Buna Vestire, februarie 1938 (Anul 2, nr. 276-299)

1938-02-02 / nr. 276nr. 276

AH­UL II. No. 276 Directori : DRAGOŞ PROTOPOPESCU GRGORE MANOILESCU 6 Pagini 3 Lei­­/Afi LSD&ff D£ LUPTA // DCCTfflHA Redactor şef Redacţia şi Administraţia: BUCUREŞTI Bulevardul Elisabeta 12, etaj II. TELEFOANE Direcția, Redacţia ■. . ■ 4.84.34 Administraţia . . ■ 4 . 4.85.82 Tipografia.................. 4 77.56 Comune urbane Miercuri 2 Februarie 1938 MIHAIL POLI­H­RONI­ADE ABONAMENTE: 1 1 an Lei 700 6 luni » 390 Comune rurale 3 luni » 175 1 an Lei 500 6 luni » 250 3 luni » 125 ­t marin pe cei mai buni dinte noi. Intre telegramele străine cu veşti­­din Rusia Sovietică se repetă periodic o informaţie cam cu acest cuprins: «­In oraşul Y... a fost ucis W. E. lucră­tor stakhanovist al uzinei Z. Autorii asasinatului sunt tovarăşi de lucru ai celui ucis.» Ştirea e servită crudă, fără nici un alt comentariu. Dar nu e deajuns. Un fapt ca cel de mai sus poartă în el un înţeles mai adânc şi mai dureros chiar decit si­nistrele masacre de conducători co­munişti în diferite părţi ale Rusiei. Să explicăm de ce. Voiu lămuri mai întâi un termen neobişnuit: acela de stakhanovist. Acum trei ani, un miner vânjos din bazi­nul carbonifer al Doneţului, Stakha­nov, s'a luat într’o dimineaţă la îitre­­cere cu el însuşi, să vadă câ­t de mult poate munci intr’o zi. Şi a scos cam de 5-6 ori cantitatea de cărbuni pe care o scotea un lucrător obişnuit. Voinicul a fost răsplătit. I-au dat şi fotografia în gazete. Şi atunci s’au gă­sit alţi câţiva lucrători să-l imite: au bătut, fiecare în meseria lui, un re­cord de producţie individuală. Atunci conducătorii sovietici au ciulit urechile. Ei căutau disperaţi un leac dezorganizării producţiei ruseşti, in comparaţie cu orice fabrică străi­nă, producţia unei fabrici sovietice se arăta ridiculă. Cauze? Câte vreţi: hrana, îmbrăcămintea şi salariul lu­crătorilor mizerabile; constrângere permanentă, dar mai ales lipsa de in­teres, de încredere şi de entuziasm a massei muncitoreşti. S’au gândit conducătorii să încura­jeze astfel de năzdrăvani pentru ca să creeze un nou ritm de muncă. Şi au trâmbiţat un termen şi o lozincă noui: stakhanovism. Premii ispititoare pen­­tru cei cu isprăvi în felul minerului. Stakhanov. Dar se iviră puţini. Câţi din mulţimea lihnită de foame şi slă­bită de mizerie, se puteau lua la în­trecere cu vlăjganii premiaţi? Mişca­rea stakhanovistă nu lua proporţiile aşteptate. Atunci conducătorii comu­nişti au schimbat metoda. Ei au spus: «dacă aceşti stakhanovişti lucrează de atâtea ori mai mult ca un lucrător o­­bişnuit, înseamnă că acesta nu lucrea­ză atât cât ar putea.­­ O observaţie de reţinut: există, în ţara marxismului aplicat, o cantitate de muncă obligatorie în fiecare zi: dacă n’o atingi, nu ai drept nici la pâine nici la salariu. Parcă nu se prea potriveşte cu teo­riile marxiştilor de pe la noi care cer ca plata lucrătorului să se facă nu­mai după numărul orelor de lucru! Să ne întoarcem. S’a ridicat deci în fiecare fabrică minimum-ul de muncă obligatoriu, având­u-se în vedere re­cordul stakhanovistului fabricii. S’au trezit lucrătorii intr’o dimineaţă siliţi să lucreze mai mult pentru aceiaşi bucată de pâine şi aceiaşi odaie pe care o împart cu alţii. Şi toate astea de ce? Fiindcă se găsise unul dintre ei să lucreze mai mult decât lucrau ei de obiceiu, ca să fie premiat. Şi-atunci, în părţi cât de îndepărta­te ale Rusiei, muncitorii au reacţionat la fel, instinctiv: au ucis pe stakhano­vişti, din cauza cărora ei trebuiau să muncească mai greu. Au ucis pe cei mai buni lucrători dintre ei! Iată o cam lungă explicaţie a infor­maţiei de mai sus. Dar şi o tristă po­veste! Am desluşit starea de spirit a «pro­letariatului stăpân» din Rusia. Am constatat că n’au tragere de inimă şi încredere în produsul muncii lor fiindcă nu pot munci pentru nevastă şi copii şi nu vor să muncească pentru un stat cu conducători străini de sufletul lor. De aceia muncesc constrânşi. Şi am văzut rezultatul. Muncitori­mea înebunită de mizerie omoară pe cei mai buni din mijlocul ei! Iată Ce se poate desprinde uneori din o simplă informaţie. Iată ceia ce nu ne trebue nouă. Alexandru Teodoreanu Bârfitori şi bârfitoare... Cu toată desminţirea dată de în­suşi Căpitanul, care a afirmat ca­tegoric, că bolşevismul este duşma­nul de moarte al poporului româ­nesc şi că lupta contra lui nu va în­­ceta până nu va fi doborât la pă­mânt, cu toate articolele explicati­ve apărute în ziarul «Buna Vesti­re», articole din care reieşea pentru orice om cinstit şi de bună credin­ţă imposibilitatea morală ca parti­dul »Totul pentru ţară» să adopte principiile şi practiciile comuniste, totuş, acţiunea de bârfeală continuă de zor! Am auzit pensionari, foşti func­ţionari superiori, — dragă Doam­ne! — spunând cu toată seriozita­tea că atunci când va veni la pute­re partidul «Totul pentru ţară», a­­cesta nu va mai plăti pensiile, ci va pune pe pensionari să muncească ca să-şi scoată pâinea zilnică! Dar să vă istorisesc ceva care, în­trece orice măsură. Ieri, la un «ceaiu» — sau five o’clock, cum se spune în unele cer­curi «româneşti» de cucoane, s’a încins o discuţie teribilă în jurul programului ce urmează să-l pună în aplicare legionarii, atunci când vor avea puterea. Adresăndu-se u­­nei cucoane «simpatisantă» a legio­narilor una din «fairoc­ocite» (er­­taţi-mi expresia) i-a spus: — «O să vedeţi voi pe dracu a­­tunci când vor veni legionarii! 0 să vă ia casele şi o să vă lase o singură odaie! 0 să vă pună la treabă şi n’o să vă plătească nimic, etc., etc». Ce a răspuns simpatizanta nu vă spun, dar puteţi fi sigur că răspun­sul dat s’a inspirat din spiritul de jertfă pentru ţară şi pentru neam al oricărui adevărat legionar. Dar o altă «faivoclocită» a inter­venit imediat ca să-şi deşerte şi ea sacul cu «gogoşi». — «Să vedeţi dragele mele! A ve­nit la mine’n vizită acum cât­va timp un legionar, care a spus în gura mare, că abia aşteaptă să vină la putere ca să împuşte, să spânzu­re şi să distrugă, căci ei sunt pre­gătiţi pentru asta în orice moment. Şi ca dovadă, mi-a arătat în do­sul reverului de la haină... un revol­ver!» «Faivod­ocita» nu a precizat cum fusese fixat revolverul în dosul re­verului, cu un ac cu gămălie, sau fusese cusut cu aţă?!? Toată probabilitatea pledează însă pentru cusut... cu aţă albă bine în­ţeles, — iar dacă în dosul reverului ar fi fost ascunsă o mitralieră, ea ar fi fost cusută de revert natural cu... odgonul! Să mai adaug că adorabilele noa­­tre bârfitoare «fairod­ociste» sunt simpatizante... «­naţional-liberale?! Era de aşteptat, nu-i aşa?! Dar, degeaba pune atâta zel par­tidul naţional-liberal să ponegreas­că o mişcare ca aceia a legionari­lor, deoarece dreptatea e în mers: când vor lua puterea legionarii nu numai că vor stârpi comunismul sălăşluit pe meleagurile noatre, dar şi pe acei comunişti — fie naţionali liberali, fie naţional-ţărănişti — ca­re au făcut comun buzunarul sta­tului cu buzunarul fără fund al D-lor. B. Răileanu Liga Naţiunilor... amână Dacă mai era nevoe de vre­o dovadă a totalei incapacităţi a Ligii Naţiu­nilor ea a fost dată de ultima sesiune. A debutat prin amânarea datei şedinţelor. A fost deajuns ca în Franţa să aiibă loc o banală schimbare de guvern, pen­tru ca prin­tr’un ordin venit de la Paris să se amâne cu două săptămâni sezi­unea, miniştrii de externe plecaţi spre Ge­neva să se întoarcă din chium şi toate «naţiunile libere şi egale» să aştepte bu­nul plac al Franţei. Mai ruşinoasă încă pe­ntru Liga Naţiunilor este amânarea studierei situa­ţiei evreilor din România. Liga n’a avut nici curajul să ia apărarea pe faţă a marilor ei prieteni, a celor care au­ creat-o şi o susţin — cum şi cât mai pot — a jidovinei şi masoneriei universale. Na schiţat măcar un gest de protest în folosul prietenilor ei. Dar nici nu a îndrăznit să recunoască sincer, aşa cum tre­buia, că nu are nici o calitate să se amestece în­ treburile noastre interne. S’a ferit să supere pe cineva, s’a ferit să aibă vre-o părere, şi a adoptat Şi de astă dată tactica ei clasică: amânarea, în speranţa că până la viitoarea seziune rezolvă Dumnezeu problema. Că dacă nu... mai amână odată. Este pentru noi şi pentru toată lumea o dovadă mai mult că nimeni — nici chiar dacă ii este stăpân — nu are nimic de aşteptat de la ajutorul Ligei. Aşa cum Austria avea pe vremuri deviza ... «tu felipc Austria nube», insti­tuţia muribundă de la Geneva ar trebui să scrie pe frontispiciul noului palat: LIGA NAȚIUNILOR... AMÂNĂ. GRIGORE MANOILESCU Ne-am ocupat, într’un articol pre­cedent, de problema navigaţiei pe Dunăre în timpul iernei şi în legă­tură cu aceasta de aceea a procură­rii a două spărgătoare de ghiaţă, arătând că achiziţioanrea lor cade, nu în sarcina guvernului român ci în aceia a Comisiunei Europene, ţi­nută prin statutul său de înfiinţa­re, să vegheze asupra tuturor nea­junsurilor ce le suscită navigaţia pe acest fluviu. După ce arătam că această comi­­siune încasează în acest scop taxe enorme, conchidem­ că fără a în­treprinde nimic, ea constitue un o­­or­itor în progresul economic al României. Apărând în presă unele timide inserţiuni tinzând să desmintă cele afirmate de noi, să dovedească că C. E. D.-ul luptă prin toate mijloace­le să ajutoreze traficul la Dunăre; să uşureze comerţul României; tin­zând să învedereze că taxele ce le percepe sunt minime şi juste; că face cheltueli enorme pentru în­treţinerea navigaţiei; că de câţiva ani lucrează în deficit şi că din a­­ceastă cauză, până în prezent n’ar fi păşit la achiziţionarea celor do­uă spărgătoare de ghiaţă pentru care a prevăzut suma, ne-am simţit obligaţi să întreprindem o anchetă din al cărei rezultat se va vedea că în realitate C. E. D.-ul, perceptorul neîndurat al Dunării, sugrumă co­merţul pe fluviu, şi prin quantu­­mul taxelor şi prin modul cum le percepe. TARI fi. c. e. d.-ului Primul abuz, constituind în ace­­laş timp şi prima lovitură dată co­merţului dunărean, pe care C. E. D.-ul îl comite, este acela la fixa­rea quantumului taxelor de pasaj prin canalul Sulina — quantum foarte ridicat atât faţă de preţul actual al mărfurilor, cât şi faţă de cursul mondial al navlurilor. Politica tarifară a C. E. D.-ului a avut de la răsboi încoace două eta­pe: prima, până în 1928, într’o mă­sură nestânjenitoare pentru co­merţ, taxele fiind menţinute cele din 1916 şi a doua perioadă diin 1928 încoace epocă în care bazându­­şi, tariful pe gum­mninul fixat în acest din urmă an, adică în plină perioadă de inflaţie şi de urcare de preţuri, cu menţinerea lui şi azi C. E.­ D. ul creiază disproporţionalita­­te, epoca de acum fiind a prăvăliri­­lor de preţuri şi a ridicării valorii aurului, etalon la care confi­siunea percepe.­­ In ultimii cinci ani, datorită con­juncturei, din cauza acestei dispro­­porţionalităţi, tariful C. E. D.-ului, se vede în realitate crescut cu cel puţin 50 la sută faţă de preţurile, naviurile şi valorile comerciale din 1928. Lipsită de mobilitate, de ajus­tare, politica tarifară a C. E. D.­ului constitue un procedeu şi anti-economic şi anti-românesc cu un rezultat prost chiar şi pen­tru ea, după ce ani dea rândul, în epoca de urcare de navlu la Dunăre, a constituit, un bir si­gur şi gras, pe spinarea comer­ţului obligat la trecerea prin Canal, acum în epoca de împuţi­nare a navlului pentru porturile dunărene, respectiva Comisiune abia dacă, cu un tarif mare poa­te să-şi echilibreze cheltuelile menţinute aceleaşi ca în epoci­le bune ,aplicându-l la un nu­măr din ce în ce mai redus de vase. Nu ne vom ocupa deocamdată de socotelile cifrice ale C. E. D.-ului — nu ne-ar ajunge spaţiul unei gaze­te; pe lângă cele arătate, ne vom ocupa numai de câteva laturi esen­ţiale politicei sale tarifare, al căror aspect anti-economic şi anti­­românesc este mai strigător Un perceptor inutil CaptistMiea Europeana a om­erit Justificarea existenţii: tarife, taxe şi iar taxe. Parodia lucrărilor din canalul Sulina de N. SEVER CARPINIŞEANU taxe de tanarii brut al vaselor C. E. D.-ul în care România își apără interesele printr’un ministru, a avut a se preocupa în politica sa tarifară de două sisteme de taxere­­ la tonajul net al vaselor intrate pe canalul Sulina, adică să perceapă taxa ce i se cuvine la tona de mar­fă efectiv adusă sau scoasă dela Dunăre, sau la tonajul brut, adică să perceapă această taxă la capaci­tatea de încărcământ a viselor, in­diferent de tonele de marfă încăr­cate într’un vapor. S a oprit la această ultimă siste­mă, care deşi inechitabilă avea to­tuşi avantajul să-i sporească consi­derabil veniturile. In 1928, la stabilirea tarifului ac­tual pe tonajul brut, abuzul mai putea fi «înghiţit» — în acea peri­oadă importul nostru încă nere­strâns de autarhie se făcea cu vase pline, iar exportul, nesupus noianu­lui de convenţiuni de compensaţii, clearing, etc., stimulat de «reluarea afacerilor» se făcea deasemenea cu vase pline. In anii următori însă, conjunctura internă ca şi internaţională n’a’ mai permis această acoperire şi ţara noastră s‘a găsit într’un proces din ce în ce mai accentuat al fărămiţă­­rii comerţului de import-export. Nu se mai importă, şi asta de mult, cu vapoarele, ci cu tona. Exportul se restitue sub aceiași formă, dease­­meni. In această perioadă vasele circulă prin canal, pentru o bună parte fără carne. Urmând unui calcul aproxima­tiv făcut asupra traficului dună­rean raportat la capacitatea vase­(Continuarea în pag. 3-a) ­riţ cu Ilidita şi primarul Scrim despre d. primar din comuna Grindu, judeţul Ialomiţa. Nădăjduesc că faptele pe care am să le arăt în rândurile acestea, au să ajungă la urechea d-lui ministru de Interne. Iar d. primar n’o să se supere că l-am scos din anonimat. Ţăranii din comuna Grindu sunt ca toţi ţăranii noştri, împovăraţi de nevoi şi îmbătrâniţi de necazuri. D. primar a aflat de toate acestea. Şi mai ales ştie de câte ori are ţăranul nevoe de pecetea lui de bun gos­podar al satului pentru cine ştie ce fleac de hârtie, fără de care nu poate să-şi aranjeze treburile. D. primar are însă neapărat trebuinţă de voturi. Cu orice preţ. La alegerile trecute ţăranii n’au prea vrut să ştie de credinţa lui, că li s’a părut cam necredincioasă. D. primar însă e mai deştept ca alţii. Bate şi pe cei dela Bucureşti în şmecherii. Aşa crede el. Şi acum ascultaţi cum înţelege domn primar să facă majoritate gu­vernului. Ţăranul la ţară pentru orice fleac trebue să treacă pe la primărie. Vrea să-şi vândă o vită, are nevoe de bilet de proprietate, trebue să se ducă la primărie. Are nevoe de un certificat pentru ca să poată alina o suferinţă într’un spital, trebue să se ducă la primărie. Are nevoe de un act de naştere pentru copilul care-i plecat la târg la şcoală, trebue să meargă la primărie. Are nevoe de un extras de deces pentru ca să-şi în­groape un părinte sau o rudă, trebue să meargă la primărie. Şi la pri­mărie actul nu i se dă decât cu iscălitura lui domn primar şi pecetea stă­pânire! sale. Ei! ţăranii din comuna Grindu n'au mai putut să-şi primească drep­turile dela primărie pentru că d. primar stă numai acasă. Vătăjeii le spun: — Duceţi-vă la domn primar acasă. Acolo vă semnează actul şi vă pune parafa. Şi ţăranii se duc. Că musai trebue să aibă aerul în mână până la seară. Domn primar îi pofteşte înăuntru. Le vorbeşte desp­re politică, despre politica lui, îi îmbie că ar fi bine să meargă cu guvernul, iar dacă în­tâmpină ceva rezistenţă, ridică puţin glasul, nu ameninţător, dar auto­ritar. Ameţit de câte în lună şi în stele, ţăranul puţin buimăcit îi spune: .. Bine, bine, domnule primar, să lăsăm politica că ne-am săturat de ea şi iscăliţi-ne odată actul, că ne crapă măseaua după el. Atunci domn primar, puţin încruntat, ca să pară mai hotărît, se pate, te miri de unde, o Evanghelie pe care o pune în braţele ţăranului, îi ia mâna de i-o încleştează pe o cruce, şi în privirile năuce ale acestuia, îi spune mieros : — Iţi iscălesc actul dacă juri pe Sfânta Evanghelie şi pe Sfânta Cruce că de azi înainte timp de zece ani, vei vota cu partidul naţional-creştin. S’au găsit ţărani care sub apăsarea nevoii, ce nu poate aştepta, au jurat aşa cum le-a cerut primarul. Aproape şaizeci, după cum m’au in­format nişte camarazi din Grindu. Cei mai mulţi din ei sunt tare necăjiţi. Li-e inima în altă parte şi tare n’ar da votul acolo unde au jurat cu silnicie. Am aflat mai târziu că s’au hotărît să se roage de un preot să-i deslege de jurământ. Că ei nu sunt învăţaţi ca alţii să-şi calce jurământul. Ei mai cred încă temeinic în Dumnezeu şi în Sfânta Cruce. Asta e fapta primarului. S’a găsit în această ţară un nemernic, care, în foamea lui de voturi pentru politica măruntă de toate zilele, să batjocorească până şi lucrurile sfinte coborându-le de acolo de sus în noroiul spurcat al luptei pentru voturi. Nu avem cuvinte să ne arătăm scârba şi revolta. Dar trebuia şi am socotit util pentru guvern să arăt toate acestea. Pentru că fapta primarului din Grindu dezonorează şi murdăreşte însăşi lorinca şi numele partidului la guvern. Să sperăm oare că ministerul de Interne va lua măsuri împotriva primarului, care a înţeles să lupte cu viclenie şi să scoată voturi barrow cotind Sfânta Evanghelie şi Sfânta Cruce ? Numai astfel s’ar putea spăla onoarea lozincei, în care crede şi sub care guvernează. VASILE MOŞINSCHI Un film aeronautic nou In g­oana lor după filme tari, scena­­riştii nu ştiu ce fantastice acţiuni să mai născocească. Domeniul cel mai sen­sibil emoţiei sale este, fără îndoială, do­meniul apărării naţionale. Riscul compro­miterii intereselor vitale ale neamului mişcă, până în fibrele cele mai intime ale făpturii lui, pe orice om iubitor de țară. In jurul acestui risc se țes adesea filme de o superioară calitate emotivă. Un prieten, întors de curând din că­lătorie, îmi povestea ultima „bandă", care se lucrează de câteva zile într’o mare industrie de specialitate. Subiec­tul m’a emoţionat aşa de adânc, încât m’aui hotărît să-l povestesc şi cititori­lor Bunei Vestiri. Acţiunea se petrece într’o fabrică, unde de mulţi ani se lucrează la per­fecţionarea unui motor, destinat apărării aerene. Perfecţionările acestea sunt de mare Însemnătate. Dacă ele nu izbutesc consecinţele sunt foarte grave, din mo­tive care nu se precizează la film1. Directorul fabricii este un tânăr ingi­ner. El a întocmit planurile de perfec­ţionare şi tot el a dobândit conducerea executării lor, pe baza genialităţii sale tehnice, trâmbiţată la toate răspântiile de el însuşi şi de şefii lui. Filmul începe cu o scenă în camera de încercări. Un sgomot asurzitor. Mo­torul de pe banc în plin mers. Im­­­prejur, lume technică. Este o oră târzie de noapte. Comi­sia de control a departamentului avia­ţiei este de faţă. Fiecare dintre membrii ei sunt expresia însăși a oboselii. Tânărul director vine să se intere­seze de mersul probelor: — „E cu păr sau fără păr?” — ,,Cu păr”, răspunde mecanicul său de la banc-Figura directorului se înseninează: e sigur de victorie. Fără astâmpăr, unul din membrii co­misiei se învârteşte pe lângă banc. Starc că ar vrea să verifice ţevărul­ pentru alimentarea motorului cu ulei. In figurile crispate ale maiştrilor fa­bricii, ochii bulbucaţi şi înspăimântaţi se plimbă în orbite, urmărind mişcă­rile lui. Scena sporeşte în intensitate în fiecare clipită. Deodată, luminile din întreaga fa­brică se sting, ca prin farmec Proba motorului trebue deci întreruptă, din pricina întunericului. Cu revolverul în mână, unul din con­trolori cere lumină și continuarea pro­bei. Cerere zadarnică, fiind fi i se răs­punde calm că uzina de electricitate are o stricăciune ce nu se poate repara decât a doua zi. Zilele trec mereu, în frământări de­şarte. Şeful controlorilor se sbuciumă necontenit să desluşească evenimentele. Instinctul îi spune că un mister pla­nează asupra perfecţionărilor motorului. Mai departe, desfăşurarea exactă a scenariului mi-o amintesc confuz. Nu are însă nici o însemnătate, fiindcă fondul acţiunii mi-a rămas bine înti­părit în minte. Se procedează la repetarea probei mo­torului. Controlorii verifică iarăşi în amănunţime camera de încercări şi în­căperile vecine, toate sunt goale. Sub­solul bancului, gol şi el, se sigilează începe proba.­­ — ,,E cu păr?”, întreabă directorul. — „Cu păr”, sună iarăşi răspunsul. Atunci se întâmplă ceva neaşteptat. Şeful controlorilor, cum aude răspunsul, se repede în subsol, rupe sigiliul şi deschide uşa. Camera nu mai e goală, cum fusese în momentul sigilării. Chiar dedesubtul bancului de probă, stă acum un lucrător Lângă el are un vas mare cu ulei, din care pompează de zor unsoare su­plimentară printr’o ţevărie clandestină, care duce la rezervorul bancului de probă de deasupra. Uşa unui dulap de scule, larg deschisă, lămureşte unde stătuse pitit lucrătorul atunci când co­­misiunea făcuse controlul încăperilor. Misterul este dezvăluit: lucrătorul, ascuns în dulap, aştepta trecerea con­trolului şi începerea probei. Apoi ieşia tiptil din dulap şi pompa de jos mo­torului ulei neînregistrat. Astfel se as­cundea comisiunii cifra enormă a con­sumului, care stigmatiza insuccesul mo­torului. Cât priveşte înţelesul răspunsu­lui, „cu păr’’ al mecanicului de la banc, el însemna: „da, proba e trasă de păr, instalaţia de trucaj funcţionează”. Scenele următoare sunt pline de o a­­dâncă înţelegere psihologică. Ele se străduesc să prezinte oamenii aşa cum sunt ei, mici uneori ca nişte pigmei. O vie satiră a unor nulităţi, ridicate în posturi plătite gras. Şefii din întreprinderea directorului — aceia cari îl ridicaseră până atunci în slava cerului şi îi puseseră în mână sute de milioane bani şi soarta ţării — se erijează acum în călăii lui. Ei vor să aşterne uitarea pe răspunderile pro­prii, decurgând din posturile ce au deţinut, şi, în apărarea situaţiilor lor, apasă asupra directorului criminal. Ca şi cum nu ei ar fi trebuit cei dintâi să ştie ce se petrece în întreprinderea lor, ca şi cum niciodată nu ar fi trâmbiţat şi nu şi-ar fi ascuns propria lor slă­biciune în dosul aureolei nemeritate a directorului înşelător. Ultima scenă a filmului se petrece în parlament­ Şeful departamentului a­­viaţiei este interpelat. O întrebare îmi stărue încă în minte: — ^Fabrica nu putea ascunde în fiecare avion câte un pompagiu clan­destin de ulei. Dacă frauda criminală (Continuarea in pagina 2) Douăzeci de ani dela moartea d-ralui C. I. Istrati chimie dela Universitatea din Bucum­reşti au format generaţii întregi de pro­fesori, cari au transformat atât în U­­niversitate cât mai ales în şcoala se­cundară, studiul chimiei, dintr’un o­­biect arid şi rece, într’unul plăcut, u­­şor şi atrăgător, prin acele magistrate aplicaţii practice cari însoţiau lecţia teoretică. Organizator desăvârşit, îşi­ arăta în­­treaga măsură a puterii lui în 1904­, realizând dintr’o mlaştină — focar de boli — un parc cu care se poate mân­­dri şi azi ţara noastră, Parcul Carol I. Orator perfect, doctorul Istrate, pu­ne acest dar în serviciul patriei, mai ales în ultimii ani ai vieţii, când, ală­turi de Take Ionescu, Nicolae Filipes­­cu, Delavrancea şi ceilalţi, luptă fie in ţară fie în străinătate, ţinând înflăcă­rate cuvântări, pentru intrarea Româ­niei în război, alături de Franţa. Astăzi când ţara noastră se găseşte în pragul unor transformări esenţiale în formele ei fundamentale figura doc­­torului Istrati poate fi luată drept pil­dă de ceea ce poate însemna multă cinste şi demnitate. A munci fără preget a fost gândul de fiecare pas a doctorului Istrati. . Muncă cinstită — nici o pată neum­­brindu-i viaţa — a fost întreaga acti­vitate a doctorului Istrati. A fi demn — de la ţinuta marţială când îşi ţinea lecţiile până în cele mai grele zile ale vieţii lui, a fost înţelesul adânc, moral al existenţei doctorului Istrati. DIONISIE FOTESCU Deşi au trecut două­zeci de ani de la moartea doctorului C. I. Istrati, calită­ţile excepţionale cu care natura a în­zestrat acest suflet de elită, au făcut ca spiritul lui să fie mereu prezent şi figura veşnic actuală în şcoala şi socie­­tatea românească. Profesor neîntrecut, lecţiile lui de

Next