Buna Vestire, octombrie 1937 (Anul 1, nr. 178-203)

1937-10-01 / nr. 178

ANUL I. Ro, 17S mmmmsm­saammmam directori : DRAGOŞ PROTOPOPESCU T­O­MA VLADESCU © pagini 3 1st SiMTMMa mMAMÍáf£á m M.VPTA tu ad nomn Redacţia şi Administraţia BUCUREŞTI Bulevardul Elisabeta 12, etaj II. TELEFOANEl Direcţia Administraţia 4 85.82 Redacţia . . ..... 4.84.34 Whamita LS tsm Verdictul antisemit de la „Curentul“ Am m­ai­ amintit aici de «ancheta palestiniană» care a obligat pe toată lumea, pe oamenii noştri de răspundere vreau să spun, să-şi asume toc­mai aceste răspunderi şi să vorbească deschis într’o chestiune în care până acum se cultiva echivocul şi în care tăcerea — mai mult decât ori când, de aur... — era patul moale unde se culcau cu oamenii noştri po­litici, ca nişte prostituate, toate oportunităţile... Mai fiecare Român aspi­rant la un fotoliu ministerial — şi cine nu aspiră azi la aşa­ ceva (mai ales de când s’au inventat subsecretariatele!) — obicinuia de câteori venia vorba de grava chestiune vudeo-galiţiană, să întoarcă «problema» pe toate fetele, s’o cântărească, s’o disece, s’o «analizeze» mă rog, (până când o nîmicia!), nedisprețuind adeseori chiar să cadă în pură metafisică mai bine decât să spună omeneşte, cinstit, franc, ca m­ine sau ca dumneata! da sau nu! Oamenii nu isbutiau astfel mai niciodată să fie bine îi daui... Ar fi vrut ei fireşte sa fie cât mai Români dar vezi ca mai tre­buiau să fie şi umanitari şi civilisaţi... Ar fi vrut ei la rigoare să-şi plece ochii şi pe anume statistici — dar lucrul ăsta era plicticos fiindcă avea în el ceva inexorabil şi impunea anumite concluşii! Nu era aproape nimic de făcut, iar omul politic plictisit desigur (dacă nu chiar destul de laş!) rămânea, preferă să rămână perplex — cum de altfel rămânea, deşi ar fi preferat altfel, şi bietul om de pe stradă, sfântul contribuabil, cetăţeanul care n’ar mai fi ştiut ce să creadă şi ce să priceapă. Pamfil Şeicaru însă e o vulpe formidabilă pe care cei douăzeci de ani, sau nu mai ştiu câţi, de gazetărie acerbă, şi adeseori cruntă, l-au făcut ca, pentru el, această fantoşe care se cheamă «om politic» să nu mai aibă niciun secret, înălţat astăzi în vârful unui palat de presa care a stârnit de altfel delicioase şi incomparabile geloşii! Pamfil Şeicaru se joacă nu fără cruzime, în ceasurile libere, adică toată ziua, cu «omul politic» care-i procură, sunt sigur, o voluptate estetică inegalabilă şi a cărei esenţă este de comicul cel mai adânc. Astfel Pamfil Şeicaru a visitat acum din nou pe «omul politic»,­ sa dus din nou — dar cât de perfid! — la acest domn al cărui singur ideal in lumea asta cu poesie, cu flori, cu femei, este totuş numai acela de a-şi lipi măcar cinci minute în vieaţă, turul nădragilor de banca ministe­rială. Pamfil Şeicaru s’a dus la acest om — care vedeţi bine că e bizar! s'a dus în bârlogul lui, întunecat, cald, în casa lui cu atât mucigai aco­perit de lam’bri­uri... Forţând puţin legenda, desigur, se poate spune că astfel calul troian a pătruns... în burta laşităţii. Pe deasupra din burta calului au început deodată să apară surprize — întrebări — cu aspect atâta de inocent! Omul politic, chiar cel mai ascuns, chiar cel mai timo­rat şi secret, a fost invitat la lumină, luat cu binişorul, târît câteodată în piaţa publică pe un fel de cărucior cu roate şi care cu fiecare întrebare aluneca... Acesta a fost chestionarul Curentului! Vă amintiţi prima întrebare, această subtilă momeală: «Ce credeţi de chestiunea palestiniană» (mi se pare) sau — tot atât de bine! — «ce atitudine ar fi indicată pentru d. Victor Antonescu «în desbaterile dela Geneva», tot, fireşte, în chestiunea palestiniană. Cu aceste întrebări sunt ochelari, cei mai mulţi cu siguranţă şi-au zis: a! fleac!, aici se poate vorbi, s’ar putea chiar să par om de stat! Dar vedeţi unde s’a ajuns: LA UN VERDICT ANTISEMIT AL TUTUROR OAMENILOR NOŞTRI POLITICI! (minus, desigur, aceia cari sunt iremediabil atoni). Şi a mai fost o categorie, a fost aceea a­ conducătorilor «palestinieni» dela noi. Foarte bine că a vorbit şi ea! Extrem de interesant că sa aflat cum cugetă d. Filderman, care astfel ne-a­ oferit spectacolul răsbunător să-l vedem desbrăcat la piele de însuş Nicolae Iorga şi bastonat de ace­sta, până la roşu, la partea necuviincioasă... Şi astfel pentru prima oară într’un ziar cu prestigiul duratei de un deceniu s’a efectuat o clarificare definitivă. Cred de aceea incalculabil serviciul pe care Curentul, condus de Pamfil Şeicaru cu o abilitate pe care nimeni n’o mai contestă, l-a făcut desrobirii şi resurecţiei noastre de azi. ____ TOMA VLADESCU Copiii Legiurii Mişcarea legionară duce o luptă aprigă împotriva comerţului spo­liator al ovreiului, tot pe cale con­structivă, tot prin zidire nouă, adi­că prin creiarea unui comerţ cinstit şi curat românesc. Şin această di­recţie s’a urmărit creiarea unui, tip de om nou, a unui tip de comeciant nou. Pentrucă oriunde s’a pomenit de neajunsuri, de nepricepere şi de necinste, tot omul a fost vinovat. Cam a tuturor relelor, implicit a faptului că am ajuns sub robia eco­nomică a străinului, n’a fost alta de cât omul. Acest om trebuia şi trebuie trans­format. Atacul luptei de renaştere şi de redresare se dă asupra elementului uman ,deci. Şcoala de educare, por­nită dintru începutul campaniei le­gionare în direcţia comerţului, va oferi, la sfârşit, o falangă de oa­meni capabili, dotaţi cu spirit de iniţiativă, crescuţi în legea cinstei, a onoarei, a dragostei de muncă. 10 copii din toate regiunile ţării vor fi crescuţi în şantierele noului comerţ. Veniţi de pretutindeni, desprinşi din cuibul cald al familiilor lor — pentru că aşa le-au cerut valurile vieţii în vijelia căreia au intrat de timpuriu — ei n’au venit aci pentru a se considera şi pentru a fi desră­­dăcinaţi, ci tocmai pentru a se simţi în sânul unei noui familii. Când au venit, aveau o umbră de tristeţe în ochi. Sufletul lor de co­pil şi amintirile toate roiau încă în preajma plaiurilor natale. In urmă însă, zi de zi, mişcările lor au deve­nit mai hotărîte, mai energice. Au intrat şi ei în hora faptei celei mari. Azi chipurile lor sunt însorite, gata să înfrunte viaţa şi sie VALERSU­LAMMI să biruiască prin muncă şi prin cinste. In marea familie legionară, vlăstarul Munţilor Apuseni se sim­te ca la el acasă. Cresc toţi copiii, senini şi dornici de muncă, înţelegăndu-şi instinctual misiunea mare care le apasă umerii plăpânzi. Tăcuţi, plini de bunăcuviinţă, ei oferă, încă de acum, un fragment din peisajul zilelor de mâine. Continuare în pag. III-a) PSSiTiSlilSISilI Multe ne lipsesc nouă astăzi, e drept,. Insă o forţă naţională de primul ordin a cărei lipsă o re­simţim în chip dureros, este, fără îndoială, o marină comer­cială puternică. Şi ca întotdeau­na din nefericire lipsa aceasta o datorim nu cine ştie căror pie­dici de netrecut, ci indolenţei şi păcătoşeniei stoh­ocraţiei guver­nante de două­zeci de ani în­coace. Lucrul acesta reese dintr-o e­­xaminare cât de sumară a reali­tăţilor şi nevoilor noastre naţio­nale. Căci noi Românii dispu­nem de toate condiţiile obiecti­ve necesare constituirii şi desvol­­tării la maximum a unui corp navigabil puternic şi prosper. A­­vem ieşire la Mare, avem porturi numeroase şi bine amenajate, ex­portăm anual cantităţi enorme de mărfuri cari s’ar cuveni trans­portate numai pe vapoarele noa­stre şi nici marinarii destoinici nu ne lipsesc. Ba, în această din urmă privinţă e bine chiar să a­­mintim că, înainte de războiul cel mare, sub domnia neuitatu­lui Rege CAROL I, ne bucuram de reputaţia de a avea în navi­gatorii noştri, pe cei mai harnici, mai punctuali şi mai îndemâna­­teci navigatori din Orient. Iar lu­cru cu adevărat vrednic de re­marcat, e că toţi aceşti marinari erau Români curaţi. Acum al douilea amănunt , din cauză că nu avem un parc pro­priu de vapoare,, în special de cargoboate, suntem constrânşi să ne transportăm grânele, cheres­teaua şi petrolul pe vapoare stră­ine, cărora le plătim un tribut e­­norm. Căci navlosirea acestor va­poare ne costă anual, nici mai mult nici mai puţin de­cât DOUA MILIARDE. Iar acum, cu for­midabila urcare a navlurilor, plă­tim şi mai mult. Ori, cu o gospo­dărie prevăzătoare, care să ne fi înzestrat după război cu un parc naţional de năvi de comerţ, a­justat pe potriva nevoilor noast­­ cât de oneste, am fi realizat de tre, nu numai că toţi aceşti bani ar fi rămas în ţară, spre a ali­menta comerţul şi industria au­tohtonă, dar am fi realizat şi nu­meroase câştiguri în plus. Mai a­­les în momentele acestea, când cererea de mijloace de transport maritim e atâta de uribată. Apoi când ne gândim că trans­porturile maritime se plătesc — în genere — în valute forte, a­­bea atunci ne dăm seama ce pier­deri considerabile îndurăm noi în fiecare an, din incum­a bleste­mată şi din neglijenţa criminală a unor politiciani­ fără cap, ce respiră numai prin buzunare, ca peştii. O comparaţie foarte sim­plă şi putând fi verificată de o­­ricine, va ilustra cele avansate mai sus, de o manieră plastică: Grecia e o ţară mică şi săracă. Solul ei, e într’o proporţie de şap­tezeci şi cinci la sută numai pia­tră neroditoare. Cu toate acestea drahma, care n’ar trebui să valoreze nimic, e cotată totuşi DOUĂ LEI ŞI ŞAP­TESPREZECE BANI. De ce oa­re? Tocmai pentru că are o ma­rină comercială, mediocru înzes­trată, nu-i vorbă, dar extrem de activa şi sprijinită îndeaproape de Stat. Graţie acestei marine, Grecia poate să-şi ţină un rang onorabil printre puterile mijlocii şi mici, iar acum se bucură de o perioadă de mare prosperitate. Lesne ne putem închipui unde am fi putut ajunge noi sub acest raport, noi cari — o repet — nu­mai cu transportul produselor noastre exportabile am putea în­treţine o marină comercială de prima mână. Iţi cade ca o piatră de moară pe inimă, când te gândeşti cât de uşor, cât de economic, cât de simplu, puteam să ne constituim noi după război un corp navigant dotat în chip exemplar din punc­tul de vedere tehnic şi ce bene­ficii pe cât de considerabile pe începând cu Kogălniceanu, conti­nuând cu Bălcescu, cu Negruzzi, cu Alecsandri, cu Bolintineanu. In tot ce scriu — istorie propriu zisă, poezie, teatru, literatură — preocuparea is­torică e evidentă. Acelaş lucru la ge­neraţia imediat următoare la Haşdeu sau la Odobescu. Dar, brusc, acest istoricism dispare, in bună parte, din cultura noastră. Fără să fi studiat mai adânc problema cred că pot afirma că criticismul şi­­— la oarecare măsură — anaţionalis­­mul junimist sunt responsabile de a­­ceasta. Eminescu e un izolat în miş­carea junimistă. După 1900 aceste preocupări au de­venit din ce în ce mai rare în litera­tură: Delavrancea, Davilla, Nicolae Iorga în teatru, Mihail Sadoveanu în roman. Sunt excepţii strălucite dar... excepţii. Iată de ce am citit, cu multă plăcere romanul lui Al. Antemireanu «Din vremea lui Căpitan Costache» apărut la «Universul» sub îngrijirea Aprilia­­nei Medianu. Alexandru Antemireanu! Cât de mult şi de nedrept l-a uitat lumea de astăzi. In cercetările noastre asupra istoriei contemporane româneşti Al. Tell şi cu pe urma lui. Căci ar fi fost sufi­cient ca, din cele două miliarde anual plătite străinilor, să fi de­falcat numai cinci sute de milioa­ne, prin credite de Stat, pentru a ne fi putut constitui un parc de vapoare proporţionat nevoilor şi prestigiului nostru şi pentru ca astăzi pavilionul românesc să fi plutit pe toate Mările şi Oceane­le, până în cele două Americi şi până în Japonia ceva mai mult de­cât atât, fără a mai pomeni că numai cu diferenţa de curs plătită armato­rilor străini în decurs de zece ani, ca şi numai cu sporul de valoare pe care un corp navigant pro­priu l-ar fi adus valutei naţiona­le noi am fi acoperit costul unui parc de vapoare ultra-modern, e suficient să ne gândim că, cu un simplu procentaj de două­zeci şi cinci la sută preluat asupra su­melor înghiţite de presa jidoveas­că în decurs de un deceniu noi ne-am fi împlinit această mare şi urgentă nevoe, pentru a ne cu­prinde ameţeala. Iată unde ne duce democraţia! Fireşte că nu e târziu nici a­­cuma pentru a încerca să um­plem această gravă lacună din ansamblul forţelor economice ro­mâneşti. Insă, cum e de regulă şi cum ne-am obişnuit de la război încoace, vom vedea că şi în a­­ceastă privinţă mintea cea mai de pe urmă a Românului, costă mult mai scump de­cât cea din­tâi. Fiindcă în momentul de faţă, când cererea de transporturi ma­ritime e fantastic de mare şi când navlul internaţional e foarte ur­cat, un vapor nou costă DE CEL PUŢIN PATRU ORI MAI MULT, faţă de ce ar fi costat nu mai departe de­cât acum cinci ani. După cum vedeți, problema a­­ceasta e prea arzătoare ca să ne oprim aci. Pe mâine deci. MI­COLAE BOGDAN Prinţul moştensiar* al Siacern­ei (mijloc) la manevrele rețiale Vineri 1 Octombrie 1937 ABONAMENTE: 1 1 an Lei 700 |­a 1 an Lei 500 Comune urbane 6 luni „ 350 | Comune rurale­­ 6 luni „ 250 ,3 luni „ 175 |­­ 3 luni „ 125 Ş­orecanii „Patru ani de muncă românească** Despre minele Şorecani s’a mai scris în acest ziar. Dealtfel, întreaga presă românească, şi chiar unele reviste, ca «Iconar»-ul arboresean, au în­registrat opera cetăţii muncitoreşti din mina Ardealului. Cam odată pe lună, cercul cultural «Minerul» de la Şorecani ne trimite solia unei curate publicaţii populare, din ale cărei pagini, cu atâta suflet scrise, desluşim o superbă organizare de muncă în spirit naţional. Astăzi, ne-a venit, tot de la Şorecani, o carte intitulată «Patru ani de muncă românească». Am citit-o cu plăcerea, cu care citeşti un bun roman. Nu m’a plictisit nici o pagină, nici un rând. Pentru că «Patru ani de muncă românească» e cartea mare a unor şi mai mari realizări de temeinică redresare socială. Conducătorii întreprinderilor Şorocani au ţinut să dea o lecţia objec­tului politicianism autohton. Ei au vrut să dovedească tuturor «specia­liştilor» politici că problema muncii în România nu se soluţionează prin câteva legi şubred alcătuite şi prin plictisite inspecţii ministeriale, ei ,printr’o largă viziune de constructivism naţional, strict naţional, în or­ganizarea socială a muncitorimii manuale şi intelectuale. In articolul inaugural din cartea aceasta, d. prof. Mihail Manoilescu arată în cuvinte puţine şi emoţionant de simple cum înţelege d-sa viaţa muncitorului român. întreaga carte, ilustrează, apoi, cuvintele d-lui Mi­hail Manoilescu — şi aflăm că minierii dela Şorocani sunt constituiţi într’un cerc cultural perfect organizat, că ei dispun de un admirabil cor, de un cinematograf sonor, de camionete, în cari muncitorii fac reconfor­tante excursii, de cooperative, că au case de ajutor reciproc, etc. Citind «Patru ani de muncă românească», te cuprinde o puternică dorinţă de îndârjită luptă pentru faptă — căci Şorocanii nu înseamnă numai trudă de sobor în ascunzişurile pământului, ci şi cântec, voie bună, viaţă în soare, viaţă de nestăvilită energie, viaţă de om liber, nu de rob — cum robi sau şi mai rău în muncitorii din miile de întreprinderi evreeştî, unde Românul e obligat să asude sub cnutul Israelului perfid şi insaţiabil. Cum a fost posibilă minunea asta dela Şorecani ? Căci cu adevărat minune e ceeace s’a realizat acolo ! — Ea a fost posibilă prin dragostea de neam a unor conducători omenoşi şi însufleţiţi de dragostea pentru ţară. Şi te bucuri imens când, în locul lozincelor comuniste, muncitorii Şorocanilor scriu astfel : «Aceşti patru ani» — de conducere românească — ne-au dat îndrep­tarul care să ne poarte spre idealul generaţiei noastre: înflorirea Patriei. Viaţa noastră nu are alt scop. Ca mijloc ne-am ales munca. Simţim că spaţiul în care activăm începe a fi prea strâmt. Vrem să ieşim de pe insula aceasta, să ne mărim familia şi să ducem tuturor fapta şi gândul nostru. De pe potecă, am ajuns pe drum. Am căutat şoseaua mare şi lumi­nată de astrul purtător de noroc pentru neam. Am găsit-o şi anii vor dovedi că nu am greşit. Este drumul muncii, jertfei şi al gloriei. Veniţi cu noi, prieteni, să slujim România». Aceeste cuvinte arată spiritul, în care a fost educată «familia Şorecani». In spirit drept şi românesc. Şi-mi închipui eu câtă ură trebuie să privească străinii cetatea Şo­­recanilor, acolo, lângă Clujul unde magnaţii maghiari îşi borhăiau în­gâmfarea barbară când muncitorii acestei cetăţi luptă româneşte pentru o mare credinţă numai şi numai românească! Şorecanii sunt un cuib de lumină. Sub pământul lor, ea nu se stinge, ci se preface în cântec! MIRCEA STREINUL Un scriitor uitat şi un roman istoric Cred că puţine popoare au simţul istoric mai atrofiat ca poporul nostru, întâlneşti­ pretutindeni oameni politici, gazetari, scriitori care au misiunea de a îndruma opinia publică, de a con­duce naţiunea şi care Imiw n’au de datele esenţiale ale istoriei românești. De aci în desbaterile parlamentare, în politica externă, în eseistica noastră o confuzie, o miopie, o lipsă de orizont ridicole dacă n’ar fi tragice. Suntem conduși de oameni cari ne­­cunoscând trecutul nu pot să desci­freze viitorul, de navigatori fără bu­solă. Să mai vorbim de burghezie sau de ţărănime? Ei bine aiurea nu întâlnim asemenea tragice lipsuri. Nu există popor care să fi păşit la fapte mari fără o conş­tiinţă istorică puternică cel puţin la păturile lui conducătoare. Cum se creiază această conştiinţă istorică? In primul rând prin culoa.­Asta presupune tratate de istorie sa­vantă? Da, în oarecare măsură. Dar presupune mai ales o bogată litera­tură cu subiecte istorice. Să nu se creadă, de pildă, că formidabila conş­tiinţă istorică a poporului francez se datorează numai lui de Tillemont, lui Guizot, lui Thiers, lui Fustei de Cou­­langes sau lui Camille Iulian, roma­­nele istorice ale lui Alexandre Dumas, Vigny sau Victor Hugo, piesele lui Victorien Sardou, romanele istorice în fascicole, nenumăratele biografii ro­­manţate, memorii, jurnale, amintiri, poezii acestea au difuzat cunoştinţei istorice în cele mai largi straturi ale populaţiei. Literatura, cultura, atmosfera cul­turală, viaţa franceză, sunt îmbibate de istorie. Şi la noi s’a petrecut acest fenomen la începuturile redeşteptării naţio­nale româneşti. Şcoala ardeleană dă tonul şi c­ur­terea temeinică a istoriei naţionale.Imată de întreaga mişcare paşoptistă, mine am dat peste articolele lui An­­temireanu şi ne-am minunat de stilul lor cursiv, nervos, precis, de ideile atât de apropiate de cele ale tieretu- lui de astăzi. Antemireanu a fost un mare, un foarte mare gazetar, un om de o mare agerime intelectuală şi de o frumoasă cultură. Deaceia «Universul» a făcut o faptă folositoare când i-a închinat, acum o lună, o pagină chibzuit alcătuită şi una şi mai folositoare când a publicat romanul. Nu-l citisem. E un roman bun. Ceea­ Ce m’a uimit mai ales a fost siguranţa technicei. Intr’o vreme în care roma­nul era atât de rar în literatura noa­stră şi în care anemicele şi naivele romane ale lui Duiliu Zamfirescu tre­ceau drept capodopere ale geniului, e de mirare cum «Din vremea lui Căpi­tan Costache» n’a reţinut mai stărui­tor atenţia criticei şi a publicului. Alexandru Antemireanu scrie la 1898 un roman masiv, cu zeci de personagii, cu acţiuni diferite pe planuri diferite — bine­înţeles legate de una princi­pală — cu redarea ambianţei epocii, cu o meşteşugită prezentare a momen­tului istoric şi a mişcărilor de masse într’o revoluţie. Acţiunea se petrece , înaintea şi în timpul revoluţiei dela 1848. Moment pasionant, de răscruce în istoria românească, Antemireanu izbuteşte să redea mi­nunat toată atmosfera de nehotărîre, de temere, de speranţă, de înfrigurată aşteptare a acelor zile hotărâtoare.­­Personagiile sunt vii şi reale. Vodă Bibescu, Eliade Rădulescu, revoluţio­narii şi — mai ales — teribilul Căpi­tan Costache trăesc cu adevărat. Nu numai atât. Antemireanu e bine orientat asupra problemelor istorice şi asupra liniei generale a revoluţiei pa­­şoptise. Putem urmări cu precizie in roma­nul lui cele trei etape ale revoluţiei: cea entuziastă, cea dezamăgită şi cea de ratare. Volumul cuprinde o prezentare me­nită să orienteze pe cititor asupra operii şi personalităţii autorului, pre­­zentare scrisă cu talent, cu o dragoste, cu înţelegere de către nepoata lui Alexandru Antemireanu, vechea noas­tră prietenă şi colegă întru breaslă Apriliana Medianu. Nădujdnesc că romanul va fi citit şi că va contribui să deschidă puţin pofta lecturilor istorice în publicul ro­mânesc. MIHAIL POLIHRONIADE Umanitarism Iudaic Cei cari, din motive diferite, sunt o­­bligaţi să citească presa iudaică, gă­sesc, exploatată cu o perzistenţă şi abi­litate specifice rasei, tema umanitaristă. Dragostea de oameni, apare naivilor, marea preocupare a «poporului ales» In articolele de fond, în reportagii, în toate chipurile şi pe toate tonurile, tema este exploatată. Excrocheria poate prinde uneori. Cei care cunosc psihologia rasei, nu pot fi înşelaţi. Un popor cu o concepţie despre justeţe, lapidar exprimata că: «Ochi pentru ochi, dintre pentru dinte» nu poate avea nimic generos în sufletul lui Toate formulele pe care le asvârle proştilor urmăresc un scop precis: di­simularea adevăratei mentalităţi şi o canalizare a simpatiilor celor care su­feră. Desigur că lucrurile acestea sunt arhi-cunoscute. Repetarea lor nu strică. Sunt încă oameni a căror bună cre­dinţă este înşelată. Un caz recent ilus­trează perfect cele spuse mai sus. Cei cari l-au cunoscut pe Alexandru Sahia ştiu câtă generoasă patimă punea acest tânăr în apărarea jidanilor. Orice, încercare de a-i demonstra contrariu se isbea de rezistenţa lui credinţă în om­nie. De multe ori strâns în cleştele unei argumentaţii din care nu ştia cum să scape, se strecura cu următorul răs­puns: — «Sunt Şi ei oameni. Trebui să-i iubim». Angajat de trustul iudaic din Sărin­dar, şi-a dăruit fără precupeţire, tot talentul pe care îl avea din belşug Le era necesar jidanilor, nu atât talen­tul, cât numele lui, origina lui neaoș românească. Din salariul de mizerie pe care rotofeii lui patroni i-l serveau, nu putea birui îndeajuns un trup mâncat de bacilii și ars de o neastâmpărată flacără. A căzut bolnav. Nu mai era folositor. Rezultatul: i s’a dat cu piciorul ca u­­nei mobile stricate de care nu te mai poţi folosi. Pe patul sărac, chinuit de febră, ce tragică trebue să fi fost conştiinţa ire­mediabilei lui rătăciri d Intr’o zi s’a stins ca un câine părăsit de stăpâni. Brauerii şi Blumenfelzii luau poate la ora aceia un ceai, bătându-şi joc de prostia românului. Nu s’a uscat bine pământul de pa mormântul lui Sahia, când un nou mor­mânt îşi aşteaptă prada. Tânărul poet basarabean, Alexis Noul slujitor naiv ca şi Sahia al presei iu­daice, zace, cu mintea întunecată, în casa de nebuni. Cel care îmi povestea acum două ieri această întâmplare, nu este om de dreapta. Nu are nici cea mai mică înţelegere pentru problema jidoveasca. Cu toate acestea, purtarea jidanilor îl revoltase peste fire. Mi-a spus : scrie tu dragă, căci eu la gazeta mea nu voi scrie». Până atunci cei cari au urechi de auzit să audă. VIRGIL RĂDULESCU.

Next