Buna Vestire, august 1937 (Anul 1, nr. 128-152)
1937-08-01 / nr. 128
ANUL 1. No. 128 Adevăr şi Ortodoxie îl După Radu Dragnea «a fi naţionalist este o grea cădere în păcat». După Nae Ionescu «naţiunea, ca realitate istorică, e o consecinţă a păcatului originar, prin care s’a început istoria, prin care noi am căzut în istorie». E adevărat, dînsul spune aceasta în paranteză, cu menţiunea că «e o altă cestiune». Nu e o altă cestiune deloc, dragă domnule Nae; e, dimpotrivă, toată cestiunea; şi e acolo unde eşti perfect de părerea lui Dragnea. Dacă naţiunea e un păcat, numai cu avantajul că e de la Dumnezeu lăsat, fiindcă el face istoria; dacă cultura (cum spui mai sus) nu e şi ea decît «o consecinţă a căderei lui Adam în păcat», deci o tristă fatalitate, — care e deosebirea între naţionalism şi cultură pe de o parte, şi a trăda (ca Iuda), a fura, a pruncucide sau trişa pe de alta? (toate deasemenea de la Dumnezeu lăsate!). Radu Dragnea tocmai aici intervine şi spune: «naţionalismul e o grea cădere în păcat, de care nădăjduim a ne mîntui prin ortodoxie», adică prin spiritualitate, prin cultura îndumnezeită. Şi eu nu văd ce are această aserţie rău pentru naţionalism... Nae Ionescu face să coincidă naţionalismul cu ortodoxia în păcat (slabă mîngîere!). Şi le vede ca două suprafeţe statice, odihnind una ’ntr’alta, în cea mai confortabilă din asumpţii: Dumnezeu a făcut istoria-Radu Dragnea lasă pe Dumnezeu în pace şi are aerul să spună: o fi făcut Dumnezeu istoria; dar actualmente o facem noi. Ceia ce interesează e fiecare gest al nostru. Unul din aceste gesturi, sau cel mai mare dintre ele, e naţionalismul. Naţionalismul odihneşte însă mai mult în biologie, — şi ea tot de Dumnezeu lăsată, dar rămînînd nu mai puţin biologie, adică luptă pe vieaţă şi pe moarte între spete. De ce să facem din naţionalism o dulce fatalitate de la Dumnezeu lăsată şi huzurind în ea însăşi; şi să nu vedem în el ceiace e, adică, o aprigă iniţiativă a omului (tot de Dumnezeu lăsată, dar nu mai puţin aparţinînd lui) întru apărarea grupului său etnic pînă la ură şi vărsare de sînge? Poate nega cineva că naţionalismul nu merge, nu trebue să meargă pînă aici?? Şi poate nega cineva că ura şi vărsarea de sînge nu prea sunt precepte biblice?... E asta contradicţia pe care vrea s’o rezolve Radu Dragnea. Profitând de argumentul lui, că naţiunea ca şi naşterea, ca şi familia e un act firesc, Nae Ionescu defineşte naţionalismul ca o «atitudine care trage consecinţele îngăduite din constatarea faptului firesc că orice om aparţine — fără putinţă de sustragere — unei naţiuni». Intrăm iar în casuistică. Naţionalismul nu e numai tragerea consecinţelor îngăduite, dar şi neîngăduite din faptul firesc al apartenenţei la o naţiune. Mai mult, pretind că naţionalismul începe cu această mică neîngăduinţă... După cum membrii unei familii pot cădea în păcat (în mod firesc, dar nu mai puţin neîngăduiti) duşmănindu-se şi omorîndu-se între ei; aşa şi naţiunile pot (ba pretind că au chiar obligaţia, şi de aici începe naţionalismul!) de a extermina pe celelalte din raza dreptului lor la vieaţă, cu toate că lucrul e de neîngăduit între membrii aceleiaş familii mari a lui Dumnezeu... Pentru Radu Dragnea păcatul, căderea în păcat a naţionalismului înseamnă acesta neîngăduinţă... această depăşire a prescripţiilor divine... Nae Ionescu se face că nu o vede... Sau o rezolvă pe cale de firesc, şi de destin .. Nu ne putem sustrage naţiunei, şi s’a isprăvit! Bine dar tot aşa nu te-ai putea sustrage nici beţiei! Este naţionalismul o beţie de sînge de la Dumnezeu lăsată, căreia nu ne putem sustrage fiindcă nu există decît «feluri naţionale de a trăi cuvîntul lui Dumnezeu?». Nae Ionescu — e drept — are grije să ne prevină că naţionalismul e o atitudine polivalentă, acoperind şi sectorul spiritual şi cultural — estetic al activităţei noastre. Cum? Prin ieşirea din biologie, nu? Prin ieşirea din ceiace biblic se cheamă blestemul lui Cain, şi ancorarea în spirit. Dar asta e o reabilitare, şi e aceia pe care o vrea Dragnea! (Va urma) DFSAGOŞ PROTOPOPESCU Criza iugoslavă de PAUL MIHAIL Situaţia politică se agravează vezi ce ce trece în Iugoslavia. După moartea patriarhului Varnava, Sinodul a lipsit, «de drepturi şi onoruri în sânul bisericii ortodoxe sârbe, pe cei opt miniştri ortodoxi ai cabinetului din Belgrad, în frunte cu însuşi preşedintele consiliului d. Stoiadinovici. Prin urmare, până acum, încercarea de împăciuire a d.lui Stoiadinovici a dat greş. Se ştie, că la votarea concordatului de către Cameră premierul sârb declarase că nu-l va supune ratificării Senatului până nu va găsi o punte de înţelegere cu Sinodul bisericii ortodoxe. Dar membrii Sinodului departe de a primi oferta de pace a guvernului, intensifică lupta şi iau măsui grave ca aceia citată mai sus. Moartea patriarhului Varnava complică şi mai mult lucrurile. Guvernul nu se poate dezinteresa de alegerea noului patriarh, dar Sinodul refuză actualilor guvernanţi orice arhestec în această alegere. Pe de altă parte, moartea patriarhului Varnava, la câteva ore după votarea concordatului, dă prilejul opoziţiei şi unora cercuri bisericeşti să răspândească svonul în popor că patriarhul a murit la aurul ştiri votării concordatului. Deci guvernul ar fi responsabil şi de moartea lui Varnava. De aci o încordare şi o agitaţie fără margini în sânul populaţiei ortodoxe, mai ales la Belgrad. Mâine, la înmormăntarea patriarhului, sunt de temut grave tulburări. Aşadar cabinetul Stoiadinovici trebue să facă faţă la două probleme urgente şi una mai depărtată dar nu mai puţin gravă. E greu de prevăzut cum va trece guvernul din Belgrad hopul înmormântării. Problema alegerii noului patriarh e şi mai grea. Dacă Sinodul alege patriarh un reprezentant al intransigenţii absolute, a treia problemă, aceia a bunei soluţii paşnice între guvern şi biserică, devine aproape imposibilă de rezolvat. Insfărşit la aceste complicaţii se mai adaugă una: baza politică a guvernului Stoiadinovici o formează tot vechea Serbie ortodoxă. Prin urmare cabinetul, prin conflictul cu biserica, şi-a pierdut orice suport în masse pentru că a pierdut pe sârbi fără a câştiga pe croaţi. Oricât de mult ar ţine Prinţul Paul la d. Stoiadinovici şi oricât ar fi de acord sau chiar ar inspira politica sa, nu se poate să nu ţină seamă de aceste realităţi. Se va produce oare o criză de guvern (Continuare în pagina III) E 6 pagini 3 lel Kr. Stankovitch Dr. Perovitch A. S. R. Prinţul Paul Cei trei Regenţi Iugoslavi care au de rezolvat grava criza politică şi religioasă provocată de votarea concordatului cu Vaticanul Canaliile De când s’a făcut totalizarea rezultatelor din ultimele alegeri judeţene şi comunale, presa democrată, în frunte cu foile semite bineînţeles, se frământă într’un fel de delirium tremens politicianist, cerând — strigându-şi, disperat, această cerere — guvern naţional-ţărănist şi documentând înfrângerea — observaţi, întrebuinţează termenul! — integrală a naţionalismului. In această măruntă socoteală electorală, nu se ţine cont de sărăcia participării la vot — 45% numai — şi nici de abţinerea neobişnuit de mare: 55%. Nimeni nu-şi aduce aminte că în cele 45% din voturi se cuprind adeziunile faţă de guvern, faţă de naţional-creştini, Frontul românesc şi faţăde toate celelalte partide şi grupări politice. Naţional-ţărăniştilor le-a mai rămas un procent îngroşat de voturile minoritarilor, ale evreilor şi ale tuturor fronturilor. Nimic din sufletul autentic al ţării nu se oglindeşte în voturile lor. Socoteala dreaptă aceasta este. Dar să spunem — şi spunem! — că rezultatul alegerilor nu ne importă. Ceiace ne-a scârbit, ceiace este semnificativ, ceiace denotă întreaga derută a democraţiei, este atacul furibund la adresa mişcării legionare, care, — după cum spune presa democrata —, pe prea-electoral, «nu spune nimic şi trage cu revolverul». Se ştie, această mişcare n’a candidat, s’a abţinut dela votare. Odată cu ea, s’au abţinut 55% din votanţii ţării. Nimeni n’a fost bruscat Nimic nu s’a mişcat în ţară. Şi totuşi insultele curg. Dacă a candidat această mişcare, a venit prigoana. Când nu candidează, vine calomnia. Erogic, poate. Acestea sunt singurele arme de care dispune democraţia. Democraţilor le este teamă. Ii Foa'*'» teama. Teama canaliilor în faţa luminii şi a judecăţii. VALERIU CÂRPUJ canaliilor în faţa VALERIU CARPU sm . Basarabia şi câteva generalităţi ia ■■ caz special Domniile-Voastre veţi fi auzit de fericirea, care domneşte în provincia d-lor Ion Inculeţ şi Pantelimon Halippa, cele două vedete cu schimbul (până acuma, că de-acu înainte...) ale Basarabiei cu oameni atât de blajini şi ţinuturi aşa de frumoase, că-ţi vine să le cânţi în versuri largi, vergiliene, dulcea melancolie şi cerurile de un suav ultramarin. Acolo, în Basarabia, domneşte, însă, bunul plac al micilor satrapi oficiali, cari, închipuinduşi că ţara e dată ca ei s’o chivernisească după pofta inimii şi, mai ales, a pungii, îşi fac de cap într’un mod, dacă încă nu inuman, totuşi cel puţin hidos Un student, Petre Colomeliu, ne scrie despre un caz recent, întâmplat în Constantineştii din judeţul Hotie învăţătorul Mihail Roşea, diriginte şcolar în numita comună, se dedă la cea mai oribilă campanie împotriva românismului, făcând fără nici o jenă apologia comuniştilor şi instigând împotriva Bisericii. Deşi locuitorii din Constantineşti au apelat în repetate rânduri la forurile superioare, cerând imediata pedepsire a bestiei comunisto-file, totuşi ancheta s’a desfăşurat ca’ntr’o operetă, Mihail Roşea alegându-se la urmă chiar cu... elogii. Desigur că, la mijloc, au fost «înalte» raţiuni politice... Adică individul Mihail Roşea o fi avut neamuri printre tipăteştii şi pristandalele liberale sau naţionalţărăniste din Hotin, unde există chiar o brumă de front popular, evident clandestin, în care diverşi julien-soreli eşuaţi nu sub cuţitul ghilotinei, ci în marasmul moral al descompunerii politice, îşi poartă, imberbi, prostia şi lavaliera sub privirile languroase ale matroanelor provinciale. Ce-şi vor fi spus sătenii când au auzit că anchetatorii i-au adus elogii Roşcului dement, care nu se jenează să tăvălească în noroiu sfânta cruce, îmi închipui. Dar nu-mi pot închipui ce fel de judecată au avut cei chemaţi să-l sancţioneze pe criminalul diriginte şcolar — căci nu-i mică palma morală, pe care ei înşişi şi-au acordat-o cu atâta suspectă satisfacţie. Ah, Basarabie cu şesuri domoale de baladă şi dealuri de-o atică unduire, cu mănăstiri unde veghiază arhangheli tăcuţi şi smezi, de-o transfigurată paloare a culorilor întunecate de veacuri, cu turme risipite prin ierburile pline de cimbru şi sulcină, —cum te rod spurcatele coropişniţe ale noroiului politicianist. Văd şiruri nesfârşite de monstruoase gângănii, cari îşi s târâie burta pe pământul îmbăiat de ele. Oh, oribile apariţii danteşti’ Par’că însuşi Daumier v’ar fi născocit din halucinanta lui fantezie... Dar nu! Voi nu sunteţi simple fantasmagorii, ci dureroase realităţi. Vă văd, micimi sinistre ale politicei provinciale, cari vă mâncaţi întreolaltă, dar cari nu ezitaţi să faceţi front comun când vă simţiţi ameninţată trândăveala de paraziţi ai bieţilor ţărani! Cunosc destule lichele şi’n Bucovina — şi încă lichele de mare calibru! — însă, par’că, îndrăzneala herdanilor cernăuţeni încă n’a ajuns la nivelul cinismelor afişate de diferiţii Mihail Roşea din Basarabia. Vă asigur că nu fac stil şi că nu mă interesează deloc în momentul acesta dacă articolul de faţă e cizelat după toate regulele artei gazetăreşti — căci există şi o astfel de artă! —, dar trebuie să spun răsvedit că ticăloşiile de felul celor din Constantineşti (şi din toată ţara!) trebuie stârpite odată pentru totdeauna. Numai că, să vedeţi Domniile- Voastre, cine Naiba să le stârpească? Tipătescu? Trahanache? Sau umilul pezevenghiu Pristanda? Aşa că, deocamdată, nu ne putem revolta decât platonic, — pentru că tipăteştii îşi vor vedea mai departe de treabă. Insă... Şi, aici, ne oprim. Mircea Streinul Duminecă 1 August 1937 Ţara vrea guvern naţional Rezultatul alegerilor şi escrocheriile presei galiţiene Aflăm din ziarele lui Blumenberg-Sadoveanu, adică din cele mai abjecte foi care s’au tipărit vreodată în ţara asta, că «situaţia s’a limpezit» — pe onoarea mea! — şi că s’a limpezit aşa încât, vorba aia, d. Ion Mihalache şi partidul său cu seceră, cu pistrui şi ciocan trebue să ia puterea. «Trebue», nici mai mult şi nici mai puţin... Peste impertinenţa acestui imperativ noi suntem obligaţi să trecem, fiindcă censura ne interzice — ne-a interzis zilele trecute — să numim «măgari» pe aceşti pezevenghi cari-şi arogă prerogative constituţionale. In ţara noastră Haim Bluraenfeld, sau mai ştiu eu ce alt păduche, spune cine «trebue» să ia puterea! Eu ştiam, eu vreau încă să cred că în ţara asta monarhică, Altcineva are calitatea şi dreptul să spună lucrul acesta... Nu importă!, d. Bereu Braunstein se confundă cu factorul constituțional și se face arbitrul destinelor noastre... Dar că d. Bereu are obrăsnieia acestei confusii, les majestatea acestei confusii, lucrul n’ar putea să ne mire — fiindcă dumnealui e jidan! Nu iudeu, nu evreu, nu ovrei: Braunstein e chiar jidan! — dar ce ne miră e că nicio putere nu l-a băgat de seamă, nimeni nu l-a luat de urechi, nimeni nu l-a băgat înpuşcărie şi nici măcar altundeva... Aşadar partidul internaţional-ţărănesc trebue să ia puterea! Şi cum impertinenta — escrocheria asta — pare că nu-i de ajuns, gazetele pestriţe sunt pline de interminabile ironii ale acestor glumeţi ideologi de aţă de cusut... Intr’o foae de pildă, d. A. C. Cuza, aşezat la birou, nu îndrăzneşte să-i scrie d-lui Goga rezultatul alegerilor — de altfel triumfal! — ca nu cumva să-i înnegrească vilegiatura, iar în altă foae, şi mai bine informată, se afirmă categoric că anul ăsta nu va îngălbeni frunza porumbului (...dar cum îi vom plesni odată cu ştiuletele pe obraz!), şi alte asemenea perle, şi multe, şi toate la fel de hazoase... Bată-i norocul, de pistrui! Imprudenta lor, în definitiv, acum, dacă mă gândesc mai mult, e singurul lucru care mă miră! E imprudentă, sau e bravadă, sau e un mic curaj disperat? Nu știu. Fapt e însă că indivizii încă nu-și dau seama acum, că nimic nu e mai grav pentru ei în ceasul acesta decât să fie obraznici... O cucuvea le cântă sfâşietor pe acoperişul ghetto-ului, dar se pare că prin sgomotul de la tipografie aroganţii muribunzi nu mai isbutesc să audă nimic. Ei reiau, numai, în cor acest refren care am spus că este obraznic, dar care mai e şi infam, care totuş nu e numai infam fiindcă mai e şi escroc... Este într’adevăr în acest refren o evidentă escrocherie: «Internaţional-ţărăniştii trebue să ia puterea»! De ce trebue?! Numai fiindcă vrea d. Burăhi dela Dimineaţa — asta încă nu se poate susţine... Dar trebue mi se pare şi fiindcă cifrele, voturile i-ar indica naţional-ţărănişti... Ei bine, aici este partea a doua, aici e escroceptările exprimate în alegerile recente nu pot să spună pân aproape nimic decât un triumfal şi dincolo de aşteptări rezultat titlului naţional-creştin urmat şi el, la pas, de Frontul, foart românesc. Şi mai pot să spună încă, aceste voturi dela comună, complicitatea internaţional-tărânîştilor cu guvernul care, ier un partid perimat, n’ar mai putea visa pentru el decât o sprijiva»... Pricepeţi ce înseamnă asta: eu vă aduc pe voi acasă aveţi grije de mine peste un an sau doi... Şi toată comi petrece peste capul şi pe deasupra ţării — fiindcă altfel tem că blumenfelzii sunt ţara sau că Sadoveanu ar mai ! Afirmaţiile acestea ale mele se mai cer dovedite? Ar mai care nu le simte, care încă nu le-a văzut? Să explicăm atunci şi acest problematic om de bună credinţă. (Continuare în pag. III-a) de TOMA VLADESCU Să te ferească Dumnezeu de năpastă! Fusesem trimis, —i aş putea spune ca Amos „mă rog frumos, să zic aşa” —■ sub escortă de la Siguranţa generală din Bucureşti la urbea mea natală, dat în paza d-lui Măcelaru, inspectorul Siguranţei din Iaşi, cu ordinul de a nu părăsi oraşul. Nu se putuse afla cauza aprinderii târgului jidovesc Borşa Maramureş şi cum fusesem şi eu pe acolo, ziarele jidoveşti mi-au făcut cinstea să mă proclame pe mine un fel de al doilea Nerone. Bineînţeles că nu era nimic adevărat. Perciunaţii profitând de nişte pretinse tulburări prin Bucovina, au găsit prilejul să-şi refacă ploşniţoasele lor case cu banii statului, datorită prostiei şi slugărniciei oamenilor noştri politici. Şi aşa mă aflam la carantină de vreo cinci zile.. N'apucam să fac o mişcare şi cerberul siguranţei îşi scotea nasul de după un zid sau gard, când nu te aşteptai. Era pe la sfârşitul lui iulie. O căldură năprasnică se abătuse asupra Iaşului. Familia îmi era plecată la ţară, n’o regretam. Cu atâtea acuzaţii pe cap nu prea îmi venea să dau ochii cu ea. Astfel noi, vreo trei legionari ce mai rămăsesem prin Iaşi, făceam o foame de ne lua dracu, Jenică Bordeianu, Emil Eremeiu şi cu mine. Mai mâneam noi de câte un leu covrigi şi de un leu castraveţi muraţi, dar asta nu ne ajungea nici pe o măsea. Stăteam toată ziua în faţa restaurantului camaradului comandant Ifrim în aşteptarea vreunui salvator care să facă cinste. Dar pe căldurile ace'; meni nu eșea din casă. ■*a hem Intram din când în*I un pahar de apă și ne uitam cu jind la galantar. D. Ifrim, desbrăcat de haină, moțăia la tejghea. Intr’un pahar doi trandafiri mici, roșii, se ofiliseră de căldură. Când somnul îl toropea mai tare, dădea cu nasul în ei, tresăria speriat, se uita în lături parcă ruşinat şi o lua dela capăt. Muştele bâzâiau împrejur fără să-l supere. Numai când una mai obraznică îl înţepa, sărea sus ca ars Banii, creditul şi răscreditul la Ifrim, nu s’au terminat de mult. Ii mergea şi lui greu. Ne mai cinstea el din când în când, dar vorba ceia, aveam şi noi obraz. In aşteptare, ne pârjoleam di vii vorbind de sifoane şi kigr, de la ghiaţă, de siropuri de smev mâncări alese. „fie de om Străzile pustii, nijfhie, deşarte şi Tramvaiele trecproi, sub un salcâm, ele. Pe straşi întinse haina şi dormăturăU'iumai noi nu aveam astâmpăr, me" La urma urmei, ce stăm noi aici, ai s’o luăm şi noi care încotro. — Bine Jenică, dar cu ce? 3 Cu ce? Vom vedea — Dar ce mă fac eu cu agentul, se ţine de mine lipcă. Lasă-i şi tu amanet. Dar unde să mergem şi cum s’o şterg din oraş fără să mă simtă? Eremeiu zice—* Hai la mine acasă. Tot nu m’am dus eu de 2 ani, când mă vor vedea cei de acasă... Cum stăm Si chibzuiam noi și camaradul Radu Mi rom torul camionetei no^’ar fl sVj t - Măi Radjjjstrâ undeva? 9 “ cu camione^jjjiggjjj la barieră ne o■“jv/ie'nhață. "~'i Prc: Ce facem ? Radu comandă o jumătate şi un sifon. La vederea sticlei aburite parcă ni se deschide sufletul. Turnăm în pahare cu grijă, să nu se verse vre-o picătură, facem şpriţ şi il dăm de duşcă atât de repede, de era să scap şi paharul pe gât Alături de masa noastră s a instalat şi d. Bogza, agentul meu ca dintr’o întâmplare şi ciuleşte urechile la tot ce vorbim “ Atenţie, duşmanul! — zic eu dând un ghiont lui Jenică Bordeianu Toţi se întorc spre el. P* un aer degajat, ca cel mai nevSiova^ om c^n lume, soarbe din r‘aru* lui c’e vin. Ne strângeme■ *‘I lângă a^ul şi cu voci scăzut:omp,otăm' Ne hotărîm vă merge-- l a CâmPu"Lung Bucovina, dear- -să ne urcăm pe Rarău la Schit rV Radu pleacă să vadă dacă-i rost de mașină. Noi vorbim tare ca să audă agentul. Hotărîm să plecăm fiecare în altă parte. Peste o jumătate de oră Radu se întoarce radios. Ne spune încet: ’s* La ora 9 jum. seara, dincolo de bariera Păcurari. Mă scol de pe scaun, mă întind din toate încheieturile, casc să mi se ducă gura la urechi şi le zic B5* La revedere fraţilor, eu mă duc să mă culc. Diseară nu ne mai întâlnim Plec la vale. Când intru în cămin văd că se scoală şi agentul de la masă şi vine după mine. De după perdeaua de la geam urmăresc ce face. Vorbeşte cu sergentul din faţa căminului, gesticulează, arată şi-i spune şi-i spune. Pleacă apoi mulţumit că a scăpat de (Continuare în vaa. II-a) Amintirile mele PMMmte cu estona ele NECULAI TOTU Rostul cenzurii in general şi mai ales in vremuri normale orice măsură de silnicire a gândului omenesc este un act nelegitim şi intolerabil. Cu atât mai vârtos in cadrul unui regim liberal şi constituţional care-şi trage toate justificările de existenţă din convingerea mărturisită că societatea omenească nu se poate afirma în toată plenitudinea posibilităţilor ei, decât lăsând un câmp larg deschis, concurenţei libere între forţele spirituale, sociale şi politice. De altfel chiar în sânul regimurilor totalitare şi autoritare, unde individul renunţă din convingere şi în chip conştient şi deliberat la anumite libertăţi superficiale şi aparente in scopul de a spori la maximum libertatea şi puterea colectivităţii căreia ii aparţine organiceşte, gândurile oneste şi convingerile reale, găsesc uşor mijlocul de a se exprima. Insă cel puţin în această ipoteză, omul chiar când renunţă la tatea pur burgheză — şi nu prea arară ori ridicolă — de a avea o opinie personală în orice domeniu şi de a fi-o afişa cu zgomot, renunţarea aceasta * compensată de un folos substanţial, sau de o justificare naţională şi socială foarte serioasă. Pe câtă vreme cenzura practicată de către un regim liberal, face exact actlas impresie ca o muscă într’un castron cu lapte. Ca să nu se poată afirma ci alunecăm şi noi in clisa prejudecăţilor liberale şi burgheze şi ferm convinşi di esenţa crezului şi a convingerilor noastre se va impune peste capul oricărei oprelişti brutale, vom recunoaşte că iu circumstanţe excepţionale, cenzura poate îndeplini o funcţiune ce s'ar putea justifica. Cu o singură condiţie însă: ca ea să apere numai marile interese de stat şi cele in legătură cu ordinea publică şi cu apărarea naţională. Ea nu poate fi pusă în serviciul cutărui sau cutărui politician încolţit de adversari, în folosul unui sau altui gangster jidan sau mason, încolţit de autorităţile judiciare sau de cei ce au datoria să apere naţiunea jefuită şi ultragiată. Dar mai ales cenzura nu poate lua apărarea agitatorilor jidani cari atacă un mod laş pe exponenţii organici ai statului şi ai naţiunii române, aşa precum s’a întâmplat în atâtea rânduri şi precum noi o vom dovedi atunci când se va simţi nevoia să se stabilească anumite răspunderi. Iată aşadar pentru ce, mn toment conştienţi şi în cetăţeni loiali, nu vom ridica nici o obiecţie împotriva cenzurii, atâta timp cât ea se va menţine în limitele prescrise de marile comandamente obşteşti şi de bunul simţ comun. Dar vom reacţiona cu indignare şi după cum se va vedea — cu eficacitate, ori de cate ori, din nu importă ce motive inavuabile, ea îşi va depăşi acest rol, luând apărarea politicaştrilor încolţiţi şi rataţi, a gangsterilor şi agitatorilor jidani prinşi în flagrant delict de talharie sau de provocare anti-monarhică şi anti-naţională. Nicolae Bogdan