Buna Vestire, noiembrie 1937 (Anul 1, nr. 204-228)
1937-11-01 / nr. 204nr. 204
BUNA VESTIRE - Pag. 3 . O personalitate covârşitoare nu poate fi cuprinsă în strădania modestă a câtorva coloane de ziar. Nu poţi capta o nemărginire de gânduri şi de fapte între hotarele rostirilor ocazionale. Abdicăm, prin urmare, de la orice intenţie de-a prezenta figura complexă a Ducelui. Rândurile noastre vor să schiţeze câteva linii din peisajul tumultuos de viaţă oferit lumii întregi de conducătorul acesta mare cât o scriptură încrustată în virtuţi romane. Biografi mari şi pricepuţi s’au apropiat de fenomenul mussolinian şi i-au scrutat ascunzişurile. Fiecare a ghicit, poate, o taină. Alţii, duşmani ireductibili la început, au urcat scările lui Palazzo Venezia, pentru a mărturisi Ducelui o convertire, pentru a-i vorbi, pentru a-l vedea în intimitate şi pentru a spune lumii ceva despre el. Ceva. Mai mult sau mai puţin. Niciodată tot. Pentru că Mussolini a rămas un izvor nesecat, de noutăţi şi surprize — în gând, în faptă. Tinereţea i-a ritmat faptele întotdeauna. Noutatea a stat ca o pecete pe fiecare gest schiţat între hotare italiene sau peste aceste hotare. Iată de ce gândul nostru refuză slovenirea unui omagiu răsuflat şi încheierea plată a unei obişnuite biografii, tocmai acum la sărbătoarea celui de-al cincisprezecelea an de viaţă fascistă. Vom căuta, deci, câteva din pietrele de altar ale minunatului lăurar şi restaurator de virtuţi latine, pentru a întârzia o închinare tinerească lângă dăltuirea lor de veac. 29 IULIE 1883 Data când s’a născut Benito Mussolini. O zi care vestia despărțirea veacurilor în două. „M’am născut, scrie Mussolini, intro Duminică, la orele două după amiază, in ziua sărbătoarei patronului parohiei Iidelle Camminate», vechiul turn gata să cază, care dela ultimele coline ale Apeninilor ce scoboară până la ondulaţiunile din Rapaldino, domină înaltă şi solemnă toată câmpia din Forli. Soarele intrase de opt zile în constelaţiunea Leului. Pe tatăl meu îl chemaAlexandru. La şcoală nu fusese niciodată. La 10 ani, fu trimes în satul vecin la Dopadola să înveţe meseria de meşter fierar. De la Dopadola se mută la Moldova unde avu ocazia să cunoască intre 1875 şi 1880, ideile internaţionaliştilor. In urmă, stăpân pe meşteşugul lui, deschise o fierărie la Doina. Satul acesta, zis atunci ca şi astăzi «Pisează», n’avea nume bun. Era locuit de oameni gata de gâlceavă. Tatăl meu găsi de lucru şi începu să răspândească ideile internaţionale. Fondă un grup numeros, care fu pe urmă dizolvat şi împrăştiat de o razzie poliţieneasca. Intre 4 şi 5 ani începui să citesc abecedarul şi în scurt timp învăţai să citese corect. Imaginea bunicului meu se pierde în depărtări. Pe bunica insă o iubeam mult Viaţa mea de relaţiuni începu la şase ani. De la şase la nouă ani fui la şcoală, mai întâi la mama şi pe urmă la Silvio Marani, pe atunci profesor superior la Predappio. Eram un ştrengar neastâmpărat şi bătăuş. De multe ori mă întorceam acasă cu capul spart de vreo piatră. Dar ştiam sa mă răzbun. Eram şi un foarte îndrăzneţ hoţ de câmp. In zilele de vacanţă mă armam cu o mică sapă de lemn şi împreună cu fratele meu Arnoldo îmi petreceam timpul lucrând în albia gârlei. Odată am furat dintr’un loc unde se puseseră lațuri, niște păsărele cari serveau ca momeală pentru prinderea celorlalte. Urmărit de stăpân făcui tot povârnișul colinei alergând într’un suflet, trecui apa la repezeală, dar nu părăsii prada. «E de notat dragostea mea pentru păsărele şi mai cu seamă pentru bufniţe. Cu mama mea, care era religioasă, mă duceam des la biserică, ca şi cu bunica, dar nu puteam sta mult la slujbă, mai cu seamă la praznice mari. Lumina roştiatică a lumânărilor aprinse, mirosul pătrunzător de tămâie, culorile veştmintelor preoţeşti, cântecul tărăgănat al credincioşilor şi sunetul orgii mă turburau adânc» 1). O prezentare lapidară a unui început de viaţă de care avea să depindă întreg destinul naţiunii italiene. Predappio Vecchia, satul natal al Iui Mussolini, odihneşte în poala unui drum care vine dinspre Forli-Alături alte sate crescute pe Şolduri de dealuri cari urcă, unduitor, până 'n zarea de icoană vânătă a Apeninilor. Acolo, în Predappio Vecchia, când soarele ploua prevestiri da lumină mare şi nouă, s'a născut Mussolini. Casa fierarului străjuiește azi amintirea ceasurilor de ieri. Lucrurile stau neschimbate, în semn de cinstire. Numai dincolo de centrul romagnol al satului, au început de multă vreme tencuirile noui. Se ridică o cetate nouă, Predapino Nuovo. Opera Ducelui lângă satul natal al feciorului de fierar. La poarta cetăţii celei noui veghează îndemnurile veacului fascist : «Credere. Obbedire. Combattere». Şi soarele n’a mai apus pe câmpiile din Forli. Decât pentru a răsări veşnic, cu alte daruri, cu alte sate, cu alte cetăţi. Apeninii nu mai sunt un peisaj montan în zarea unor sate simple. Ci un simbol şi un capăt de drum. Şi oridecâte ori Ducele se ’ntoarce spre drumurile natale, Apeninii îl strigă: Mai sus, tot mai sus... Pe piscuri şi peste piscuri... COPILĂRIE SARACA „Dar printre creaturile omeneşti, cine mi-a arătat puţină dragoste? Nimeni, Săracă, săracă era casa meail Sărmană şi aspră viaţa mea. Şi biată mama, atât de necăjită şi cu atâtea griji în cap!” (Margherite G. Sarfatti, „Ducele”) în traducerea Zoe Gârbea Tomellini) Numai la vârsta de 16 ani, gustă Ducele o cafea. Carnea şi mâncările alese descindeau la masa fierarului numai la zile mari. O copilărie tristă. Furată de vremuri. Şi cât de înduioşătoare este spovedania Ducelui când şi-aduce aminte că n'are nici măcar o fotografie din toată această copilărie sărmană.... Şi la şcoală, la colegiul salesianilor, era aşezat, tot la masa celor săraci. La colegiul acesta şi, ceva mai târziu,la institutul Forlimpopoli şi-a purtat la şcoală Mussolini anii copilăriei sărmane. Domina peste toţi. Era cel mai răsvrătit şi nu rămânea dator, nimănui cu nimic. Era darnic, ca un nabab, un pumni. Singura lui bogăţie era forţa. L-au dat, tocmai pentru acest fapt, de câteva ori afară din şcoală. Doamna Rosa — învăţătoarea din Predappio — răscumpăra vina copilului cu o lacrimă de mamă. Şi «bătăuşul» era iertat Se bătea pentru demnitate şi pentru orice împotrivire. Comandanul de mai târziu nu admitea împotrivirile S’A ALES ÎNTOTDEAUNA Ştia să se ridice dintre cei mulţi. Şi nu suporta Crâcniri. La urmă, era acceptat. Voia să fie întâiul în toate şi a fost. Răbda pedepse straşnice, de multe ori, pentru pornirile lui. Dar le răbda, îşi zidea biruinţile pe suferinţe. De câte ori nu i-au sângerat genunchii — ore întregi— într’un colţ de clasă, la porunca profesorului. La 17 ani, cu toate năzbâtiile, vorbeşte în memoria lui Verdi la teatrul din Forli. Discursul a fost o revelaţie. O sărbătoare. «L’homme quî cherche» se desena încă de pe atunci. Aşa îşi iscălia, mai târziu, între 1910—1914, articolele. Pentrucă, spunea el: Eu sunt un mergător... Nu era lipsă de modestie în afirmaţia aceasta. S’a cunoscut. Se simtia. Se stia deplin S’a ales «VREAU SA AJUNG COLO IN VÂRF» Intr’o excursie. Automobilul cedase. Piscurile Alpilor îl chemau .Tatăl meu cunoscu atât bucuriile partidului din care făcea parte, cât şi inevitabilele amărăciuni datorite meriilor morale ale oamenilor. Fu bun şi câteodată excesiv de altruist. Făcu mult bine atât camarazilor cât şi adversarilor. Avu o existenţă sub multe aspecte, chinuită. Sfârşitul lui e prematur. Bunuri materiale nu ne-a lăsat; în schimb din bunurile morale ne-a lăsat o comoară. Idee! „Şi acum, după pauza funebră, viaţa să şi reia drepturile şi mersul ei". Aşa scria în «Lupta de clasă», ziar condus de el la Forli. Scria, despre tatăl său, pe care l-a iubit şi care i-a crescut copilăria în agitaţie politică, în temperatură revoluţionară şi în sărăcie. Scria, depăşindu-şi durerea aşa cum a făcut, dealtfel, întotdeauna. Când plecase în Elveţia, graţie banilor daţi de Doamna Rosa, l-a prins pe drum o veste tristă: tatăl său fusese arestat în urma faptului că socialişti au spart urnele la Predappio şi la Orte, pentru a zădărnici victoria electorală a clericalilor. Tânărul Benito, plecat în lume să-şi caute steaua, era pus în faţa unei situaţii grele: să se întoarcă din drum sau să-şi continue drumul. Unul a fost răspunsul, înainte! Alt sens n’a avut în viață. De altfel, oridecâte ori are prilejul, în scris, în discursuri, în convorbiri, întoarce spatele spre trecut și privirile spre viitor. Numai înainte. Tot înainte! La moartea tatălui său, a respectat cuvântul titanului de la Weimar: «înainte, trecând peste morminte, mai încolo, mai departe!». Tot mai departe. Spre piscuri. Peste toate mormintele. Fierarul din Predappio, din adâncul mormântului, aproba drumul lui Benito. Trebuia să ajungă în Elveţia. Până la Lausanne. Privaţiuni. Lipsă de bani. Foamea. Arestările, închisorile. Podul din Lausanne sub care avea să doarmă. Poate le presimţia pe toate. Dar trebuia să ajungă pe malurile lacului Leman, acolo unde Comisia executivă a partidului socialist îşi avea reşedinţa însă. A apucat-o pe jos. In faţă se desenau, uriaşe, vârfurile de munţi. Nu s’a oprit. A mers mereu. Şi a făgăduit că se va întoarce şi altă dată la locul câştigat. Pentru a mai câştiga şi alţi paşi. Până sus pe piscuri. «Vreau să ajung colon vârf». Piscurile l-au cerut întotdeauna. Le-a căutat. Le-a vrut. Şi le-a ajuns Mussolini. O viaţă de piscuri. Un peisaj de culmi. Un drum peste înălţimi. Iată-l: student şi salahor. Ajutor de zidar. Zidar. De toate! Pentru steaua care lumina pe un cer de viaţă predestinată. Aceiaşi Mussolini. In copilărie. Ca adolescent. In Italia şi peste graniţe. In 1992, sub podul de la Lausanne. In lijle, ca director al ziarului «Lupta de clasă» la Forli. In 1913, ca director la «Avanti». Conducând. Dinamizând. Demisionând. Sfărmând îndpotrivirile. Atunci când rămâne singur, părăsit de «părtaşi» — în faţa jandarmilor — şi când le strigă: Laşilor! Acelaş în congresul de la Reggio. In faţa Curţii eu juraţi din Milano : «Lăsaţi-ne să ne luptăm, daţi-ne dreptul de a lupta!». Nedesmintit ca Bersagliere de front, unde se juca de-a aruncatul bombelor duşmane înapoi, mai înainte ca ele să facă explozie. Egal cu el însuşi în scena de război pe care o povesteşte Margherite Sarfatti. Mussolini rănit pe front. In toate părţile aceiaşi veste electrizase atmosfera: «Soseşte Mussolini rănit. De la cota 144». «O figură ca de ceară- O barbă nerasă de două zile. Doi ochi foarte negri cari mă fixează adânc. E el!... Mărturisesc că fui foarte emoționat. «începe febra până la 40 de grade şi jumătate. Se aşteaptă complicaţii. Se descoperă tibia. El era mai totdeeuna recules, făcut, aproape posomorit. Dar când era dus în sala de operaţii, avea o vervă, o vitalitate extraordinară. Fixa bisturiul cu curaj şi când lama de argint tăia în carne vie reacţiona contra durerii strângând din fălci şi blestemând. Dar imediat pe Onoarea La 15 Martie, omul care la 20 ani era fruntaş socialist, elev al lui Marx, Stirner, plasat chiar la extrema comunistă sau fervent adept al comuniştilor idealişti Prudhon şi Babeuf, vorbia de onoarea Patriei, de răspânia la care se găsia naţiunea italiană, cerând «baionete şi război», îşi oferia sângele, viaţa şi moartea, pentru o viaţă mai sfântă şi mai mare decât veacurile: Patria. Pentru această idee de Patrie, a urmă, ne privea cu un surâs. «E muribund», ziseră numaidecât cei din Milano. «Poate că a şi murit». Sosiră în urmă detaliile grozave; patruzeci şi două de răni, mai bine de opt centimetri pătraţi pe tot corpul, ars şi plin de răni de schije înfipte adânc în carne, ca săgeţile unui Sfânt Sebastian, în fiecare zi două ore de dureros pansament, sfâşietori de puteai să bagi pumnul în ele, complicaţiuni, infecţii, ameninţare de cangrenă, supuraţiune, febră, suferinţă, delir şi în fine un flegmon Cum putea oare să scape? «Treime să suferi mult în această dureroasă nemişcare», îi zise Regele într’o zi când vizită spitalul. Şi într’adevăr acesta era cel mai mare supliciu. Dar primele vorbe scrise pentru «Popolo d’Italia» cu mâna încă tremurândă şi date credinciosului Giuliani el însuşi soldat fură un mesagiu de mândrie şi de dragoste de Ţară. «Spuneţi că pentru triumful idealului care mână armatele Aliaţilor, aşi fi acceptat fără regret chiar o soartă mai aspră- Sunt mândru de a fi înroşit cu sângele meu, întru îndeplinirea celei mai riscate datorii, drumul care duce la Triest!» Sau, într’altă parte: «Cât despre mine, eu sunt din ce în ce mai convins- scria Mussolini că pentru salvarea Italiei, ar trebui să fie împuşcaţi, zic împuşcaţi la zid, câteva duzini de deputaţi şi să fie trimeşi la ocnă cel puţin vreo doi ex-miniştri. Nu numai atât, dar eu cred cu tot mai adâncă convingere că parlamentul în Italia este abcesul infect, care otrăveşte sângele naţiunei. Trebue ars cu fierul!...» Patriei suferit, a fost lovit, a îndurat foame şi privaţiuni, a înfruntat primejdii şi închisori, a stat cu moartea la masă, a râs în faţa morţii şi a fost tare în ceasurile grele. A văzut clar atunci când a cerut intrarea Italiei în război. Glasul pământului şi Patria l-au frânt poziţia socialistă, l-au îndreptat împotriva vechilor prieteni şi i-au cerut sa creieze o nouă istorie italiană. Omul acesta, Ducele, a condus evenimentele din Octombrie 1922. Nimeni altul nu putea. Nimeni altcineva n'ar fi putut. 20 Septembrie, Udine. 24 Septembrie, Cremona. 5 Octombrie, la Sciesa din Milano. 24 Octombrie, la Milano, se declară război deschis tuturor acelora cari se mai împotriveau maseismului, Ducelui şi Naţiunii-Semnalul este: Guvernul de bună voe sau asaltul! Cămaşa neagră a Ducelui, alături de insignele de comandant suprem al fascismului, prezintă — în bandulieră — culorile Romei. Batalioanele fasciste defilează. In cadenţa marşului, se aud strigătele, sufletul Italiei reînăscute: Roma, Ro-ma, Du-ce, Roma! In seara de 26 Octombrie, la Milano, Benito Mussolini, aşa cum a fost întotdeauna, asculta imperturbabil o operă de Wagner şi schimba la telefon păreri cu criticul muzical al ziarului. Intre acte, cineva bate la uşă. E o bătaie neobişnuită. Un semnal istoric. Intră un coleg de redacţie. « Domnule Director, s’a Început!.» Şi «Domnul Director» se ridică. A fost ultima clipă în care mai era «Domnul Director». Intra pe scena istoriei un alt om, Decele. Cămăşile negre, la Cremona, ocupă toate atelierele mai importante: telegraf, telefon, poştă, prefectură ,etc. In toate colţurile, batalioanele fasciste fac la fel. Se lucrează concentric Centrul quadrumvristului militar a fost stabilit la Perugia. Roma este obiectivul marşului. Facta încearcă o redresare a situaţiei. Decretează starea de asediu. In centrul acţiunii sunt însă doui oameni: Un Rege care pricepe cursul istoriei şi care refuză semnată decretului şi un altul, Benito Mussolini, care, peste nepriceperea multora, peste neînţelegerea unora dintre ai săi, se ştie stăpân pe moment. E intransigent. Pretinde puterea întreagă şi refuză compromisurile. 29 Octombrie. Aghiotantul Regelui cheamă la telefon pe Mussolini. Mussolini dă două răspunsuri: Unul pentru aghiotant. Doresc să Primesc telegrafic confirmarea mandatului. Altul Pentru fratele său. — O ediţie specială, Arnoldo! Victoria este câştigată. DURA CINCISPREZECE ANI — «Trebui să reacţionezi cu voinţa împotriva fatalităţii. Asta e o luptă interesantă. Voinţa trebue să pregăească terenul pe care se va desfăşura soarta», a spus Mussolini, semnificativ, unui cunoscut biograf al său. Benito Mussolini a voit. Cu toată viaţa lui, cu toate gândurile, cu mintea întreagă, cu sufletul îngenunchiat deasupra pământului italian, pentru asculta o bătaie de pas veacuri, prin veacuri, şi spre veacuri, uriaşa bâtălie a inimii italiene intemporale. A VOIT, cu toata copilăria lui săracă. Şi ca un fierar al istoriei, a bătut mereu pe nicovala acestei vreri gigantice: învăţător, salahor, zidar, prizonier al străzii, prizonier al închisorii, soldat al cuvântului şi ziarist al revoluţiei, bersagliere caporal şi Duce, de pe toate poziţile vieţii, A VOIT. Impo triva furtunilor, împotriva prigoanelor, aparenţelor şi neînţelegerilor, împotriva prietenilor şi prietenilor, împotriva credinţelor de om pentru religia de azil şi pentru zidirea de mâine şi de totdeauna. A VOIT. A împletit cartea cu puşca. Diplomaţia cu adevărul. Curajul cu primejdia. Şi a biruit. A smuls admiraţii, a centralizat insulte şi atacuri. A fost şi este iubit fanatic. A fost şi este urît A transformat doctrina in viaţă. A scos-o de sub suzeranitatea şorecăriei de bibliotecă şi dârdu-i un sens pragmatic a turnat-o în faptă. A smuls-o din rafturile bibliotecii, i-a dat sabie şi puşcă şi a coborît-o în tranşee, pentru a o ridica pe verticala istoriei. A biruit în politica internă. A ridicat cetăţi şi a cercat mlaştini. A învins în războiul diplomatic. Puşca soldatului italian a deturnat biruitoare. A smuls inelele de lonodnă ale mamelor cari şi-au pierdut feciorii pe tărâmurile Etiopiei. A primit din mâna fecioarelor darul voluntar, inelul care simboliza legătura cu logodnicii căzuţi în tranşeele Abisiniei. A dat Italiei Morminte. Şi tot atâtea învieri. Restabilind gloria imperiului roman în lume. LA PREDAPPIO Cânt trece pe câmpiile dinspre satul său natal. Ducele întâmpinat de icoana b anilor s’au dus. Casa fierarului adăposteşte povestea unei vieţi uriaşe care, deacum, a depăşit efemerul intrând în eternitate. Umbra modestului fierrar se strecoară liniştită în toamna rurală. «Doamna Ilosa» poate odihni în linişte. A dat un dar împărătesc Patriei. Căsuţele albe surâd în lumina pată a soarelui tomnatic. Pe schele, stăpânesc inscripţiile: «Eu cred că popoarele... dacă vor să trăiască trebue să desfăşoare o voinţă uriaşă de putere, altfel trăesc de azi pe mâine, vegetând şi devenind prada unui popor mai puternic care desfăşoară în el, mai mult, voinţa aceasta de putere. Cuvinte cari au fost luate în deşert în 1826. Cuvinte cari azi trec biruitoare pe toate drumurile Italiei. Buzele Italienilor le murmură ca pe o rugăciune: «Credere. Obbedire. Corna hátterei» VALERIU CARDU LET ULTRA“ Ori este cam Soldaţii de mâine Ducele între fiii săi: Bruno şi Vittorio Mussolini Noua online economica In italia fascistă luri superioare. La răscruce istorică mersele realizări făcute de noul redel drumuri, geniul mussolinian a știut să fiei călăuza lumii întregi. H» Cei a înfăptuit până acum corporatismul fascist în Italia? Nu vom stărui asupra fenomenului unic în istorie, al formării în Spirit nou încadrarea disciplinată, pentru un nou crez, a 18 milioane de oameni. Dar vom pomeni de(Continuare din pag. 3-a) Până la gim prin cadrul de solidaritate pe care l-a creat, în domeniul social în genere și în cel economic în special. Mai întâiu, prin organizarea corporativă s’a pus capăt nenumăratelor conflicte dintre salariaţi şi patroni. Sute de noui contracte colective au fost încheiate în fiecare an, cu progrese sociale însemnate. In atmosfera de pace socială şi de colaborare producţia industrială a crescut sensibil. Ultimele statistici arată plusuri: de 386/o faţă de 1922 de 210/0 faţă de 1929, de 290/0 faţă de 1933 In domeniul agricol, celebra operă de binefacere integrală a ţinuturilor neproducătoare şi noului regim de solidaritate şi muncă disciplinată, au făcut minuni. Italia şi-a sporit producţia agricolăşi şi-a diversificat-o în proporţii de nebănuit. In 1936 producţia agricolă creştea: cu 126/0 faţă de 1934 cu 190/0 faţă de 1930 cu 250/0 fată de 1925 cu 360/0 faţă de 1920 Fireşte că prin noul sistem corporativ, procesul de distribuţie însăşi a putut fi corectat, ridicând nivelul general de viaţă al massei muncitoreşti din toate domeniile şi amputând progresiv câştigurile exagerate ale capitalului, astăzi nivelul salariilor a trecut: de la I000/0 (1913), la 102,40/0’ (1922) 107o/o (1927), II20/0 (1930), II80/0' (1932), 1150/0 (1934), llO.o/o (1935) războiul abisinian), la 118o/0 (1936-7). Acum procesul de creștere este în continuă desfășurare, datorită nouilor reorganizări. In unele domenii s’a trecut de 125 0/0, iar de curând salariile au fost din nou ridicate prin completarea cu sporul familial. Pentru a ne da seama de nivelul impresionant al salariului real faţă de trecut, trebuie să ţinem seamă de uriaşa organizaţie socială „Dopo lavoro”, în cadrul căreia şi prin corporaţiile respective, salariaţii beneficiază de reduceri, sunt trimişi gratuit să-şi caute sănătatea, au organizaţii de odihnă, de sport, excursii, medicamentaţie, educare artistică... în cifre pe cari nu le putem cita acum aci. Politica socială a fascismului este in fruntea tuturor înfăptuirilor din lume. Astfel standardul general de viaţă a fost ridicat, pe de o parte prin efortul disciplinat al producţiei, pe de alta prin organizarea procesului de distribuţie al produselor şi prin politica socială dusă. Regimul fascist a ridicat pentru prima oară munca la rang de dijmă şi i-a atribuit toate drepturile. Prin sistemul corporativ al economiei, toţi rentierii, toţi beneficiarii veniturilor fără muncă au fost daţi la periferia vieţii economice şi sociale. Este drept că în general, faţă de eforturile colective făcute, fiscalitatea a crescut. Dar cât pit de des auzi din gura oamenilor celor mai simplii, acolo: „plătim mai mult, domnule, dar plătim din inimă, căci banii nu se fură şi nu se risipesc, regimul lucrează pentru noi.” In adevăr în economia fascistă s’au făcut lucrări impresionante, atât de către Stat cât şi de unităţile colective organizate în cadrul corporativ, sindicate profesionalei, corporaţii, asociaţii etc. In toate marile lucrări publice, Statul fascist şi organizaţiile sale au investit sume enorme, spre mândria tuturor Italienilor. Statul contribuie cu cote Intre 60—80 o/zj, restul îl acopăr unităţile colective (corporaţii, comune etc. )şi beneficiarii direcţi. S’au construit şosele măreţe, admirabil întreţinute, spitale, şcoli, apeducte rurale şi uzine electrice pentru ridicarea nivelului de viaţă la sate etc. etc., s’au bonificat terenuri, s’au ridicat ca din pământ sate şi oraşe (Littoria, Sabandia etc.). Ce să mai vorbim de formidabila înarmare a italiei fasciste? Totul a fost cu putinţă numai graţia cînseiplinei muncii. Mai este nevoie să dăm cifre? Nu este, oare, de ajuns să amintim doar faptul că aviaţia şi marina italiană1 au fost în stare, acum doi ani, să intimideze legendara forţă armată a Marei Britanii şi să o reducă la tăcere fără niciun schimb de focuri? Inutil să înşirăm cifre. Cine vede astăzi Italia simte diferenţa covârşitoare, progresul impresionant realizat. In concluzie, se poate spune despre viaţa economică a fascismuluică a redus la minimum conflictele portale şi dreptăţii i se face din ce in ce mai mult loc prin organizarea corporativă. In Italia fascistă se munceşte mult şi disciplinat. Se munceşte şi se crede. La împlinirea celor 15 ani de muncă şi de credinţă fascistă, noi închinăm cu admiraţie steagurile crezului nostru în cinstea izbânzilor epocale ale mişcării italiene şi pentru preamărirea genialului Duce, care reînviind gloria Romei de altădată, reînvie prestigiul latinităţii şi deschide lumii întregi orizonturi noul. Petre Şt. Creştinii 31 D»0. 1929 1930 1931 1932 1933 1934 1935 In industrie .................. 69 31 38 43 58 56 62 « agricultură 13 4 5 18 29 43 67 » comerț..................... 35 18 6 17 15 23 48 I. bănci.......................... 36 30 9 25 23 32 29 „ transporturi maritime și aeriene . . . . 7 1 12 18 21 25 25 a transporturi terestre și fluviale............... 18 19 19 62 56 68 68 SFitlURI LEGIONARE In fiecare zi când vă întoarceţi acasă, ridicaţi din drumul vostru. — ORICE BUCATA DE TABLA. — ORICE CUTIE DE FIER — ORICE POTCOAVA. — ORICE CUIU. şi duceţi-le acasă.