frânturi de baladă, reminiscenţe glorioase ale nedesminţitelor sale fapte de arme, se deapănă, ca într’o liturghisire cucernică, pe filele îngălbenitei sale cărţi de aur, — ceaslov peste care, în nopţi de eroică încordare, plaurii de ceară au fost înlocuiţi cu ploaia picurilor de plumb căzuţi peste suflete. Viaţa de glorie a unei ctitorii domneşti, în scurte cuvinte, întemeiat la 1860 de Domnitorul Cuza pentru a-i face serviciul de gardă, este cinstit cu aceste servicii şi sub primii doi regi ai României. Cât model ca instrucţie şi disciplină, i se face cinstea a sluji în rândurile sale vlăstarele regeşti, iar regele Ferdinand I-ul, pe atunci principe moştenitor, îl comandă efectiv. Luă parte la toate campaniile pe care ţara şi interesele vitale ale neamului le ordonă. In 1877 participă la atacul celor priviţe şi mai ales, la cucerirea Opanezului, de unde, pentru cei 32 ofiţeri şi 400 soldaţi turci luaţi prizonieri, se întoarce cu drapelul împodobit cu Steaua Dunării şi Crucea Trecerii Dunării, cum şi cu o superbă «ghirladă de stejar» din partea Reginei Elisabeta. Pierde, 438 eroi, pentru independenţă. In 1913, în schimbul a 25 morţi ai păcii, întâiul de vânători, prezintă ţării 400 ostatici bulgari și o nouă w mm UM I FILE DE CARNET ------------------ CENA PE CARE o povestesc azi, am văzut-o la Cluj. Acum vreo patru ani. Un moț micuț, pierdut sub adăpostul unei căciuli mari — vorba lui Coșbuc, cât o zi, de postă— se oprise în fața unei cofetării. Dulciurile din vitrină îi surâdeau îmbietor. S’a luptat, cât sa luptat, cu ispita moţul şi într’un târziu, luându -şi inima în dinţi, a intrat, în cofetărie. A cerut o prăjitură în schimbul unui ciubărar frumos cioplit. Stăpâna localului, însă, — era o unguroaică îndărătnică — l-a dat afară, după ce-i oferise, aşa, de pomană, o prăjitură mai puţin arătoasă. — Sunt moţ de la Vidra! — i-a spus, cu multă mândrie fulgerată în ochii de cărbune, micuţul — şi nu cerşese O ploaie de înjurături maghiare l-a întovărăşit, după ce fusese prins de guler şi aruncat, sălbatic, ln stradă Moţul a privit, nedumerit probabil, în urma lui. Nu înţelegea bine întâmplarea aceasta blestemată. îşi mângâia ciubăraşul cu mânuţele lui de muntean oropsit. Şi s’a pierdut, în înserarea violentă de toamnă, în parcul oraşului, cântând din fluer o doină moţească M'am apropiat de el şi, i-am ţintt tovărăşie. Pe o bancă, trocnit de frunze veştede, l-am găsit pe Amos Frâncu. N’avea palton. Doar un pardesiu incolor îi adăpostea corpul uscăţiv. I-am povestit durerea moţului — In toamna asta, mă sting, nepoate.« — mi-a spus bătrânul. Şi s’a stins. Ducând cu el toate jelaniile moţilor. Jalbă în faţa lui Dumnezeu. Şi nu înţeleg dece, fantoma aceia sfântă, exilată într’un parc brumat de toamnă, n’a izbutit să mustre îndeajuns pe groparii moţilor. Pentrucă azi, pe străzile Clujului, se petrece ceva înfiorător. Ceiace credeam că nu se va întâmpla. Mâini de moţ întinse. — Sunt moţ din Vidra... (Ca micuţul de ieri). Dar adaugă stins: Mi-e foame... CI VID LEGE SINE MORIBUS a spus Iloraţiu, cu belşug de vreme şi de secoli în urmă. Şi afirmaţia este mai valabilă decât oricând. Legea fără mora- Duri este operaţie de caligrafie juridică sau de interesantă reprezentaţie publică. Ceia ce dă tărie legii, este moravul epocei. Mai bine zis temperatura de conştiinţă a celor chemaţi să valorifice şi să aplice legea. Legea, fără această condiţie a moravului, îşi pierde conţinutul etic. Fără morav in sensul bun al cuvântului. Pentru că sunt moravuri cari viciază o lege. Şi o reduc la funcţia de instrument al intereselor personale sau de castă. Nu legea creiază moravuri bune. Şi nu legea stârpeşte moravurile rele. Ci moravurile epocii răsfrânte în conştiinţa celui chemat să manevreze legea îi hotărăsc preţul, eficacitatea şi etica. NŢEAM ori declaraţiile d-lui Azana „şeful” Republicei Spaniole. Declaraţiile, în felul şi în momentul în care au fost făcute, lăsau să desvălue toată psihologia armatei roşii. D. Azana spunea: „Spania este invadată”. Ca şi cum ar întreba: ce mai e de făcut? Capitulăm? Şi mă gândeam la toată drama pe care o trăesc. Nimic, nimic nu-i îndeamnă către luptă. Nu trăesc aceşti roşii — precum toată armata bolşevică din care se trag — nici o clipă de virtute a luptei. Nu sunt mânaţi de niciun adevăr. Nu sunt cuprinşi şi nu înţeleg nici ,„legea” lor. N’au sentimentul timpului istoric. Nici urma vreunei geografii, Brunetiere definea perfect in ale sale „Discours du combat” această tragedie a oamenilor cari se văd pierind fără explicaţia vreunui sens al existenţei lor. In schimb dincolo, fiecare soldat — soldatul nationalist — îşi găseşte supremul sens luptând şi murind pentru neam şi cruce. După cum se vede asta este singura deosebire între d. Azana şi generalul Franco. CALENDAR Miercuri 21 Iulie 1937 ORTODOX : Cuv. Simeon și Ion Pu . CATOLIC: Sf. Victor, stnicul. I SOARELE răsare 4*52, apune 19.52. m RADIO Miercuri 21 Iulie 1937 Radio România şi Radio Bucureşti Ora dimineţii (6.30—7.30). 6.30: Deschiderea emisiunii. — Gimnastică ritmică. — Radio jurnal. — Concert de dimineaţă (discuri). — Sfaturi gospodăreşti şi medicale. 7.30: închiderea emisiunii 13.00: Ora. Culturale. Sport. Cota Dunării. 13.10: Concert de prânz. Muzică variată (discuri). 14.10: Radio jurnal. Ora. Mersul vremii. Bursa. Ştiri interne şi externe. 14-25: Muzică românească (discuri). 15.00: Ultimele ştiri. 19-00: Ora. Mersul vremii. 19.03: Concert de după amiază. Orchestra Jean Sibiceanu. UNIVERSITATEEA RADIO 20.25: Lipnicul şi alte localităţi istorice din nordul Basarabiei de C. Iov. 20.45: Din operete (discuri). Radio România 21.20—22.05: Muzică variată (discuţi). Radio Bucureşti 21.20: Concert de pian. Radio România şi Radio Bucureşti 22.05: Cântece româneşti. D-na Emilia Guţianu (canto). 22.30: Sport. Radio jurnal. 22.45: Concert de noapte al Orchestrei Radio. 23.45: Jurnalul pentru străinătate, la limba franceză şi germană. 23.55: Ultimele sfîri. SPECTACOLE TEATRE TEATRUL CĂRĂBUŞ: Revista «Electro Cărăbuş». TEATRUL COMOEDIA (Teatru în aer liber): Kontosovca-Palace. GRADINA ARPA (Colos) Scandal la «3 papuci». ARENA BRATIANU: Orcul piticiig*. Reprezentaţiile încep la ora 6 seară. LUNA BUCUREŞTILOR: Oraşul piticilor. TEATRUL VESEL, Grădina Marconi: «fustele de la Minister», cu trgput- Birlic, Niculescu-Buzău și Ion Talano. ----- «PRIMITIVISMUL IUDAIC» se numește articolul d-lui Ion Turcan, apărut în „însemnări sociologice". Reproducem un pasagiu: „Intr’un studiu intitulat „Psychologie de l’attention”, Ribot defineste astfel atentia: „predominarea temporară a unei stări intelectuale, sau a unui grup de stări, cu adaptarea naturală sau artificială a individului” (pg. 117). De la acest tip normal, Ribot distinge mai multe grupuri morbide, printre cari şi acela al hipertrofiei atenţiei, pe care o defineşte astfel: „Predominarea absolută a unei stări, sau a unui grup de stări, care devine stabil fix, care nu poate fi desrădăcinat din conştiinţă. Aceasta nu mai este un simplu antagonism al asocierii spontane, limitând rolul său la a guverna; aceasta este o putere destructivă, tiranică, care-şi aserveşte totul, care nu permite înmulţirii ideilor să se facă decât într’un anumit sens, care încercueşte curentul conştiinţei într’un făgaş îngust, fără ca ea să poată ieşi, care sterilizează mai mult sau mai puţin tot ce este străin dominării sale” (pg. 117). Aplicând aceste date prin analogie, la psihologia colectivă, vedem că ele ne dau adevărata explicaţie a celor, constatate mai sus, şi dacă la constatările psihologiei mai adăugăm faptic că şi ideea care-i obsedează de veacuri şi care e mereu susţinută şi adâncită prin educaţia generaţiilor ce se succed reprezintă o stare de imoralitate, de sălbătăcie şi de naivitate grosolană, tabloul psihologic al „Poporului alas” este „ complet”. D. PROF. TRAIAN BRAILEANU a publicat în „însemnări sociologice" articolul „Tehnica politicei legionare", din care desprindem: „ „Spiritul de jertfă este esenţialul! Avem cu toţii la dispoziţie cea mai formidabilă dinamită, cel mai irezistibil instrument de luptă, mai puternic decăt tancurile şi mitralierele, este propria noastră cenuşe. Nicio putere din lume nu va putea evita prăbuşirea atunci când se menţine pe cenuşa unor, luptători viteji, căzuţi pentru dreptate şi Dumnezeu”. * Iată de ce democraţia demagogică trebue să se prăbuşească. Iată de ce puterea ei s’a clătinat din temelii, când cei doi eroi legionari Ion Moţa şi Vasile Marin s’au întors la vecinică odihnă în pământul ţării lor, învăţându-ne „să mânuim aceastăteribilă] armă: Propria noastră jertfă”! In aceasta stă superioritatea tehnicei legionare: ea este la înălţimea scopuluui urmărit, îşi imaginează şi pretind politicienii democraţi că Unirea s’a înfăptuit prin iscusinţa şi inteligenţa lor. Nicidecum, Unirea este opera celor ce au ştiut că „spiritul de jertfă este esenţialul’, şi celor ce au trezit spiritul de jertfă, a celor ce au dat pildă de spirit de jertfă. Tehnica politică menită a asigura puterea şi gloria unui neam stă în crearea cetăţeanului desăvârşit, a legionarului pregătit a se jertfi cu bucurie pentru mântuirea neamului său. Cu această tehnică i-au învins Romanii pe Cartaginieni, deşi aceştia aveau generali mai geniali, o flotă mai puternică şi bogăţii mai mari. Cu această tehnică legionarii lui Codreanu vor înfrânge trufaşa putere materială a jidovilor şi a politicienilor vânduților". Rodnica activitate gospodăreasca a întâiului de Vânători din Piteşti medalie «Avântul Ţării» îngreuiază purpura de glorie a drapelului său. Dar unde sângele vânătoresc se dărui din plin, fu în anii de grea încercare 1916. 1918. La Jiu, pe Cornul Zănoagei. La Olt, pe Cărbunarul, Saşa, Titeşti şi Surdorul. La Muntele Alion, La Mărăşeşti, Oituz, Târgu Ocna şi Cireşoaia, regimentul acesta de neprecupeţită glorie şi mare vitejie între viteji, aşterne temelie ţării, jertfa albă a 15 ofiţeri şi 1593 ostaşi, morţi în ochi cu zâmbetul unei Românii Mari întregite şi pe piept cu Istoria la care sculptaseră din plin cu vârful baionetei. Prin înalt Ordin de zi Nr. 51 din 31.XII.1917, pe cutele zdrenţuite ale drapelului său, marele său comandant prinse ordinul de vitejie legendară «Mihai Viteazul», şi încuviinţează, pentru măreţele sale fapte de arme, să-i poarte numele şi cifra Sa Regală. O poveste de glorie, o baladă din trecut, începută, dar neterminată, un cântec de vitejie pornit în pas mărunt şi cadenţat acum câteva decenii şi sub îndemnurile căruia oricine şi oricând poate muri fericit pentru ţara sa. Acesta-i istoricul de arme al celui mai bătrân regiment vânătoresc din ţara românească. ..Atunci când pacea amorţeşte braţele, vânătorii se dăruesc gospodăriei cu patimă şi fără odihnă. Nu mai intrasem prin curtea acestui regiment de când îmi terminasem serviciul activ. Era în anul când se mutase dela Făgăraş şi cazarma pe care avea s-o locuiască era o ruină. Fusese aci o Şcoală Normală şi în graba plecării, administraţia şcoalei luase şi clanţele dela uşi. Curtea toată era o imensă cultură de seaeui, iar dormitoarele o adevărată crescătorie de broaşte. Mărturisesc că, după cinci ani, am regăsit totul de nerecunoscut. Cazarma e un parc. E toată, cu copaci cu tot, o poveste de vis, un adevărat film al muncii. Unde altădată seceţii trăiau în sfânta lor sălbăticie şi nepăsare, în faţa Comandamentului chiar, superbe rânduiri de flori şi verdeaţă, aduc omagiul lor gloriosului drapel din preajmă. La intrare, frumos grijuite, un teren de tennis (Mai e unul în oraş, dar tot datorit vânătorilor), o admirabilă popicărie, un pavilion alb, de vis şi de mesteacăn, pentru popota de vară a ofiţerilor şi un mic poligon de tragere redusă Apoi, începe parcul, cu aleile lui, dumnezeesc îngrijite. Şi peste nişte râpi, osârdia vânătorească, durează, pentru vreme, cel mai frumos stadion de sporturi din oraş. E o muncă uriaşă, făcută cu Putină, dar mare sforţare materială şi care face cinste şi comandanţilor şi ofiţerilor şi trupei. De gospodăria interioară nu mai vorbesc. E o ordine şi o curăţenie care impune, cum am spus piozitate de altar. Intr’unul din procesele sale de inspecţie, Comandantul Diviziei a IlI-a, severul gen. Antonescu spune: «nici la unităţile cele mai de elită pe care le-am văzut în străinătate, n’am întâlnit atâta disciplină şi atâta spirit gospodărescul Pe malul Argeşului, vânătorii au dat Piteştenilor, soarele. Nu ştiu dacă locuitorii acestui oraş au preţuit aşa cum trebuia, opera vânătorească din zăvoiul Argeşului. Noi însă, care ştim în atribuţiile lui Intră această lucrare şi mai ales când risipa fondurilor acestei urbe a ajuns obicinuinţa, nu ne putem precupeţi laudele, îndemnaţi şi sprijiniţi de generalul Antonescu, vânătorii sub comanda technică a Lt. Col. Petrov, au scos râul şi zăvoiul din gunoae, dând oraşului Piteşti un ştrand admirabil şi un parc de sporturi care poate stârni invidie , o operă pe care slaba noastră pana nu o poate proslăvi îndeajuns, dar pe care o binecuvântă zilnic, sutele de trupuri pe care soarele le sărută din plin. Acolo unde nisip era, apă era, soare era, dar nu era mână omenească să le grijite şi să le orânduească spre folosinţă, tinereţea şi sănătatea sburdă azi din plin sub ochii mulţumiţi a celor ce n’au odihnă. O mulţumire obştească meritată, încheiem aceste rânduri cu o rugăminte pe trupul de vânători şi pentru toţi îndrumătorii lui sufleteşti. — «Aşteaptă de ani de zile, croit ca un cadavru sub disecţie, sub indolenta administraţie comunală, un bulevard spre Cimitirul Eroilor. O spărtură într’un mal râde sinistru şi ne cearta netrebnicia noastră. Ne peartă, Domnule general Antonescu. Eroii noştrii n’au un drum demn de ei. In schimb toţi banii cari său plătit pentru el, până acum, cântăresc tot atâta cât netrebnicia noastră de viermi, certaţi cu bunul simţ şi justiţia cerului. E o ingratitudine pe care lumea ostăşească, direct moştenitoare a celor din dealul Sf. Gheorghe nu o poate suporta. Porniţi cu vânătorii, cu dorobanţii şi tunarii Dvs. să spălaţi ruşinea ce ne ceartă. Tedie Curătureanul