Buna Vestire, martie 1938 (Anul 2, nr. 300-322)

1938-03-02 / nr. 300

ANUL II. - No. 300 Directori : DRAGOȘ PROTOPOPES­CU Taxa poștală plătită in numerar, conform aprobării No. 23364 958 GRIGORE MANOI­LESCUI fis*£*. o pagini 3 Lei TELE­FO­ANE Direcţia, Redacţia ... 4.84.34 Administrata . . . . . 4.85.82 Tipografia................. 4 77.56 H AD LIDER DE LUPTA Ml Rctîaefor-şeî MIHAIL POLIHRONIADE Redacţia şi Administraţia: BUCUREŞTI Bulevardul Elisabeta 12, etaj II. Cont C.E.C. Nr. 1256 Comune urbane Miercuri 2 Martie 1938 Comune rurale 1 an Lei 500 6 luni­õ 250 3 luni Õ 125 ABONAMENTE: 1 an Lei 700 6 luni » 350 3 luni » 175 ProblemagjftjgBBS D. Dr. Filderman se mută la Paris Suflet de graniţă Un fapt menit să arunce o lumină deosebit de vie asupra adevăratelor sentimente a evreilor faţă de ţările care îi adăpostesc vremelnic. D. dr. Fil­­derm­an fost vreme de zeci de ani preşedinte al «Uniunei Evreilor Pământeni» sa supărat pe România şi a hotărît să se mute defi­nitiv la Paris. Când, înainte de război­­, a fost înfiinţată «Uniunea Evreilor Pământeni», ea avea rostul să demonstreze că evreii născuţi şi crescuţi pe pământul româ­nesc sunt legaţi de România nu numai prin interese materiale trecătoare, ci şi cu rădăcini sufleteşti care nu se pot uşor smulge. . încă de pe atunci se încerca să se facă deosebirea dintre evreii aşezaţi de multă vreme la noi — evreii pământeni — şi cei proaspăt veniţi de peste hotare. Şi U. E. P., cu d. dr. Filderman în frunte, a cerut şi dobândit drepturi politice pentru evrei tocmai proclamând această presupusă alipire de pămân­tul românesc. După acordarea drepturilor evreii cetăţeni aui uitat de deosebirea care o invocau şi au încurajat venirea în ţară a sute de mii de noul coreligionari din alte ţări aducând astfel la maximum de intensitate problema evreiască, pro­­p­lem­a rostului tuturor evreilor, pământeni sau venetici. Acum, în ceasul primejdiei s’a încercat iarăşi să se ridice cu talent şi cu aparenţă de dreptate deosebirea între cele două categorii. Dar supărat de nu ştiu ce incident, purtătorul de stindard al «pământenilor» a anunţat grav că părăseşte pământul ţării pentru totdeauna. Şi a dovedit astfel că nimic nu-i lega sufletul de ţara in care s’a născut, că a trudit minciună o viaţă întreagă, căutând să ne înşele pe noi cu sentimentele pământenilor. Şi pleacă la Paris umile în puterea obişnuinţei va înfiinţa probabil «Uni­unea Evreilor Francezi». GRIGORE MANOI­LESCU r .V­X­­ . a II» a»a»,a ce » I..__­ _ ____L-A . _______ _ __­ . TM Observam într un articol mai de mult că economia româ­nească nu cunoaşte «probleme» decât în momentele de criză şi că, dacă totuş lucrurile au mers relativ bine, trebue să mulţumim lui Dumnezeu, în preocupările economice ale Căruia necazurile noastre româneşti se bucură de un tratament preferenţial. Se în­tâmplă însă, de la o vreme, odată cu sfârşitul secolului trecut, că o criză latentă stăpâneşte economia mondială, ca repercusiuni ine­vitabile şi asupra economiei noastre. De aci permanenţa proble­melor cari se pun şi se cer rezolvate; de aci preponderenţa fap­tului economic, criteriu de orientare politică pe eşichierul vieţii internaţionale, piatră de încercare a conducătorilor în ordinea internă. Politicul e fecundat de economie. Noi românii am asistat, aproape contrariaţi, la o foarte gravă problemă pusă economiilor occidentale, ca un efect direct al crizei economice: şomajul. Contrariaţi, într-adevăr, pentru că economia noastră primară nu cunoştea fenomenul. Deşi, pentru a fi în cursul vremii, ne-am grăbit să facem sta­tistică, după metodele şi cu rezultatele cunoscute. Fericiţi că nu avem şomeri industriali sau agricoli, ci numai câteva exemplare de şome­ri intelectuali, am crezut că pe jumă­tate problema muncii este rezolvată. Şi ne-am înşelat. Ca totdeauna când ni s-a cerut un efort propriu de înţelegere a realităţilor noastre. Şomaj este nu numai lipsa totală de ocu­paţie productivă, ci chiar situaţia, foarte frequentă, a unei ocu­paţii insuficiente pentru întrebuinţarea capacităţii normale de muncă a omului şi, în consecinţă, a retribuirii sale îndestulă­toare, pentru o viaţă normală. Cauza obicinuită a şomajului este reducerea voluntară a capacităţii de producţie industrială sau agricolă, din lipsa debuşeelor. Ce se întâmplă la noi? Avem un şomaj parţial camuflat. Deşi toată lumea are o ocupaţie, totuşi: 1) nu se întrebuinţează întreaga capacitate de muncă; 2) nu se retribuie suficient pentru o viaţă normală. Când spun acestea mă gândesc atât la funcţionari, cât la muncitorii agricoli, şi la cei din fabrici. De ce acesta situaţie? La noi cauza nu este aceeaş ca în occi­dent. Noi nu posedăm un organism economic a cărui capacitate de producţie să fie din lipsa debuşeelor comprimată aşa cum s’a întâmplat în Statele Unite cu agricultura şi industria, în Anglia, Germania, Italia, etc. cu industria; economia noastră nu şomează spre a impune şomaj şi muncitorilor, economia noastră, în schimb nu inventeză spre a îmbrăţişa imensul potenţial de muncă românească şi, în consecinţă, a sălta nivelul de viaţă al masselor lucrătoare. E o problemă de economie românească de resortul unui Stat puternic şi activ. ALEXANDRU CONSTANT Redactorul economic al ziarului „Le Figaro» a crezut interesant să facă o listă a celor mai mari între­prinderi economice de pe glob, luând drept criteriu cursul de cotare a ac­ţiunilor la bursă. Lista aceasta­ scrie autorul, trebue să fie «Alma­nahul Gotha» al vieţei economice. Dăm şi noi mai jos lista aceasta, în ordinea importanţei fixată de Le Figaro. No. 1 American Tel et Tel. No. 2 Imperial Tobacco. No. 3 General Motors No. 1 St. Oil of New Jersey No. 5 Du Pont de Nemours. No. 6 General Electric. No. 7 Royal Dutch. No. 8 u. S. Steel. No. 9 Brit. Amer. Tobacco. No. 10 International Nickel. No. 11 Shell Transport. No. 12 Imperial Chemical. No. 13 Canal de Suez. No. 11 Midland Bans. Comentând, lista de mai­ sus, au­torul ei scrie: «ţinem să subliniem că totalitatea acestor noui între­prinderi trăesc şi îşi îndeplinesc activitatea în cadrul unei economii libere şi democratice» Astfel, ara­tă el, din cele 11 întreprinderi 6 sunt societăţi americane care au rezistat politicei de New­ Deal; 5 sunt societăţi engleze şi trei socie­tăţi de naţionalitate canadiană, o­­landeză şi franceză. «­Statele Unite şi Anglia ocupă deci pe lista noa­stră un loc egal de important­». Pentru a-şi complecta imagina a­­cestei nobleţe economice redactorul ingenios face şi ultima constatare: «Statele totalitare lipsesc com­plect. Fără îndoială că nu ne-am fi o­­prit asupra unui reportaj care ti are nimic important şi mai ales nimic nou, dacă nu am fi voit să anali­zăm oportunitatea lui. Un gazetar scrie acela ce crede că interesează. Deci prin această prizmă vom ana­liza interesul «almanahului Gotha economic». Analogia listei sale cu celebrul Gotha, în care erau trecute familii­le nobile cu toate schimbările ce surveneau,­ne face să înţelegem că autorul crede că nobleţă unei în­treprinderi se judecă după cotarea acţiunilor la bursă deci după bene­ficiile pe care le obţine şi pe care le importe acţionarilor. Suntem obligaţi să constatăm că se face o mare eroare şi că acel «Gotha economic» trebue să-şi în­ceteze opoziţia ca şi Gotha nobili­­mei care dela răsboiu n’a mai apă­rut. Statele totalitare lipsesc de­oare­ce acolo se plămădeşte economia cea nouă în care economicul şi ca­pitalul servesc nu stăpânesc şi ca atare primesc o remuneraţie raţio­nală şi nu storc câştiguri pe orice căi. «Gotha» din Le Figaro ne-a arătat că economia nouă este pe drumul cel bun . M. Dorneanu Economice Un Gotha economic Hotarele Romaniei Ii m ri(U(«rim pământu de VIRGIL POPESCU Oraşe de graniţa sub tâlcatul ludei. Istorii triste. Colonizarea, sa ne grăbim vii Cele patru oraşe de pe graniţa care ne desparte de Ungaria, adică Satu Mare, Cărei, Oradea şi Arad, sunt locuite, aşa cum am arătat în reportajul trecut, de foarte mulţi minoritari, cari, în cazul de faţă, pot fi consideraţi majoritari. Situaţia aceasta este urmarea fi­rească a unor întâmplări nefireşti, corespondentul social al unei istorii nedrepte, înainte de a fixa unele norme după care s’ar putea face o întări­re a populaţiei româneşti din ace­ste oraşe mărginaşe, să cercetăm cum au reuşit să se înstăpâneze ac­tualii­­lor posesori din punct de ve­dere economic şi numeric, jidanii. METODE IUDAICE Dacă se cercetează istoria dias­­porei, sau, mai bine zis, dacă vom încerca să stabilim un grafic, al ex­pansiunii biologice a jidanilor, vom observa că ei au întrebuinţat tot­deauna şi întrebuinţează şi in pre­­zent metoda clasică a microbilor. Mai pe înţeles, întocmai ca şi mi­crobii, jidanii au mai întâi grija să anemieze ţinutul hotărît cuceririi, care este întotdeauna ţinutul cel mai apropiat de ultima lor cucerire. Cum produc ei această anemiere? In primul rând pe cale economică. Fără să li se simtă prezenţa, prin propuşi sau societăţi camuflate, cumpără orice este sau nu disponi­bil : terenuri agricole, forestiere, industrii, întreprinderi de specta­cole (neapărat), localuri de distrac­ţie etc. Pentru a ajunge la acest re­zultat economic, jidanii între­buinţează a doua lor armă pu­ternică, corupţia administrati­vă. In clipa în care aparatul ad­ministrativ a fost demoralizat, ţinutul este ca şi cucerit. Aşeza­rea jidanilor este o simplă for­malitate. Iar după ce s’au aşe­zat în regiune, începe partea a doua a invaziei, consolidarea cuceririi, prin sărăcirea băşti­naşilor pentru a-i aservi între­prinderilor economice iudaiza­­te şi prin demoralizarea lor cu ajutorul «instituţiilor de specta­col cultural». ISTORII TRISTE Să localizăm întâmplarea, adică s’o raportăm la regiunea care ne interesează. Centrul de expansiune iudaică în Europa Centrală a fost Galiţia, cu­cerită şi ea în secolul trecut tot prin metoda rallye-ului. Din această regiune iudaismul şi-a aruncat tentaculele în toate di­recţiunile, dar mai ales spre Sud, unde erau terenuri mai bogate şi rezistenţă mai slabă, deoarece şi-au dat seama că din lupta dintre ro­mâni şi unguri ei puteau fi singu­rii profitori. Au cucerit în primul rând Maramureşul, unde sunt majo­ritari la oraşe şi egali în număr cu românii la sate. Apoi cuce­rirea a fost consolidată după metoda de mai sus, urmele iu­­daismului fiind evidente în toate ramurile de activitate ale Maramureşului. Odată poziţia aceasta cucerită, jidanii au mers mai departe. Au cu­cerit pe rând Sătmarul şi Sălajul, mai ales oraşele de pe aici şi sunt pe cale de a cuceri Bihorul şi Ara­dul în capitalele cărora — Oradea şi Arad — au pus picior puternic. Influenţa jidanilor galiţieni pe a­­cest meridian se simte până depar­te în Oltenia, unde, cu perciunii tă­iaţi şi cu caftanele schimbate în haine de turişti, pregătesc cuceri­rea prin acapararea bogăţiilor da tot felul. In prezent atacă pădurile. CE FACEM NOI ? In faţa acestei invazii în toată regula, noi am cam stat cu mâi­nile în sân, înjurând printre printre dinţi, sau amuţind ad­mirativ. Am făcut chiar şi mul­tă teorie, sfârşitul lui Tischler rămânând un caz cu totul izo­lat. Până acum ne-am supus cu resemnare întocmai ca nişte vite pornite spre abator. Dar lucrurile au mers atât de departe, încât res­­tul nostru de demnitate naţionala ar trebui să ne pună în mişcare. Şi întrebarea care se pune prav este următoa­rea: Cum ne vom reinte­­ctra în patrimoniul naţio­­nal ? PRIMA DATORIE Cel dintâi lucru pe care trebue să-l facem este curăţirea terenului. Pe graniţa de vest au crescut ciu­linii şi spinii care înnăbuşe ogorul românesc. Aceşti ciulini şi spini trebuesc smulşi şi puşi pe rug în­tocmai cum plugarul cel mai bun îşi curăţă pământul care a stat prea mult de pârlog. Populaţia parazitară, vreau să spun neproductivă, jidanii galiţieni bogaţi sau săraci, veniţi numai cu (Continuare în pa­gina II) Intr’un articol din numărul trecut al ziarului nostru, am subliniat caracterul spiritual şi reprezentativ al hotarului. Şi aruncam în cumpăna discuţiei o serie de probleme menite să fie obiectul unor articole viitoare. Să ne oprim puţin asupra titlului din creştetul rândurilor de azi Sufletul de graniţă — ori, dacă vreţi, sufletul grăniceresc — ar trebui să fie o chemare de foc în zona frontierelor. Pentru că nicăeri ca acolo, la sfârşitul geografic şi politic al ţării, nu se aude mai bine cum bate inima Neamului, ascunsă în brazdele calde ale pământului străbun. Pentru multă lume — chiar pentru prea multă lume — ţara este o unitate geo­grafică şi politic-administrativă, o unitate oarecare, iar Neamul, în cel mai bun caz, o doctrină sau un admirabil prilej de speculaţii metafizice. La hotar, însă, Neamul — permanenta vie, ţară de peste viaţă şi moarte geografică — e simţit, deplin şi de plugarul care, în loc să urce în vânătări de gând, coboară adânc, tot mai adânc, până în străfundul mormintelor şi — îmbogăţit cu zestrea lor testamentară — scrie istoria de brazdă. La graniţă, acolo unde prezenţa străinului se face, prin concursul împrejurărilor, simţită la fiecare pas, şi poţi da bine seama de ce eşti TU, de altul, de ce este românesc şi de ce este neromânesc. Acolo drumurile se despart şi prăpastia se taie adânc de tot. Româ­nul de la hotar împrumută ceva, o far­mă, din personalitatea Neamului. Nu mai e simplu român prin naştere, prin certificat, nu mai e român per accidens, îşi dă bine seama omul că a fost rostuit aşa, că nu poate fi alt­cineva şi că trebuie să fie aşa. Crede în rostul lui, e mândru de acest rost. Românul de graniţă, plasat in linia destinului de Neam, stă, cu toată fiinţa lui, sub pecetea mândriei de Neam. El nu face concesii, nu crede în dozarea măsurilor, nu este diplomat, nu pactizează. El crede, ştie ce vrea şi nu se abate din calea credinţei acesteia. E un om întreg, un Român deplin. Veşnic atent la străinul din faţă, totdeauna cu faţa la duşman, Ro­mânul de graniţă rămâne neclintit, statuar, pe poziţia lui de intransi­genţă românească. El nu-şi discută credinţa de Român. O mărturiseşte. Şi această mărturisire se face, zi de zi, ceas de ceas, sub patrafirul Ge­rului , care, din imensa bunătate a lui Dumnezeu, îi primeşte pe toţi­— — dar în strana de arătură strămoşească şi românească, aceea care este numai a lui. Deşi departe de inima ţării, el o simte vie, aproape de el şi bătând la fel cu inima din pieptul lui de grănicer. Aşa e sufletul graniţei. Aşa trebuie să fie. De-aci imensitatea lui şi imposibilitatea de a-l încadra într’un caprina. I»e-aci continuitatea şi — aş zice — caracterul intemporal al sufletului grăniceresc. Şi când zic intemporal nu înseamnă că am spus numai înafară de timp, independent de timp, ci şi peste timp. Din acest punct de vedere sufletul de graniţă este una cu sufletul Neamului. El este şi permanenţă. Şi atitudine. Şi pază. Şi mărturisire. Oride câte ori stai în faţa unui pichet străin, simţi puternic că eşti Român, odată cu voluptatea mândriei de-a fi Român. Noaptea, când se sting luminile şi când liniştea e mare, în fiecare şuet de vânt, în fiecare tremur de frunză, în mirosul tavăn al pământu­lui şi’n aroma ierbii, simţi cum se înalţă sufletul graniţei şi cum toate, cele ce nu vorbesc, şoptesc româneşte. Morţii, pământul, pădurea, toate freamătă grănicereşte. Soldatul de la pichet este simbolul lor, e dovada că sufletul graniţei e prezent şi ne reprezintă ţara în faţa amicului, aliatului sau duşmanului de la pichetul din faţă. Gândurile acestea le-am cules pe un drum nocturn, spre Car, la gra­niţa româno-maghiară. Plena, înaintam din greu prin noroi. Cât pe a ei să trecem în Ungaria. Drumul ne-ar fi putut înșela. Intunerie beznă. Parcă am fi fost exilați în Siberia.­­ Ne-a condus cineva, ceva, totuși. Inima Neamului. Care refuza hota­rul străin. VALER­IU CARDU Istoria național-socialismului Procesul „Putsch“-ului IV. La 26 Februarie 1924, începe la Mün­chen, în fața tribunalului popular, in­stalat ad-hoc în fosta școală de infante­rie din strada Blutenburg, procesul „Putsch’’-ului. Prezidează Neithardt, procuror fiind Stenglein. Pentru înaltă trădare sau complicitate sunt acuzaji: Adolf Hitler (apărat de Dr. Roder); generalul Ludendorff, Ernst Pöhner, dr- Wilhelm Frick, dr. Friedrich Weber, Wilhelm Brückner, Ernst Rohm, Robert Wagner, Hermann Kriebel şi Heinz Pernet. La 27 Martie, Hitler își spune ulti­mul cuvânt, iar la 1 Aprilie se dă sen­tinţa. Condamnările sunt următoarele: Hitler, Weber, Kriebel şi Pöhner: câte cinci ani Închisoare^ Brückner, Rohm, Pernet, Wagner, şi Frick: câte un an şi trei luni închisoare^ generalul Ludendorff e achitat. In alte procese, au fost condamnaţi şi următorii: Rudolf Hess, Julius Strei­cher, Max Amann, Gregor Strasser, Ed­mund Heines şi 40 de membri ai „tru­­pei de asalt Hitler". După dizolvarea NSDAP-ului, naţio­­nal-socialiştii se divid în două. Alfred Rosenberg fondează „Gross­deutsche Volksgemeinschaft", în opozi­ţie cu Ludendorff şi german-popularii. Cellalt grup se afiliază blocului popu­lar bavarez. La 6 Aprilie au loc alegerile pentru Landtagul bavarez, care s - auto-dizolvat la 22 Februarie. Blocul popular bava­rez ia 23 din 123 de mandate, iar la 9 Iulie Gregor Strasser ia cuvântul, ca prim national-socialist, In parlament. La 4 IMai au loc nouile alegeri pentru Reichstagul dizolvat la 13 Martie. Se alcătueşte o listă comună a national-so­­cialiştilor cu german-popularii. Acea­stă listă întruneşte 1.924­ 000 de voturi,­­— deci 32 de mandate din 472. Feder, Frick, Mergenthaler şi Rohm intră în Reichstag. La alegerile pentru Landtagul din Wü­rtemberg, naţional-socialiştii obţin 3 mandate, iar la cele din Anhalt 2 man­­date. La 16—17 August, o mare adunare sub preşedinţia lui Ludendorff la Weimar, anunţă unirea mişcărilor patriot-popu­­lare. Cu toate acestea, divergenţe tot mai acute între naţional-socialiştii pro­priu zişi şi german-populari. La 26 August, Feder vorbeşte în Reich­stag împotriva legii bancare. La 6 Octombrie, alegeri cetăţeneşti la Hamburg. Naţional - socialiştii obţin 13.500 voturi (4 mandate din 160). La 7 Decembrie au loc alegerile Reich­stagului dizolvat la 20 Octombrie. Toate partidele cari au fost pentru cunoscuta lege Dawes, câștigă mandate. Natio­­nal-socialiştii, cari au combătut-o pierd 18 mandate. In Landtagul prusian, intră numai un national-socialist. La 20 Decembrie 1924, Hitler şi Krie­bel sunt eliberaţi din fortăreaţa l­and­­sberg. Ultimul — pleacă în calitate de instructor In China. La 12 Februarie 1925, mişcarea ger­­man-populară se dizolva. Scurt timp după eliberare — la 26 Februarie 1925 — Adolf Hitler publică în primul număr de reapariţie al zia­rului „Völkischer Beobachter", al cărui editor e însuşi viitorul Führer, iar redac­­tor-şef Alfred Rosenberg, articolul: „Li­nii fundamentale de orientare pentru o nouă aşezare a partidului german murs­­ciotresc naţional-socialist", iar la 24 Februarie vorbeşte pentru întâia oară după eliberarea sa în „Burgerbrăukel­­ler" din München, anunţând reînfiinţa­rea NSDAP-ului şi înlăturarea divergen­ţelor din­tre diferiţii conducători. Blocul popular şi „Grossdeutsche Volksgemein­schaft" se dizolvă. In Reichstag, parla­mentarii Frick, Feder, Dietrich şi Stras­ser se despart de german-populari. In foiletonul nostru viitor, vom arăta cum s'a reorganizat NSDAP-ul în de­cursul anului 1925. Hitler depune o muncă uriaşă pentru refacerea partidului, care, de-acu îna­inte, va merge cu paşi gigantici către victorie. Dăm mai jos un tablou al membri­lor înscriși în NSDAP: 1925, 27.117 membri; 1926, 49 523 membri; 1927, 72 530 membri; 1928, 108.717 membri; 1929, 176 426 membri; 1930, 389 000 membri; 1931, 806.294 membri; April 1932, 1.000 000 membri. Ascensiunea aceasta arată clar câtă Încredere avea poporul german în a­­cela, care în 1933, avea să-și salveze patria dela ruină, s’o elibereze de tira­nia iudaică și de jugul marxismului. Hitler nu s’a îndoit nici o clipă de victoria finală. Toate obstacolele cari i se puneau în cale, cădeau aproape de la sine, prin forţa destinului. Suportând cu calm calomniile odioa­se ale jidanilor din presă şi din viaţa publică a Germanniei, pe care ei o in­vadaseră nu numai materialiceşte, ci şi spiritualiceşte, viitorul cancelar îşi con­tinua cu răbdare, dar şi cu tenacitate drumul spre ţelul suprem: salvarea pa­triei bolşevizate sau chiar anarhizate de marxişti. Dispunând de oameni devotaţi şi con­vinşi că el va fi salvatorul Germa­niei, Hitler creează încă din 1925 u­n nou stil de viaţă pentru poporul său — un stil, pe care, după anul 1933, îl va duce la desăvârșire. Mircea Streinul îndemn la un lucru temelii. Am primit de curând o broşură a Institutului de studii latine, pur­tând un cuvânt înainte al d-lui prof. N. I. Herescu. Este vorba acolo despre o iniţia­tivă care trece peste orice cuvânt de laudă pe care am putea noi să-l transcriem aci. De ce? Pentru că în ultimul timp, cuiltura noastră aluneca tot mai mult către superficial, către acci­dent, deci către moarte, din pricina ignorării criminale a clasicismului, din pricina tuturor împrumuturilor uşoare pe cari le primeam cu bra­ţele deschise. Clasicismul rămăsese la noi o simplă amintire sentimentală pen­tru profesori şi oameni de cultură, iar pentru rest... o exagerare. Tot ce era frivol isi găsea terenul ne­­merit la noi. In timp ce în Franţa, de pildă după cum ne spunea d. prof. Hereto Ai, — într’o conferinţă la Radio, — Electra lui Giraudoux se joacă în sute de reprezentaţii, la noi ar că­dea din repertoriu după 2—3 zile, pentru că în schimb să se întreacă în glorie Tănase şi compania Mi­­hăilescu, etc. Iată o situaţie cum nu se poate mai gravă. Pentru că nu este vorba numai de lipsa unei educaţii orientale, ci de lipsa de priză a noastră şi a tim­purilor pe care le trăim, din m­are­­le rezervor spiritual pe care îl for­mează studiul şi virtutea clasicis­mului. Am fugit de clasicism, am frigit atunci de adevărul iniţial al culturei. Obosiţi mai ştiu eu de ce treburi ne-am proptit întro litera­tură facilă, într’o învăţătură de mântuială, pe care o strigam şi o practicam naivi. Institutul de studii latine îşi pro­pune prin desăvârşita competenţă a d-lui prof. N. I. Herescu, să cerce­teze «cauzele cari au condus la scă­derea Interesului faţă de latinitate şi faţă de creaţiunile sale in ţara noastră», şi de aci, apoi o restabili­re din rădăcină a tradiţiei noastre culturale. Un lucru de mari proporţii şi de nebănuite consecinţe: îndemnul acestui institut est­e un îndemn către o nouă disciplină şi către o nouă aşezare culturală. Gabriel Bălânescu

Next