Buna Vestire, iulie 1937 (Anul 1, nr. 102-127)

1937-07-22 / nr. 119

Pag. 2-a (No. 119) ^erdîMnd^I Din: «Cuvântare la Academia, Română» 29 Mai 1915 Să lucrăm deci, necontenit, cu gândul curat pentru desvolta­­rea tot mai largă a culturii neamului; să nu cruţăm nici timp, nici munca pentru a cunoaşte cât mai amănunţit istoria lui, că­lăuza nepreţuită pentru a ne cunoaşte pe noi înşine; să culti­văm, să păstrăm cu sfinţenie şi gelozie limba noastră, să ne înde­letnicim a-i da în scrierile noastre şi în vorbire chipul cel mai curat; să ne ferim de străinisme, în locul cărora vom găsi, în bo­gata comoară a limbii, vorbe româneşti. Lucrând astfel, nu numai că facem operă culturala, împlinim și un act de patrioistm. . . . . . Academia are frumoasa menire de a da pilda cea mai buna în această privință. ----------==*­=---------­ «Curierul» din Sibiu, numărul pe Iulie, e în­chinat mucenicilor Ion I. Moţa şi Vasile Marin. P. S. S. Vasile, vica­rul Mitropoliei Ardealului sem­nează articolul străbătut de evla­vie : «Fericiţi viteji ai lui Hristos». Tot despre Ion I. Moţa şi Vasile Marin scriu: Dr. A. Bidian, Gh. Micu, Vasile Pascu şi Axente Crean­gă. De remarcat şi articolul lui I. A. Camozzi, tradus de Pim­en R. Constantinescu, ca şi poemul «Pri­vind portretele lui Moţa şi Marin», de Arturo di Vita. Revista lui Ni­­colae N. Petra merge cu paşi repezi spre împlinire. Dimitrie G. Ionescul a tipărit de curând lucrarea «Semi­narul din Buzău», o frumoasă operă de specialitate. Utilă, sinceră, «Credinţa» revista consiliului eparhial din Cer­năuţi­ aduce un material potrivit pă­turilor largi. Remarcăm articolele preoţilor Gh. Bosoviciu, Zaharia Fărtăiş, Teodosie Mardari şi Nico­­dem Ioniţă. In «Gânduri creştine», o frumoasă gravură. Părintele Gh. An­tonovici se străduieşte mult. Poate, însă, n’ar strica o reînoire şi la col­ţul poeziei din «Gânduri creştine», care apare ca supliment al «Credin­ţei». «Ecoul» publică uneori şi literatură, în No. din 18 Iulie găsim un articol critic de Ion I. Pogana, versuri d­e Florica Ciura, proză de M. Br. Ialomiţa etc. «Omul Nou» admirabil, dinamic condus de d. Stere Mihalexe, a apărut cu cola­borarea d-lor Spiru Luis Gheor­­ghoiu, Gh. Mândroiu, N. Marin Du­năre, etc. «Cronica literară» e titlul unei noui reviste, care apare la Constanţa, sub conducerea d-lui Mihai Andriescu. Semnează d-nii: Mircea Pavelescu, C. I. Andreescu, Mihai Arbore, Traian Marcu, etc Notele — nu îndeajuns de vii. «Generaţia de mâine» e scrisă de d-nii Caius Udrea, Mihai Novac, Pavel P. Beim Pavel Butan, Horia Şoicu, Ion I. Mioc, P. Sfetca, Aurel D. Bugariu, Mircea Georges­­cu, Traian D. Marian, Gh. A. Milo­­van, M. Lungeanu etc. O publicaţie, care trebuie încurajată. E. Cosm­iuc, un tânăr poet din Bucovina ne tri­mite frumoase poeme, din cari vom publica în curând câte ceva. «Curcubeu peste ţară» a lui Teofil Lianu a fost pusă sub ti­par la editura «Bucovina» a d-lui prof. I. E. Toronţiu. «însemnări sociologice» a apărut pe luna iulie cu un inte­resant sumar. Vom reveni. Fritz Göller alături de Rudolf Bibiczka, Vasile Ştefan şi Miron Tarnovschi, se evi­denţiază în plastica noastră şi tâ­nărul Bistriţian Fritz Göller, un desenator de tal­ent şi promiţător pictor bisericesc care va expune la toamnă, în una din sălile bucureş­­tene de pictură. «Sculptură în lemn» e titlul unei valoroase cărţi de pro­fesorul Sârghie din Câmpu-Lungul Bucovinei, care a obţinut un frumos­­ succes de critică. Aurel Călinescu, un viguros prozator moldovean, cu­noscut din paginile publicaţiei «Vre­mea», pregăteşte pentru toamnă, un volum de nuvele. N. Tcaciuc-Albu va scoate peste puţin ediţia a II-a din «Li-Tai-Pe, flori din Răsărit». «Lumea Nouă» va discuta în cronicile numărului viitor despre ultimele evenimente e­­conomice mai importante din ţară şi străinătate. Comandan­ţii legionari Gh. Clime şi I. Du­mitrescu-Borşa vor face să apară în curând cartea «Cea mai mare jertfă legionară», care va încheia ciclul din marea epopee spaniolă, prezentată de cei cinci. Deşi apărute de curând, lucrările camarazilor comandanţi Neculai Totu şi Bănică Dobre obţin un viu succes de librărie. «Geapanale» se va numi volumul de nuvele cu inspiraţie real rurală al d-lui Sm. Vizîrescu, care va apare în toamnă. V. I. Posteucă ne trimite acest catren, pe care-l re­producem : «Pentru cine porţi şi astăzi, supărată, Nostalii de primăvară’n sanatorii, Şi ţi’s ochii’nlăcrîmaţi ca niciodată, Ca o zare’n care-au dispărut cocorii?» M. Str. Pentru fraţii lui Iancu Ion «Deschid sfânta carte unde se află înscrisă gloria României ca să pun dinaintea ochilor fiilor ei câteva pagini din viaţa eroică a părinilor lor...» Sunt douăzeci de ani de atunci. Era în ziua de 29 Septembrie când artileria duşmană, din ţinutul Pre­dealului, deslănţui spre culmile Su­saiului potop de obuze, acel neuitat bombardament de artilerie ce, avea să ne samene munţii cu gropi uria­şe şi cu trupuri de brazi şi de trai, pentru vecie! Şi zece zile necurmat n’au mai contenit nici atacurile, nici focul luptei şi munţii noştri s’au prefăcut în năsălit de basme­«Nu cred să mai fi rămas vreunul din acei cari s’au luptat în partea de est a Predealului, ca soldaţi vi­teji până la amarnicul sfârşit» po­vesteşte, un corespondent german, în memoriile sale. «Şi vitejeşte s’au purtat Românii..­!» «Rezultatul tirului de precizie, la care asistasem zile întregi sus pe înălţimea observatorului artileriei, se află acum în faţa mea. Acest te­ren plin de jale e presărat de oa­meni morţi cari doar cu puterile lor omeneşti s’au sbătut aci împotriva unor văpăi de foc şi cari au trebuit să moară în acest iad. Văd pe unul cu pieptul sfâşiat iar in mâna întinsă ţinând un bileţel în aşa chip că pare să fi fost ulti­­ma-i dorinţă. Mă aplec să-l citesc: pe mort îl chema IANCU ION şi era din RE­GIMENTUL 61. Un nume de femee greu de descifrat se afla scris pe marginea foii, Niculina... Unul sta culcat cu privirea rigi­dă îndreptată spre acea lume a munţilor. E palid, mort, însă nici o rană nu se poate vedea. Are frun­tea încruntată par’că s’ar gândi şi­ ar căuta şi el să cuprindă cu min­tea lui de ţăran imensitatea nebu-­ niei care a cuprins lumea... Vreau­­ să trec înainte, când văd strălucind ceva straniu: o jucărie, o pereche de ciorapi lungi, albi, cu găitane în culorile naţionale ale României şi fiecare cu câte 6 clopoţei de aramă» («Istoria Războiului de C. Kiriţes­­cu) Tulburătoare pagină ! Şi ce departe e azi oraşul nostru (cu sbârnâitul lui de furnicar mes­chin), de bubuitul de iad al clipe­lor de em­! Ce mic de tot îmi pare, cu toate înaltele lui zidiri şi cu toţi mărunţii lui burtoşi, pe lângă uria­şele creste ale Munţilor cu brazii lor de oşteni, de atunci. Că pe măsură ce măduva osemin­telor neîngropate se scurgea de ani în pământul din care a purces, o­­sânza şi burţile «viilor» creşteau te­meinic, văzând cu ochii­.. .­•Şi au urmat aşa lucrurile Firii, cu sporul lor, douăzeci de ani în­cheiaţi. În­ vară o mână de legionari tru­deau,­ pe Susaiul pleşuv, în arşiţă- Hărleţele au răzbit pământul şi a­­mintirile s’au năzărit ca nişte vis- Here, drepţilor. Oase galbene şi fă­răme de tirgi, s’au ivit, mulţime, de subt coaja pământului de pe un­de nu-i astrucaseră nimeni, ci nu­mai Dumnezeu şi ploile cerului­. Ca în povestea tristă l­a Mioriţa Soarele şi luna Le au ţinut cununa Brazi şi păltinaşi Au avut nuntaşi Preoţi, munţii mari Pasări lăutari Păsărele mii Şi stele făclii. Şi era vară când i-au aflat! «Oa­menii graşi» dormeau şi asudau prin somn şi sfârteca­ţii noştrii morţi se ascunseră adânc în pă­mânt, să nu le tulbure huzurul. Dar feciorii aceia le-au oblicit , culcuşul. Şi i-au cules în palmi şi i-au spălat de ţărână la isvor şi în năframe de in, cu grije i-au adunat, ca pe odoare de preţ.Se strânseră pe altarul ierbii gră­mezi de moaşte cât un sobor de sfinţi. Şi niciodată fiu au fost mai înfră­ţiţi ca atunci acele câteva sute de oşteni din Reghiment­ul 61 Veneau norodul, lăcrimând să se roage pe înălţimile Susaiului, ca la praznic mare- Şi au chemat de de­parte şi pe Mitropolitul Gurie să le slujească... S’au trezit apoi şi oamenii graşi. Au trimes jandarii şi au alungat pe tinerii cari nu-şi văzuseră de treabă. Şi după un an, alaltăeri, în ziua sfântă de înălţare, mădularele os­tenite de vălmăşagul luptelor, şi-au aflat adăpostul, în cimitirul Eroi­lor din Predeal­(Acolo unde nu e întristare nici suspin, ci viaţă fără de sfârşit, a­­junsesră de mult!..­) Să vă fie ţărâ­na uşoară, fraţi de sânge şi de moarte ai lui lancu Ion ! «.Entre Ies plus beaux noms leurs noms sont Ies plus beaux»... Al. Alexiamw I — O unitate de tradiţie glorioasă în timp de furtună şi mare osârdie gospodărească în timp de pace. Pe malul drept al Argeşului, vânătorii acestui regiment au dat Piteşteni­­lor, soarele. Palme pentru obrajii groşi ai goospodarilor oficiali. De întâiul de Vânători trebue să vorbeşti ca despre o biserică ve­che, în care voivodate jertfe s’au fost turnat, cu largă dărnicie, în dăltuiri smerite peste veacuri. Pen­tru că, prin regimentul acesta, plu­tesc, cucernice şi îndemnătoare la jertfă zilnică, două siluete în hla­mide doomneşte, mari cât istoria a­­cestui neam. Pentru că blazonul domnesc îi fu dăruit de marele său ctitor, în leatul 1860, semeţul între­gitor de ţară, Alexandru Ion I, iar nobleţea i-au statornicit-o dealun­­gul anilor, regalele vlăstare ce-au învăţat meşteşugul armelor în rân­durile sale. Pentru că, la postul de comandă al acestui veteran al Vâ­nătorilor româneşti, stă şi va sta pes­te veacuri, umbra uriaşă cât Ne­­goiul a­realului Ferdinand I­n în­tregitorul, care l-a comandat, pe vremuri, efectiv. Frânturi de baladă, reminiscenţe glorioase ale nedesminţitelor sale fapte de arme, se deapănă, ca într’o liturghisire cucernică, pe filele în­­gălbenitei sale cărţi de aur, — ceas­lov peste care, în nopţi de eroică în­cordare, plaurii de ceară au fost în­locuiţi cu ploaia picurilor de plumb căzuţi peste suflete. Viaţa de glorie a unei ctitorii domneşti, în scurte cuvinte, întemeiat la 1860 de Domnitorul Cuza pentru a-i face serviciul de gardă, este cinstit cu aceste servicii şi sub primii doi regi ai României. Cât model ca instrucţie şi discipli­nă, i­ se face cinstea a sluji în rân­durile sale vlăstarele regeşti, iar regele Ferdinand I-ul, pe atunci principe moştenitor, îl comandă e­­fectiv. Luă parte la toate campaniile pe care ţara şi interesele vitale ale neamului le ordonă. In 1877 participă la atacul celor­­ priviţe şi mai ales, la cucerirea O­­panezului, de unde, pentru cei 32 o­­fiţeri şi 400 soldaţi turci luaţi pri­zonieri, se întoarce cu drapelul îm­podobit cu Steaua Dunării şi Cru­cea Trecerii Dunării, cum şi cu o superbă «ghirladă de stejar» din partea Reginei Elisabeta. Pierde, 438 eroi, pentru independenţă. In 1913, în schimbul a 25 morţi ai păcii, întâiul de vânători, prezintă ţării 400 ostatici bulgari și o nouă w mm UM I FILE DE CARNET ------------------­ CENA PE CARE o povestesc azi, am văzut-o la Cluj. Acum­ vreo patru ani. Un moț micuț, pierdut sub adăpostul unei căciuli mari — vorba lui Coșbuc, cât o zi, de postă— se oprise în fața unei cofetării. Dul­ciurile din vitrină îi surâdeau îm­bietor. S’a luptat, cât sa luptat, cu ispita moţul şi într’un târziu, luân­­du -şi inim­a în dinţi, a intrat, în co­fetărie. A cerut o prăjitură în schimbul unui ciubărar frumos cioplit. Stă­pâna localului, însă, — era o ungu­roaică îndărătnică — l-a dat afară, după ce-i oferise, aşa, de pomană, o prăjitură mai puţin arătoasă. — Sunt moţ de la Vidra! — i-a spus, cu multă mândrie fulgerată în ochii de cărbune, micuţul — şi nu cerşese O ploaie de înjurături maghiare l-a întovărăşit, după ce fusese prins de guler şi aruncat, sălbatic, ln stradă Moţul a privit, nedumerit proba­bil, în urma lui. Nu înţelegea bine întâmplarea aceasta blestemată. îşi mângâia ciubăraşul cu mânuţele lui de muntean oropsit. Şi s’a pierdut, în înserarea vio­lentă de toamnă, în parcul oraşu­lui, cântând din fluer o doină mo­ţească M'am apropiat de el şi, i-am­ ţintt tovărăşie. Pe o bancă, trocnit de frunze veştede, l-am găsit pe Amos Frâncu. N’avea palton. Doar un pardesiu incolor îi adăpostea cor­pul uscăţiv. I-am povestit durerea moţului — In toamna asta, mă sting, ne­poate.« — mi-a spus bătrânul. Şi s’a­­ stins. Ducând cu el toate jelaniile­ moţilor. Jalbă în faţa lui Dumne­zeu. Şi nu înţeleg dece, fantoma a­­ceia sfântă, exilată într’un parc bru­mat de toamnă, n’a izbutit să mus­tre îndeajuns pe groparii moţilor. Pentrucă azi, pe străzile Clujului, se petrece ceva înfiorător. Ceiace credeam că nu se va întâmpla. Mâini de moţ întinse. — Sunt moţ din Vidra... (Ca mi­cuţul de ieri). Dar adaugă stins: Mi-e foame... CI VID LEGE SINE MORIBUS a spus Iloraţiu, cu belşug de vreme şi de secoli în urmă. Şi afirmaţia este mai vala­bilă decât oricând. Legea fără mora- Duri este operaţie de caligrafie juridică sau de interesantă reprezentaţie publică. Ceia ce dă tărie legii, este moravul epocei. Mai bine zis temperatura de conştiinţă a celor chemaţi să valorifice şi să aplice legea. Legea, fără această condiţie a moravului, îşi pierde conţinutul etic. Fără morav in sensul bun al cuvântu­lui. Pentru că sunt moravuri cari viciază o lege. Şi o reduc la funcţia de instru­ment al intereselor personale sau de castă. Nu legea creiază moravuri bune. Şi nu legea stârpeşte moravurile rele. Ci moravurile epocii răsfrânte în con­ştiinţa celui chemat să manevreze legea îi hotărăsc preţul, eficacitatea şi etica. N­ŢEAM ori declaraţiile d-lui Azana „şeful” Republicei Spaniole. Declara­ţiile, în felul şi în momentul în care au fost făcute, lăsau să desvălue toată psihologia armatei roşii. D. Azana spunea:­ „Spania este in­vadată”. Ca şi cum ar întreba: ce mai e de făcut? Capitulăm? Şi mă gândeam la toată drama pe care o trăesc. Nimic, nimic nu-i în­­­deamnă către luptă. Nu trăesc aceşti ro­şii — precum toată armata bolşevică din care se trag — nici o clipă de virtute a luptei. Nu sunt mânaţi de niciun adevăr. Nu sunt cuprinşi şi nu înţeleg nici ,„legea” lor. N’au sentimen­tul timpului istoric. Nici urma vreunei geografii, Brunetiere definea perfect in ale sale „Discours du combat” această tragedie a oamenilor cari se văd pierind fără ex­plicaţia vreunui sens al existenţei lor. In schimb dincolo, fiecare soldat — soldatul nationalist — îşi găseşte su­premul sens luptând şi murind pentru neam şi cruce. După cum se vede asta este singura deosebire între d. Azana şi generalul Franco. CALENDAR Miercuri 21 Iulie 1937 ORTODOX : Cuv. Simeon și Ion Pu­ . CATOLIC: Sf. Victor, stnicul. I SOARELE­­ răsare 4*52, apune 19.52. m RADIO Miercuri 21 Iulie 1937 Radio România şi Radio Bucureşti Ora dimineţii (6.30—7.30). 6.30: Deschiderea emisiunii. — Gimnastică ritmică. — Radio jurnal. — Concert de dimineaţă (discuri). — Sfaturi gospodăreşti şi medicale. 7.30: închiderea emisiunii 13.00: Ora. Culturale. Sport. Cota Du­nării. 13.10: Concert de prânz. Muzică va­riată (discuri). 14.10: Radio jurnal. Ora. Mersul vre­mii. Bursa. Ştiri interne şi externe. 14-25: Muzică românească (discuri). 15.00: Ultimele ştiri. 19-00: Ora. Mersul vremii. 19.03: Concert de după amiază. Or­­chestra Jean Sibiceanu. UNIVERSITATEEA RADIO 20.25: Lipnicul şi alte localităţi isto­­rice din nordul Basarabiei de C. Iov. 20.45: Din operete (discuri). Radio România 21.20—22.05: Muzică variată (discuţi). Radio Bucureşti 21.20: Concert de pian. Radio România şi Radio Bucureşti 22.05: Cântece româneşti. D-na Emi­lia Guţianu (canto). 22.30: Sport. Radio jurnal. 22.45: Concert de noapte al Orchestrei Radio. 23.45: Jurnalul pentru străinătate, la limba franceză şi germană. 23.55: Ultimele sfîri. SPECTACOLE TEATRE TEATRUL CĂRĂBUŞ: Revista «Electro Cărăbuş». TEATRUL COMOEDIA (Teatru în aer liber): Kontosovca-Palace. GRADINA ARPA (Colos)­ Scandal la «3 papuci». ARENA BRATIANU: Orcul piticiig*. Reprezentaţiile încep la ora 6 seară. LUNA BUCUREŞTILOR: Oraşul piti­cilor. TEATRUL VESEL, Grădina Marconi: «fustele de la Minister», cu trg­put- Birlic, Niculescu-Buzău și Ion Tal­ano. ----- «PRIMITIVISMUL IUDAIC» se numește articolul d-lui Ion Tur­­can, apărut în „­însemnări sociologice". Reproducem un pasagiu: „Intr’un studiu intitulat „Psychologie de l’attention”, Ribot defineste astfel a­­tentia: „predominarea temporară a u­­nei stări intelectuale, sau a unui grup de stări, cu adaptarea naturală sau ar­tificială a individului” (pg. 117). De la acest tip normal, Ribot distinge mai multe grupuri morbide, printre cari şi acela al hipertrofiei atenţiei, pe ca­re­ o defineşte astfel: „Predominarea absolută a unei stări, sau a unui grup de stări, care devine stabil fix, care nu poate fi desrădăcinat din con­ştiinţă. Aceasta nu mai este un simplu antagonism al asocierii spontane, li­mitând rolul său la a guverna; aceasta este o putere destructivă, tiranică, ca­­re-şi aserveşte totul, care nu permite în­mulţirii ideilor să se facă decât într’un anumit sens, care încercueşte curen­tul conştiinţei într’un făgaş îngust, fără ca ea să poată ieşi, care sterilizează mai mult sau mai puţin tot ce este străin dominării sale” (pg. 117). Aplicând aceste date prin analogie, la psihologia colectivă, vedem că ele ne dau adevărata explicaţie a celor, constatate mai sus, şi dacă la consta­tările psihologiei mai adăugăm faptic că şi ideea care-i obsedează de veacuri şi care e mereu susţinută şi adâncită prin educaţia generaţiilor ce se suc­ced reprezintă o stare de imoralitate, de sălbătăcie şi de naivitate grosolană, ta­bloul psihologic al „Poporului alas” este „ complet”. D. PROF. TRAIAN BRAI­­LEANU a publicat în „însemnări sociologice" articolul „Tehnica politicei legionare", din care desprindem: „ „Spiritul de jertfă este esenţialul! Avem cu toţii la dispoziţie cea mai formidabilă dinamită, cel mai irezistibil instrument de luptă, mai puternic decăt tancurile şi mitralierele, este propria noastră cenuşe. Nicio putere din lume nu va putea evita prăbuşirea atunci când se menţine pe cenuşa unor, lup­tători viteji, căzuţi pentru dreptate şi Dumnezeu”. * Iată de ce democraţia demagogică trebue să se prăbuşească. Iată de ce puterea ei s’a clătinat din temelii, când cei doi eroi legionari Ion Moţa şi Va­sile Marin s’au întors la vecinică o­­dihnă în pământul ţării lor, învăţân­­du-ne „să mânuim această­­teribilă] armă: Propria noastră jertfă”! In aceasta stă superioritatea tehnicei legionare: ea este la înălţimea scopuluui urmărit, îşi imaginează şi pretind politicienii democraţi că Unirea s’a înfăptuit prin iscusinţa şi inteligenţa lor. Nicidecum, Unirea este opera celor ce au ştiut că „spiritul de jertfă este esenţialul’­, şi celo­r ce au trezit spiritul de jertfă, a celor ce au dat pildă de spirit de jertfă. Tehnica politică menită a asigura puterea şi gloria unui neam stă în crea­rea cetăţeanului desăvârşit, a legiona­rului pregătit a se jertfi cu bucurie pen­tru mântuirea neamului său. Cu această tehnică i-au învins Ro­manii pe Cartaginieni, deşi aceştia a­­veau generali mai geniali, o flotă mai puternică şi bogăţii mai mari. Cu a­­ceastă tehnică legionarii lui Codreanu vor înfrânge trufaşa putere materială a jidovilor şi a politicienilor vânduți­lor". Rodnica activitate gospodăreasca a întâiului de Vânători din Piteşti medalie «Avântul Ţării» îngreuiază purpura de glorie a drapelului său. Dar unde sângele vânătoresc se dărui din plin, fu în anii de grea în­cercare 1916. 1918. La Jiu, pe Cornul Zănoagei. La Olt, pe Cărbunarul, Saşa, Titeşti şi Surdorul. La Mun­tele Alion, La Mărăşeşti, Oituz, Târ­­gu Ocna şi Cireşoaia, regimentul acesta de neprecupeţită glorie şi mare vitejie între viteji, aşterne te­melie ţării, jertfa albă a 15 ofiţeri şi 1593 ostaşi, morţi în ochi cu zâm­betul unei Românii Mari întregite şi pe piept cu Istoria la care sculp­taseră din plin cu vârful baionetei. Prin înalt Ordin de zi Nr. 51 din 31.XII.1917, pe cutele zdrenţuite ale drapelului său, marele său coman­dant prinse ordinul de vitejie legen­dară «Mihai Viteazul», şi încuviin­ţează, pentru măreţele sale fapte de arme, să-i poarte numele şi cifra Sa Regală. O poveste de glorie, o baladă din trecut, începută, dar neterminată, un cântec d­e vitejie pornit în pas mărunt şi cadenţat acum câteva de­cenii şi sub îndemnurile căruia ori­cine şi oricând poate muri fericit pentru ţara sa. Acesta-i istoricul de arme al celui mai bătrân regiment vânătoresc din ţara românească. .­.Atunci când pacea amorţeşte braţele, vânătorii se dăruesc gospo­dăriei cu patimă şi fără odihnă. Nu mai intrasem prin curtea a­­cestui regiment d­e când îmi termi­nasem serviciul activ. Era în anul când se mutase dela Făgăraş şi ca­zarma pe care avea s-o locuiască era o ruină. Fusese aci o Şcoală Normală şi în graba plecării, admi­nistraţia şcoalei luase şi clanţele de­la uşi. Curtea toată era o imensă cultură de seaeui, iar dormitoarele o adevărată crescătorie de broaşte. Mărturisesc că, după cinci ani, am regăsit totul de nerecunoscut. Cazarma e un parc. E toată, cu co­paci cu tot, o poveste de vis, un a­­devărat film­ al muncii. Unde altădată seceţii trăiau în sfânta lor sălbăticie şi nepăsare, în faţa Comandamentului chiar, su­perbe rânduiri de flori şi verdeaţă, aduc omagiul lor gloriosului drapel din preajmă. La intrare, frumos grijuite, un teren de tennis (Mai e unul în oraş, dar tot datorit vână­torilor), o admirabilă popicărie, un pavilion alb, de vis şi de mesteacăn, pentru popota de vară a ofiţerilor şi un mic poligon de tragere redu­să­ Apoi, începe parcul, cu aleile lui, dumnezeesc îngrijite. Şi peste nişte râpi, osârdia vânătorească, durea­ză, pentru vreme, cel mai frumos stadion de sporturi din oraş. E o muncă uriaşă, făcută cu Putină, dar mare sforţare materială şi care fa­ce cinste şi comandanţilor şi ofiţe­rilor şi trupei. De gospodăria inte­rioară nu mai vorbesc. E o ordine şi o curăţenie care impune, cum am spus piozitate de altar. Intr’unul din procesele sale de inspecţie, Co­mandantul Diviziei a IlI-a, seve­rul gen. Antonescu spune: «nici la unităţile cele mai de elită pe care le-am văzut în străinătate, n’am în­tâlnit atâta disciplină şi atâta spi­rit gospodăresc­ul Pe malul Argeşului, vânătorii au dat Piteştenilor, soarele. Nu ştiu dacă locuitorii acestui oraş au preţuit aşa cum trebuia, o­­pera vânătorească din zăvoiul Ar­geşului. Noi însă, care ştim în atri­buţiile lui Intră această lucrare şi mai ales când risipa fondurilor a­­cestei urbe a ajuns obicinuinţa, nu ne putem precupeţi laudele, îndemnaţi şi sprijiniţi de gene­ralul Antonescu, vânătorii sub co­manda technică a Lt. Col. Petrov, au scos râul şi zăvoiul din gunoae, dând oraşului Piteşti un ştrand ad­mirabil şi un parc de sporturi care poate stârni invidie , o operă pe care slaba noastră pana nu o poate proslăvi înde­ajuns, dar pe care o bine­cuvântă zilnic, sutele de trupuri pe care soarele le sărută din plin. Acolo unde nisip era, apă era, soare era, dar nu era mână ome­nească să le grijite şi să le orân­­duească spre folosinţă, tinereţea şi sănătatea sburdă azi din plin sub­ ochii mulţumiţi a celor ce n’au o­­dihnă. O mulţumire obştească me­ritată, încheiem aceste rânduri cu o ru­găminte pe tru­p­ul de vânători şi pentru toţi îndrumătorii lui sufle­teşti. — «Aşteaptă de ani de zile, croit ca un cadavru sub disecţie, sub in­dolenta administraţie comunală, un bulevard spre Cimitirul Eroilor. O spărtură într’un mal râde sinistru şi ne cearta netrebnicia noastră. Ne peartă, Domnule general Antones­cu. Eroii noştrii n’au un drum demn de ei. In schimb toţi banii cari său plătit pentru el, până acum, cântă­resc tot atâta cât netrebnicia noas­tră de viermi, certaţi cu bunul simţ şi justiţia cerului. E o ingra­titudine pe care lumea ostăşească, direct moştenitoare a celor din dea­lul Sf. Gheorghe nu o poate supor­ta. Porniţi cu vânătorii, cu doroban­ţii şi tunarii Dvs. să spălaţi ruşi­nea ce ne ceartă. Tedie Curătureanul

Next