Buna Vestire, aprilie 1938 (Anul 2, nr. 323-334)
1938-04-06 / nr. 323
ANUL II. No. 323 Directori | Taxa posta IS plătită in numerar, |_ conform aprobării No. 23564/938 |S pagini 3 Lei DRAGOŞ PROTOPOPESCU GRIGORE MANOILESCUII Redacţia şi Administraţi BUCUREŞTI Bulevardul Elisabeta 12, etaj II. TELEFOANE Direcția, Redacfia . • .4.84.34 Administraţia . . • • . 4.85.82 Tipografia................... 4 77.56 Cont C.E.C. Nr. 1256 Comune urbane ARONA 1 an Lei 700 6 luni » 350 3 luni » 175 ME N T E: Comune rurale 1 an Lei 500 6 luni » 250 3 luni » 125 Ofensivi sau Defensivi? O discuţi© oportună, care ar putea fi şi instructivă, se poarta intre gazetele româneşti. Discuţia ar putea fi şi instructivă dacă ar lipsi tonul veninos şi unilateralitatea exasperantă a unora dintre combatanţi. Este însă interesantă. Se desbate anume problema atitudinei noastre ca Stat şi neam în faţa lumii actuale şi a Istoriei, fi-va această atitudine propulsivă, dinamică, ofensivă, sau, dimpotrivă, o atitudine resemnată, statică, defensivă? Iată termenii problemei. Cine sunt protagoniştii şi cari sunt argumentele? Pentru atitudinea activista, ofensivă militează aceia, cari au dovedit permanent curaj in gândire, prospeţime în viziune şi mai ales, simţul proporţiilor măreţe ale destinului românesc; pentru atitudinea pasivistă, defensiva se înscriu rămăşiţele vechilor cadre politice, beneficiarii vecinilor concepţii politico-economic©, reprezentanţii psihologiei conservatoare, statutarii, am spune, cari trăiesc din dinamismul cristalizat al trecutului. Limbajul unora şi altora este revelant. Se spune de o ponemire ce n am dovedi virilitatea neamului nostru printr’o prezenţă îndrăzneaţă în contemporaneitate ? Pentru ce aceeaş atitudine timorată, de vinovaţi în faţa lumii şi a Istoriei? Să fim dinamici, să dorim mai mult decât reprezentăm, în toate domeniile. Dacă ar fi să nu cucerim decât o «piaţă comercială nouă» şi încă ar însemna ceva , am cuceri. Următor acestui fapt am permanentiza conştiinţa învingătorului şi am localiza revirimentul colectiv al satisfacţiiilor reînnite. In afară de exerciţiul eficient al tensiunii maxime a patentelor noastre şi de realizarea lor concretă într’un plus de prestigiu şi de bună stare. Este imprudentă şi nedreaptă această veleitate, răspund conservatorii. Noi trebue să fim mulţumiţi cu actuala stare. Suntem beneficiarii din plin ai marelui război, graţie unor alianţe şi unor tratate. Datoria momentului de faţă şi a celor viitoare este să conservăm. Să conservăm vechile alianţe (şi evident, vechile adversităţi), să conservăm global tratatele, care consfinţesc şi statutul nostru teritorial, să conservăm o linişte defensivă în toate domeniile, mulţumiţi că nu se ocupă nimeni de noi acum şi niciodată. Dacăeste cu putinţa, să stăm tăcuţi aci în poala Dunării şi pe şoldurile Carpaţilor aşa cum suntem. De ce să ne agităm ? Asta ar fi anarhie, pentru că ar însemna să se spargă cadrele interne existente şi să se sfarme sistemul alianţelor din afară. Apoi, ar fi nedrept pentru vecini: suntem un stat de drept şi ne comportăm consecvent faţă de vecini. Un rezumat: împotriva oricărei evadări din trecut, împotriva aventurii! Aceste două atitudini corspund psihologic şi biologic la două vârste. Cea de a doua însemnează gherontocraţie şi caracterizează marile democraţii occidentale. Democraţii al căror elan vital este sleit, cari s’au realizat maximum în secolele trecute, într’o epocă în care noi ne... conservam fiinţa. Astăzi aceste democraţii îşi conservă poziţiile câştigate, prin forţă şi, în principal, cu zapise, cu texte. Echilibrul între forţă stăpânitoare şi patrimoniul lor se ditrenă, de aci regimul excesiv de drept, de aci organizarea în adâncime statică..., corporatistă. Acestea sunt neamuri îmbătrânite, ataşate, în toate domeniile (politic, social, economic, financiar, industrial) vechilor forme. Dar noi ? împreună cu celelalte state din sud-estul european reprezentăm, biologic, cel mai important rezervor de vitalitate europeană în momentul de faţă (U. R. S. S.-ul ne mai egalează). «Sud-Estul european, spune A. Reithinger în foarte interesanta sa carte «Le visage économique de l’Europe», este împins spre viitor de un puternic val de energie biologică şi demografică. Faptul este esenţial. Dovadă schimbarea de perspectivă ce se impune restului european în această privinţă: «Este foarte greşit de a considera această regiune aşa cum se mai face şi acum, ca istmul care leagă Occidentul de Orient, nu ca o simplă zonă de influenţă a marilor puteri, nu o regiune de colonizare economică». O spune un german, adânc cunoscător al situaţiilor economice din Europa şi o subscrie un francez tot pe atât de bine Informat. Aşadar, un destin diferit de al marilor democraţii ni se pregăteşte. Centrul de importanţă european se deplasează în Est şi Sud-Est, pentru că determinanta fundamentală şi decisivă a viitoarelor poziţii economicopolitice este vitalitatea etnică. Şi în această materie, poporul român dovedeşte, în aceste momente, o vitalitate surprinzătoare (33,2 la mie, faţă de 16,5 la mie în Germania şi 16,5 la mie în Franţa). Este voia lui Dumnezeu aceasta şi noi greşim dacă nu o urmăm. Trebuie să fim dinamici , suntem obligaţi printr-o lege supremă! Trebue să privim îndrăzneţi viitorul, suntem predestinaţi să-l avem strălucitor! Trebuie să fim ofensivi, avem imens de cucerit! Alexandru Constant Primăvara 'n ţară După o iarnă posomorită şi fără prea multe bucurii, soarele a prins să-şi reverse cu mai multă putere căldura şi câmpiile au început să 'mbrace haina cea noua, verde şi mătăsoasă, a nădejdii. Un cer de clare, pergiliene azuren, se desfăşoară ca o boltă putneană peste ţară. Zările se desfăşoară în contururi clare, de bun augur, iar pomii şi-au deschis mugurii la lumina exuberantă a acestui bine-vestitor Aprilie. Ţăranii au ieşit cu plugurile la farina. Cu muşchii încordaţi în aerul tare al primăverii, profilaţi ca nişte gigantice statui de bronz peste ceruri, încrezători în veghetorul, dintru cele înalte, oamenii pământului muncesc după orânduirea veacurilor. Ţăranii noştri! Aceşti ţărani de nobilă înfăţişare dacă, puternici şi cuminţi, cari ştiu să-şi schimbe, la nevoie, sapa în sabie apărătoare! Acuma, liniştiţi ca un munte n furtună, iar mâne, poate, în vâltoarea unui războiu, neînfricoşaţi luptători, zei crunţi şi ’ndârjiţi ai pământului românesc... Binecuvântată zodie a avut ţara asta cu astfel de ţărani, pe cari noi îi cunoaştem altfel decât din goana unei limuzine! Din Bucovina sfinţită, de moaştele lui Ştefan şi din somptuoasele ei plaiuri, până la dulcile zări ale Munteniei line ca o Dunăre largă, — pretutindeni aceiaşi ţărani voevodali, peste cari albăstrimile cerului flutură lumini de mir şi de legendă. Ei au rămas dârji, neînfricoşaţi, dealungul istoriei. Nici barbarii cei sălbatici, nici îngâmfarea musulmană nu i-au putut înfrânge, şi nimic, în eternitate, nu-i va putea smulge din tăria lor de oşteni ai plaiurilor româneşti. Câmpiile au început să îmbrace haina cea nouă, verde şi mătăsoasă, a nădejdii... Pământul ţarii se trezeşte şi, poate, morţii lui din veacuri ascultă lumina primăverii, vuind prin ramurile pădurilor nesfârşite. Datoria noastră e să’ngenun- chiem o mulţumire lui Dumnezeu, care ne-a ’nvrednicit cu un astfel de pământ şi cu astfel de oameni. Miraculoase plaiuri româneşti! Iară de ’nălţări manolice, de mănăstiri şi mioriţe! 1oaia ţara asta e o imensă mănăstire, înălţată întru slava lui Dumnezeu. Totul, dela doinele ciobanilor de pe dragul Rarău şi până la horbotele de piatră ale Arnotei, vesteşte geniul unui popor de aleşi. Fie caprimăvara asta să ne întărească şi mai mult în credinţă şi faptă. Sufletul nostru, transfigurat de cântecul victorios al primăverii, va înflori asemenea merilor, o curată şi vibrantă mărturisire a unei gigantice trăiri în românism. Mircea Streinul Pentru prietenii nouri «Cât timp eşti fericit numeri mulţi amici» scria odinioară cu amărăciune Ovidiu, exilat din strălucirea Romei imperiale pe malurile Pontului Euxin, în Tomisul bătut de Crivăţ. «•Aceiaşi constatare melancolică o facem şi noi astăzi. Când greutăţile s’au abătut asupra noastră, prietenii — atât de numeroşi şi de sgomotoşi în zilele fericite — au început să dea bir cu fugiţii. Nu ne pare rău că ne părăsesc nerecunoscătorii şi laşii. Celor care ne-au rămas credincioşi în zile bune ca şi în zile grele, le mulţumim şi le cerem şi în viitor prietenia lor activă. Prieteni cari citiţi «Buna Vestire», înţelegeţi că această foaie de credinţă şi luptă românească trăeşte numai prin voi. De aceia gândiţi-vă zilnic la ea. Sprijiniţi-o, răspândiţi-o», abonaţi-o. Lansăm azi o mare campanie de abonamente. Prieteni ai «Bunei Vestiri», făceţi-vă datoria către gazeta voastră. «BUNA VESTIRE Politica externă Intre Vatican ti Releu de MIHAIL POLIHRONIADE Anschlussul a adus din nou pe primul plan al politicei europeene problema raporturilor între Vatican şi Reich. Lucrul era firesc, deoarece prin încorporarea Austriei populara catolică a imperiului german se dublează și ca atare atât Berlinul cât şi Vaticanul capătă noui perspective în considerarea acestei chestiuni. Motivele conflictului dintre cele două puteri sunt în esenţă două: 1) Pretenţiile politice ale catolicismului care nu se poate consola de pierderea influenţei hotărâtoare, ce o exercita în Germania pro-nazistă prin intermediul partidului centrului catolic». Acest partid rezistase odinioară lui Bismark, îngrozise pe Bülow, dictase în tot timpul republicii Weimariene. Erzberger, Wirth, Marx, Brüning, Von Papen fuseră conducătorii acestui «centru catolic» şi cancelari ai Germaniei. Triumful lui Hitler a desfiinţat total această influenţă. In ceea ce priveşte Austria, Vaticanul nu numai că avea influenţă ci exercita o dominaţie absolută, graţie partidului creştinsocial, care transformat în «Front Patriotic», stătea la baza sistemului dictaturii poliţiste inaugugurat de Dolfuss şi continuat de Schuschnigg. Deci pierderea Vienii a fost resimţită ca o lovitură ireparabilă la Vatican. 2) Dar naţional-socialismul nu s’a mărginit să respingă pretenţiile Vaticanului pe teren politic. El înţelege să monopolizeze educaţia spirituală a naţiunii, direcţionân-o în sensul mitului naţional-socialist, care în multe din punctele sale esenţiale, vine în conflict cu catolicismul. Iată de ce Vaticanul tună şi fulgeră împotriva reichului. Anschlussul a trezit însă în sânul întregului popor german un entuziasm atât de total şi de adânc, încât episcopatul catolic s a trezit în faţa unei probleme foarte grave. Dacă rămânea departe de acest entuziasm naţionalist sau dacă-l condamna — aşa cum doreşte Vaticanul — risca să producă o profundă indignare în massele catolice şi să le vadă îndepărtându-se de biserică. Pe de altă parte e de presupus că nici sufletele episcopilor şi cardinalilor germani n’au rămas cu totul reci în acest moment unic al istoriei neamului lor. De aci declaraţiiile cardinalului Innitzer urmate de apelul episcopilor catolici în favoarea Anschlussului. Evident gestul episcopatului austriac are o imensă importanţă nu numai în istoria Germaniei ci şi în istoria catolicismului. Intr’adevăr pentru naţionalsocialism avantagiile sunt evidente: 1. realizarea unei unităţi sufleteşti perfecte în sânul naţiunii germane; 2. un îndemn pentru ceilalţi episcopi din Reich (Continuare în pag. III-a) Mărfi 5 Aprilie 1939 Redactor-șef MIHAIL POLIHRONIADE De dragai dăscalimii... Dragi dascăli din toate ungherele ţării, fraţi de cuvânt propăvăduit, de tâmple albite de timpuriu, de sfântă abnegaţie şi de viaţă săracă... In cesusul acesta târziu de seară, gândul meu porneşte spre voi. In slovele care-mi picură acum din peniţă, aud cum bate inima voastră. Le scriu doar pentru voi, le scriu cu toată flinta mea întoarsă spre voi... Dascăli săraci, cu trai modest şi frunte îngândurată, dar cu inima plină de o întreagă vistierie, simţiţi voi, oare, acum, fluturând pe obrazul vostru sufletul meu ca o adiere?... Niciodată nu m am simţit mai înlănţuit de însturire, de nădejdile, de amărăciunile dăscălimi, ca astăzi. Sunteţi aici, în mine, cu toţii, îmi umpleţi făptura cu prezenţele şi modestele voastre mucenicii, — laolaltă învăţători şi dascăli de Uccu, educatori necunoscuţi şi profesori universitari de mare ştiinţă. Te văd pe tine, învăţător umil de şcoală primară prizărită la cine ştie ce hotar îndepărtat de ţară. Te văd în clasa sărăcăcioasă în pupitre scorojite şi şcolari desculţi cari, cu braţele frumos încrucişate şi ochii mari de îngeri miraţi şi sfioşi, îţi ascultă cuvintele rostite apăsat, cumpănite adânc şi împărţite în dar ca merele ditr’un paner. Soarele primăverii năvăleşte pe ferestrele largi şi-ţi pune un cearcan tremurător de lumină pe tâmplele prea devreme cărunte.. Explici. Te dărui, clipă de clipă. Te împărţi lor, cu fiecare vorbă, cu fiecare gest. Eşti doar un dascăl anonim de şcoală rurală, dar sufletul tău se va aprinde cu pâlpâiri timide la început, apoi cu flacară albastră şi vie , în zeci, în sute de tinere odrasle care sunt creaţiile, plămădirile tale sufleteşti. Cine te cunoaşte pe tine, biet învăţător mărunt, de ţară? Cine eşti tu, pentru marii biruitori ai vieţii ? Ce poţi să însemni, tu, un oarecare absolvent necunoscut de şcoală normală? Şi totuşi, de sub mâinile şi de sub fruntea ta, din inima ta, pleacă, în ţară, atâtea generaţii împrospătoare pentru aerul viciat al oraşelor. De sub mâinile şi de sub fruntea ta — biet învăţător rural — a pornit Ion Creangă. Şi Vasil Pârvan... Te văd, apoi, pe tine, dasc.,leştiut din provincie, uitat la o catedră de geografie sau română, -n vr’un liceu ori gimnaziu oarecare... Vii, dimineaţa, cu paşi mărunţi şi repezi spre şcoală, preocupat de grija de-a fi punctual şi de a-ţi face datoria cât mai corect. Pardesiul tău e vechi şi de-o culoare îndoelnică — de câţi ani îl jipiti? — iar haina ţi-e roasă la coate. Obrazul tău e brăzdat. O umbră fâlfâe peste el. Ai lăsat, poate, acasă, soţia, sau pe vreunul din copii, bolnavi. Dar te munceşti să-ţi înseninezi fata. Trebue să fii senin. Ai doar o lecţie greu de explicat înaintea elevilor se cuvine să apari limpede şi desăvârşit stăpân pe gândurile tile... Leafa ta e modestă, ca şi viaţa pe care o trăeşti în colţişorul de provincie, unde — până mai ieri — te-a prigonit politicianul, un burtă-verde agresiv şi cinic... Din modestia fiinţei tale, şi din aurul greu al sufletului tău, au răsărit însă conducători de oştiri, savanţi chinuiţi de probleme, purtători de condee şi dulgheri de comete— In sfârşit, mă gândesc la tine, profesor universitar, zămislitor de adâncimi cărturăreşti. Şi tu, adeseaori, ai o viaţă anonimă, pe lângă magnaţii şi triumfătorii zilei. Fruntea ta, — câţi o preţuesc, câţi o stimează? Doar un pumn de oameni acolo, de bieţi şi anodini cărturari, foşti studenţi şi incorigibili vagabonzi pe solstiţii, prin retorte, prin biblioteci şi printre foile prăfuite ale tomurilor groase atât de zadarnice pentru cei mai mulţi. Zi de zi, te macini la biroul tău, în laborator, în cancelarie. In permanentă combustiune. In veşnică risipă de suflet şi gând... învăţător rural, dascăl umil de liceu, profesor universitar... Aş vrea, în clipa asta, să-mi întind inima ca un chilim până la voi. Aş vrea să mă-l puteţi auzi cum freamăt pentru voi... Am scris, până azi, câteva articole despre dăscălime, despre grijile şi obidele ei. Poate ca unele să fi fost violente. In niciunul n’au isbucnit însă obiective meschine, interese personale, atitudini de ordin egoist. Scriind despre rosturile sau ingândurările voastre, mi-am pus condeiul numai în slujba lacrimilor. L-am sprijinit pe o credinţă fermă şi pe informaţii riguros controlate. Am scris, adesea, în sentimentul unei formidabile majorităţi a profesorimii. Dacă mi-au venit, la ziar, dorinţele voastre, le-am încununat cu mirt şi frunză de stejar; când mi-au sosit, în schimb rănile voastre le-am pus în slove şi le-am amestecat cu oftatul meu. Aşa s-a întâmplat, nu de mult, ca unul din articole să poarte, dincolo de semnătura mea tipărită, semnătura de conştiinţă a sute de profesori şi învăţători. Identificarea cu dăscălimea ţării rămâne, deci, una din marile mândrii ale vieţii mele. O mândrie care-mi înseninează fruntea şi dărue putere cugetului meu. RADU GYR Dumbrava verde Sâmbătă, şcolarii şi-au părăsit pupitrele şi clopoţelul care le anunţa recreaţia la şcoală, transportându-se cu cântecile şi primăvara din piept, la dumbravă, să culeagă Soarele tot in ochii lor calzi de tinereţe şi să dea pământului, rod în toată ţara. Sărbătoarea «sădirii pomilor» nu este un simplu moment calendaristic pe care şcolarii o aşteaptă cu bucuria cu care sunt pândite zilele de neînvățătură. Este altceva: o schimbare de domiciliu a lecţiilor. O zi pe an, şcolarii îşi dau la o parte pereţii claselor lor, peretii care-i despart de imensitatea vieţii din afară, ca să-şi coboare văzduhul pe frunţile lor încărcate de versuri, de teoreme, de formulee... Pornesc, ca melcii, cu şcoala în spinare s’o poposească în luminiş de pădure, cort de învăţătură în aer liber de dumbravă. O zi de an — şcoala firii. In clasă ei se spune că privighetoarea are viers ca firul de argint, ci frunza doineşte cum nici,un fluer n’a putut-o face până acum, că ’n codru, pomii sfădesc ca’ntr’o majestoasă şezătoare a naturii. Că apa de azopr e limpede şi jucăuşe, că pământul când se crapă primăvara, musteşte tot şi’nbălsămează aerul cu un parfum nedefinit de cărfi sau de formule de drodierie. Abia la «sădirea pomilor» copii pot simţi taina celor ce le află pe pupitrele şcolii lor. Abia în inima firii pot ea înțelege fiorul piefii botanice. In rămăşagul de tineret agitat ca sburdatul mieilor, în cântec şi veselie, şcolărimea a asistat la cea mai mare lecţie a nului. A ascultat susurul ispoarelor şi glasul îngeresc al păsărelelor şi a simţit în doinitul frunzelor şi în legănatul pletelor de iarbă, duhul pădurii pătrunzând în sufletul ei curat. Iar când lopeţile şcolarilor au scobit brazda, cu viermuşi proaspeţi, pământului, şi-au dat seama că sub ei rodeşte altă viaţă. Dumbrava lor verde de azi va creşte o pădure deasă ca ariciul. Şi vor uita şcolarii formule chimice şi punerea în ecuaţii sau legile versificaţiei, dar nu vor uita niciodată, lecţia făcută in mijlocul naturii, străjuiţi de orizont şi acoperiţi de văzduhul însorit. Cu fiecare pom, au sădit şi un imn cald ca undelemnul candelei, spre Dumnezeu, pentru acest început de primăvară. Ion Băleamu