Buna Vestire, noiembrie 1937 (Anul 1, nr. 204-228)

1937-11-01 / nr. 204nr. 204

ANUL I. No. 204S pagini 3 iei m u ubdd dî K­PTA n dmtmma mhauzaua DRAGOŞ TOMA Directori: PROTOPOPESCU VLADESCU Redacţia şi Administraţia: BUCUREŞTI Bulevardul Elisabeta 12, etaj H. l Administraţia . . . 1 . 4.85JB2 TELEFOANE Ş­I Direcţia Redacţia. . . 4MM ABONAMENTE: (1 an Lei 700 I­­­na UI50I) DUCELE ANTISOCIALISM ŞI CORPORATISM «Noi am creat Statul unitar Italian. Gândiţi-vă că dela Imperiul Roman, Italia n’a mai fost un Stat unitar. Noi afirmăm aci din ,nou, în mod solemn, doctrina noastră de Stat, afirmăm din nou şi nu mai puţin energic, formula discursului meu ţinut la Scala din Milano: «Totul în Stat, nimic contra Sta­tului nimic în afară de Stat». (La Camera Deputaților- 26 Mai 1927 Discursu­rile anului 1927, pag. 157). Luni I Noembrie 1937 6 luni , 330 I Comune rurale­­ 6 luni , 250 3 luni , 175 I­­ 3 luni , 125 15 ANI PE FASCISM NjjjjjHtjjjastM de MIHAIL MANOILESCU fascismul este o minime italiană, o renaştere europeană şi o revoluţie mondială. Este o minune italiană prin rapiditatea cu care noua revoluţie a ştiut să transforme în profuzime sufletul coborîtorilor Romei şi să realizeze recorduri morale, însoţite şi ilustrate de recorduri concrete în ordinea politică, socială şi economică. Fascismul este o renaştere europeană, pentru că prin fascism, ţara clasică a Renaşterei a reuşit să dea Europei noui lozinci şi noui puteri de viaţă, punând capăt legendei după care bătrânul continent s’ar afla pe povârnişul decadenţei. Fascismul este o revoluţie mo­ndială, fiindcă a creat o nouă spiritualitate şi noui instituţii de carac­ter universal, CARE VOR RAMANE DEFINITIV IN PATRIMONIUL OMENIRII. Oricine va recunoaşte că pen­tru un interval de timp de 15 ani, un popor nu poate dărui mai mult. Desigur dacă Italia ar fi reuşit să se ridice pe ea însăşi printr’un efort regenerator, întrebuinţând numai vechile metode prin care atâtea alte popoare s’au salvat în ceasurile de primejdie, am fi aplau­dat-o din toată inima şi ne-am fi bucurat din adâncul prieteniei pe care o purtăm marelui popor latin. Dar revoluţia italiană are altă amploare şi altă semnificaţie: ea nu a hotărît în chip fericit numai de soarta poporului italian, ci PRINTR’UN NOU SPIRIT a 1 NOUI METODE a deschis un drum larg, şi fără cotitură, pe care merg astăzi şi vor merge mâine toate impoarele care îşi caută înălţarea prin propria lor perfecţiune. Italia a creat astăzi un model pentru lumea întreagă. Ca toate modelele de viaţă şi acesta trebue înţeles şi adâncit în esenţa lui, iar un imitat servil în formele lui­ exterioare. Frumuseţea fascismului ca idee universală constă tocmai în caracterul său organic, care nu im­pune celorlalte popoare ale lumii forme copiate exact după dânsul. Fascismul îşi constitue axa sa nu­mai din anumite principii, urmând ca în jurul acestei axe fiecare popor să-şi desvolte formele sale de via­ţă, potrivit împrejurărilor sale şi temperam­entului său naţional. Prin opoziţie cu revoluţia franceză care a aruncat formulele­ standard ale democraţiei şi a ale par­lamentarismului socotindu-le tot aşa de oportune oriunde ar fi aplicate, din Franţa şi până în Liberia, fascismul este un principiu de viaţă care nu exclude elasticitatea şi comprehensiunea pentru particula­rităţile fiecărui popor. Care sunt punctele de doctri­nă şi realizările instituţionale, care prin fascism, au intrat definitiv în patrimoniul omenirii? întâi fascismul înseamnă transformarea naţiunii într’o comunitate sufletească permanentă şi în­tr’o personalitate colectivă tot aşa de vie şi de reală ca şi personalitatea unui om Desigur, în teorie, naţiunea a fost prezentată cu mult înaintea fascismului drept o comunitate ideală, având toate atributele personalităţii şi de m­ulte ori în momentele de pericol naţional toii fii unei patrii au ajuns să se contopească de fapt într’o mare unitate sufletească. Dar minunea fascismului con­stă în aceia că a realizat această colectivizare spirituală într’un mod permanent, în toate actele vieţii cotidiane şi în funcţionarea normală a tuturor instituţiilor naţionale. Totalitarismul fascist nu este o formulă, ci o adâncă realitate. Naţiunea este unitară în ţelurile ei supreme pe care a reuşit să­ şi le realizeze printr’o ascensiune vertiginoasă, până la proclamarea Im­periului. Ea este unitară în convergenţa tuturor sforţărilor făcută pentru realizarea acestor ţeluri. Ea este, în sfârşit, unitară IN­SENSIBILITATEA EI Căci orice undă de suferinţă care încreţeşte fruntea oamenilor, în orice colţ cât de ur­it al Italiei, se trădează printr’o emoţiune adâncă până la conducerea Statului, iar solidaritatea tuturor ia forme de frăţească împărtăşire şi ajutorare. Continuare in pagina V -a Tânăr Baliia decorat de d. Mussolini CO­NCEPŢIA RELIGIOASA «Dacă fascismul nu ar fi o credinţă, cum ar da el stoicism şi curaj adepţilor săi? Singură o credinţă care a atins apogeul unei religii poate să insufle cuvintele ieşite după buzele astăzi stinse, ale lui Federico Floria, (Legături de sânge, apărute în ziarul Popolo d’Italia, 19 Ianuarie 1922 și in Ciuturna Milano, Alpes 1929 pag 176). Prin fascism înţelegem astăzi revoluţie spirituală hotărâtoare în istoria omenirii, o doctrină un ca­­dru instituţional, o guvernare red.,­ mnică şi lungă care a schimbat faţă morală şi materială a Italiei, o is­torie minunată; în sfârşit când pro­nunţăm cuvântul fascism ne gân­dim la creatorul acestei mişcări de resurecţie europeană, la conducăto­rul ei genial, la Duce. Numărul nostru de astăzi va încer­ca să prezinte publicului românesc fascismul sub aceste patru aspecte fundamentale. In sarcina mea cade înfăţişarea istoriei fasciste, a glo­rioasei istorii care începe la 23 Mar­­tie 1919, la Milan, în piaţa «di San Sepolcro». RĂZBOIUL ŞI ORIGINILE FASCISMULUI Cine crede că fa­ndumul e un fe­nomen care î şi are rădăcinile numai în epoca imediat post-belică greşeş­­te. Fără îndoială cele întâmplate în Italia între 1918 şi 1922 au fost ho­târâtoare pentru istoria fascismu­lui, dar ca rădăcini ideologice şi sentimentale, ca atitudine de viaţă, ca fenomen virtual fascismul pree exista, im oarecare măsură, războiu­lui. începutul secolului nostru înre­gistrase spulberarea ilusionismului democrat, frământările violente din sânul marxismului, apariţia sindic­­alismului revoluţionar sorelian, reacţiunea naţionalismului maura­­sian, nietzscheismul cu al său «ge­fährlich leben» care va deveni Cele­brul «vivere pericolosamente» al lui Benito Mussolini. In Italia aceste tendinţe europe­ne avuseseră reprezentanţi de ge­niu­l de la Antonio Labriola la Enrico Corradini, de la Angelo Oli­vetti la titanicul Gabrielle d’Annun­­zio. Toate aceste tendinţe avuseseră resonanţe adânci în sufletul lui Be­nito Mussolini şi a generaţiei sale. Răsboiul reînvie în elita tineretu­­lui italian un fior nou, iubirea de neam şi ţară, cultul eroismului şi a jertfei, voinţa de a sacrifica dra­­goste, sânge, viaţă în slujba unui ideal care depăşeşte mizerabila gân­­ganie umană: Patria. Cu asemenea sentimente, idei, a­­titudini eşeau din marele război Mussolini şi camarazii lui. DUPĂ RĂZBOI Dar dacă acestea erau simţămin­tele şi credinţele elitei cu totul al­tele erau cele ale masselor italiene. Statul demo-liberal pregătise prost războiul, materialmente şi moral­mente. Grelele lupte din Alpi, pe Carso, pe Isonzo, la Gorizia, înfrân­gerile suferite, corupţia şi deban­dada dinapoia frontului, demorali­zaseră poporul. Deziluziile păcii, u­­milinţele suferite de Italia la Ver­sailles, amărăciunile victoriei atât de scump plătită sgudie din adân­curi sufletul italian. OFENSIVA DEFETIŞTI­­LOR In această situaţie trădătorii şi dezertorii, neutraliştii de ieri şi laşii de totdeauna, anarhiştii şi so­cialiştii bolşevizanţi porniră ofen­siva. Abea încetaseră ostilităţile, la 22 Decembrie 1918, la congresul din Bologna, partidul socialist porni lupta pentru declanşarea revoluţiei bolşevice. Europa întreagă părea că se va prăbuşi sub noua invazie iu­­deo-mongolă. Rusia încăpuse pe mâna lui Lenin; Ungaria pe cea al lui Bela Kuhn; Austria pe cea a Beyerilor, Adierilor, etc.; Germania pe mâna lui Karl Liebknecht, Rosa Luxemburg, Clara Zetkin, Kurt Eis­ner; la Paris un criminal trăgea în «Pere la Victoire», iar la Bucu­reşti, la, 13 Decembrie, mitralierele intraseră în funcţiune împotriva nenorociţilor de muncitori români înebuniţi de criminala propagandă a Ghelerterilor, a Moscovicilor, a Max Goldsteinilor, a Socolilor. Ofensiva defetisto - bolşevică ia îndată în Italia formule violente şi odioase. Ofiţerii sunt pălmuiţi şi scuipaţi, foştii combatanţi care nu-şi re­nea­gă idealurile loviţi şi insultaţi, ma­rii mutilaţi de război stropiţi cu lături şi călcaţi în picioare. O se­rie neîntreruptă de greve, de sabo­taje ,de atentate, de atacuri dezor­ganizează viaţa economică, distrug securitatea individuală, seamănă panica şi desnădejdea. PRIMA FASCIE In această frământare pre-revolu­ţionară, din exasperarea masselor, din disperarea intelectualilor, din tendinţele generaţiei tinere, din a­­mărăciunea foştilor combatanţi, din frica posedanţilor se formă o at­mosferă politică şi morală specială care permite naşterea fascismului. La 23 Martie 1919, în urma unui apel publicat de Mussolini în «Po­­polo d'Italia», se întruniră la Mi­lan în sala «Cercului industrial şi comercial din piaţa San Sepolcro foşti combatanţi, foşti sindicalişti revoluţionari, artişti, gazetari, re­prezentanţii «fasciilor» futuriste şi în frunte cu Mussolini, Giovani Giurati, T. F. Marinetti, Michel Bianchi, Canzio Garibaldi, Mario Porti, Massim­o Rocca, etc. fondată primul «Fascio italiano di combat­­ti­mentor Astfel luă naştere partidul fas­cist! ÎNCEPUTURI modeste ALE UNEI MIŞCĂRI E­­POCALE Mişcarea ce se întemeia la 23 Martie 1919 în jurul fostului direc­tor al ziarului socialist «Avanti», în jurul fostului intervenţionist pa­triot, în jurul eroului de război Benito Mussolini, era mică — nu­măra abia 70 de aderenţi şi numai 1010 peste trei luni — dar era hotă­râtă, pasionată, entuziastă. Destinul îi hărzise şi o aparii .'j simbolică, se născuse în piaţa «Sfântului Mar­in­t'­it» pentru a vesti par­că Italiei, în prăbuşirea de azi, învierea de mâine. La alegerile generale din 16 No­embrie 1919 fasciştii nu întrunesc decât ridicolul număr de 4700 vo­turi. Dar o mişcare nu începe din voturi, ci prin suflet. Luptă şi biruinţă fascistă Situaţia politica a Italiei Intre timp, guvernul care prezi­dase sfârşitului răsboiului şi repre­zentase Italia la conferinţa păcii, guvernul Orlando-Sonnino este si­lit să se retragă şi puterea revine fostului ministru de finanţe d-lui Francesco-Saverio Nitti. Nitti adoptă o atitudine conci­liantă în politica externă, iar în cea internă încearcă să stăvilească valul roşu, prin concesiuni. Dar situaţia se agravează pe zi ce trece. In Aprilie 1919, grevă gene­rală pentrucă s’a interzis manifes­­taţiuni în onoarea lui Lenin, în­­ noui greve, în Iunie grevă ge­nerală la Turin, pentru că Roza Lu­xemburg a fost asasinată în Ger­mania, în Iulie ciocniri sângeroase și devastarea magazinelor la Bari, Milano, Messina, Genova, Roma, Neapoli, Venezia, Toronto, etc., la 30 August, atentate anarhiste la Milano, iar la 13 Septembrie Ga­briele d’Anunzio, în fruntea unei legiuni de foşti combatanţi şi de fascişti, ocupă Fiume. Gestul revoluţionar al lui d’Anun­zio are un imens răsunet în toată Italia. Partidul socialist nu ştie în­să să utilizeze influenţa revoluţio­nară a gestului, iar elementele na­ţionaliste sunt scuturate din letar­gia lor. Intre timp guvernul Nitu­ înain­te de a se despărţi, hotărâse noui alegeri, iar vechea Cameră, modifi­case legea electorală şi introdusele reprezentarea proporţională. Campania electorală se desfăşoa­ră într’o­ atmosferă de o violenţă nebănuită. Vechile partide liberale şi demo­crate încearcă să-şi păstreze pozi­ţiile, socialismul se asvârle la atac sigur pe victorie, partidul popular catolic—fondat la 18 ianuarie 1918 — îşi probează pentru prima oară forţa, iar modesta mişcare a fascii­lor se mărgineşte să secundeze po­litica lui d’Annunzio. Alegerile au loc la 16 Noembrie şi înseamnă un triumf al socialiş­tilor şi al popularilor. Din 535 de mandate, socialiştii cu­ceresc, 156, popularii 101, iar restul mandatelor se împărţea între gru­pările liberale democrate. Fasciştii nu recoltaseră decât 4700 de voturi. Victoria socialiştilor, întăreşte şi mai mult, în sânul partidului, si­tuaţia extremiştilor în frunte cu d-nii: Bombacci şi Barberis care însă nu ştiu decât să organizeze greve g­nerale şi ciocniri de stradă-în lunile care urmează o avalanşă de greve, de atentate, de atacuri, dezorganizează total viaţa italiană. Partidul socilist nu profită de si­tuaţie spre a organiza asaltul fi­nal împotriva statului, ci deocam­dată se mărgineşte să cucerească rând pe rând municipalităţile. Francesco­ Saverio Nitti şi guver­nul său sunt cu totul dezorientaţi. In faţa valului roşu nu îndrăznesc să se opună, iar eternele lor conce­siuni nu fac decât să încurajeze e­­lementele extremiste. Burghezia caută un salvator şi nu-l găseşte decât în persoana bă­trânului Giovanni Giolitti, care re­intră triumfal pe scena politică ita­liană şi la succesiunea lui Nitti în vara lui 1920. OCUPAREA FABRICILOR Dar partidul socialist socoate că momentul asaltului suprem a venit. La 25 Iulie 1920, Federaţia lucră­torilor metalurgişti împreună cu Uniunea sindicală, hotărâse să cea­ră patronilor mărirea salariilor. Tratativele încep la 29 Iulie, du­rează trei săptămâni şi se sfârşesc printr-o ruptură definitivă. La 20 August, Confederaţia gene­rală a muncii ordonă greva şi ame­ninţă pe patroni că în cazul decla­rării lock-out-ului, lucrătorii vor ocupa uzinele. La 28 August, în urma a nume­roase acte de sabotaj, uzina Romeo din Roma proclamă lock-out-ul. In aceiaşi zi conducătorii munci­torimii ordonă ocuparea uzinelor. In câteva zile, în toată Italia, lu­crătorii ocupă uzinele, arborează drapelele roşii, adună grenade, tu­nuri şi mitraliere şi aşteaptă asal­tul trupei. Dar asaltul nu vine ! Bătrâna vulpe din capul guver­nului e foarte mulţumită că lucră­torii nu atacă statul — pe care nu l-ar fi putut apăra — şi-i lasă să se descurce singuri în uzine. Pe de altă parte d-nii Bombaci et Co. îşi închipue că dacă au cucerit uzinele statul trebue să capituleze, a dominua apoi prin teroare. Această greşeală capitală are con­secinţe incalculabile. Peste câteva zile materiile prime In clipa în care lucrătorii sunt siliţi să capituleze şi să părăseas­că fabricile, extremismul de stânga era virtualmente lichidat. Alegerile comunale care au loc în cursul lunilor Octombrie şi Noem­brie o dovedesc. La 1 Noembrie blo­cul burghez triumfă la Roma cu o majoritate de 20.000 de voturi, iar apoi rând pe rând Geneva, Turinul, Florenţa, Pisa, Parma, Napoli, Bari Palermo, Brescia, Padua, Veneţia, resping pe extremişti. Dar nu numai atât! Partidul so­cialist intră într’o grea criză. In­succesul ocupărei fabricilor demo­netizează pe extremişti. La Reggio Emilia, în cursul lunei Decembrie 1920, grupul parlamentar socialist aclamă pe fruntaşii reformişti: Tu­­raţi şi Pompolini. La sfârşit, conse­cinţă logică, congresul naţional al partidului întrunit la Livorno ex­clude pe comunişti (Ian. 1921). Acum începe ascensiunea fas­cistă -Extremismul de stânga este în­frânt, dar violenţa şi inabilitatea că au exasperat toate clasele socia­le, cel mai mic incident poate să declanşeze o reacţiune răzbună­toare. Incidentul se produce tot din cau­za extremiştilor de stânga care­­ acordă nici un credit consiliilor de lucrători, inginerii şi contabilii ne­­constrânşi de teroare, s’au solidari­zat cu patronii, iar lucrătorii fără conducere tehnică, fără mijloace fi­nanciare, fără conducere politică sunt siliţi să capituleze. La 16 Septembrie delegaţii lucră­torilor încep tratativele cu organi­zaţiile patronale. L­a 19 Septembrie se ajunge la un acord. La 21 Sep­tembrie, cu 148­ 940 voturi contra 42.140, lucrătorii metalurgişti accep­tă acordul şi capitulează. Uzinele sunt restituite patronilor. Dezastrul era complect! Partidul socialist care avea 156 de deputaţi, administra 2022 comu­ne,­­număra 300.000 de partizani co­­tizanţi şi controla practic 2.000.000 de lucrători sindicalizaţi, încetase de a mai juca rolul principal în I­­talia. Valul roşu era definitiv zăgăzuit­ la 21 Noembrie 1920 — asasinează la Bologna în plin consiliu comu­nal pe avocatul invalid de război Giordani. Un strigăt de indignare şi de re­voltă unanime se ridică în întreaga Italie, a doua zi fasciştii — abea două mii la număr — iau iniţiativa unei acţiuni de radicală distrugere a socalismului. OFENSIVA FASCISTA Cei două mii — toţi foşti comba­tanţi — înarmaţi cu revolvere şi bastoane cu cap de plumb încep violenţele împotriva organizaţiilor so­­ial­iste. Conducătorii socialişti, surprinşi şi imbecili, lasă să treacă un timp preţios înainte de a hotărî să se a­­pere. Hotărîrea, energia şi violenţa fas­cistă aduc mişcării un imens număr de aderenţi­ La sfârşitul lui 1920 fascismul este o forţă de temut. Violenţa fascistă la început spon­tană devine sistematică. Rând pe rând toate organizaţiile socialiste— sindicatele, burse muncitoreşti, zia­re, reviste, cluburi — sunt distruse. In primăvara lui 1921 lupta ia un caracter feroce. Organizaţiile sa­(Continuare în K­ar­. 2-a) de MIHAIL POLIHRONIADE Dezastrul bolşevismului

Next