Buna Vestire, aprilie 1938 (Anul 2, nr. 323-334)

1938-04-06 / nr. 323

ANUL II.­­ No. 323 Directori | Taxa posta IS plătită in numerar, |_ conform aprobării No. 23564/938 |S pagini 3 Lei DRAGOŞ PROTOPOPESCU GR­IGORE MANO­IL­ESC­UII Redacţia şi Administraţi BUCUREŞTI Bulevardul Elisabeta 12, etaj II. TELEFOANE Direcția, Redacfia . • .4.84.34 Administraţia . . • • . 4.85.82 Tipografia................... 4 77.56 Cont C.E.C. Nr. 1256 Comune urbane ARONA 1 an Lei 700 6 luni » 350 3 luni » 175 ME N T E: Comune rurale 1 an Lei 500 6 luni » 250 3 luni » 125 Ofensivi sau Defensivi? O discuţi© oportună, care ar putea fi şi instructivă, se poarta intre gazetele româneşti. Discuţia ar putea fi şi instructivă dacă ar lipsi tonul veninos şi unilateralitatea exasperantă a unora dintre combatanţi. Este însă interesantă. Se desbate anume problema atitudinei noastre ca Stat şi neam în faţa lumii actuale şi a Istoriei, fi-va această atitudine propulsivă, dinamică, ofensivă, sau, dimpotrivă, o atitudine resemnată, statică, defensivă? Iată termenii problemei. Cine sunt protagoniştii şi cari sunt argumentele? Pentru atitudinea activista, ofensivă militează aceia, cari au dovedit permanent curaj in gândire, prospeţime în viziune şi mai ales, simţul proporţiilor măreţe ale destinului românesc; pentru atitudinea pasivistă, defensiva se înscriu rămăşiţele vechilor cadre politice, beneficiarii ve­cinilor concepţii politico-economic©, reprezentanţii psihologiei conserva­­toare, statutarii, am spune, cari trăiesc din dinamismul cristalizat al trecutului. Limbajul unora şi altora este revelant. Se spune de o ponem­ire ce n am dovedi virilitatea neamului nostru printr’o prezenţă îndrăzneaţă în contemporaneitate ? Pentru ce aceeaş atitudine timorată, de vinovaţi în faţa lumii şi a Istoriei? Să fim dinamici, să dorim mai mult decât repre­zentăm, în toate domeniile. Dacă ar fi să nu cucerim decât o «piaţă co­mercială nouă» şi încă ar însemna ceva , am cuceri. Următor acestui fapt am permanentiza conştiinţa învingătorului şi am localiza reviri­mentul colectiv al satisfacţiiilor reînnite. In afară de exerciţiul eficient al tensiunii maxime a patentelor noastre şi de realizarea lor concretă într’un plus de prestigiu şi de bună stare. Este imprudentă şi nedreaptă această veleitate, răspund conserva­torii. Noi trebue să fim mulţumiţi cu actuala stare. Suntem beneficiarii din plin ai marelui război­­, graţie unor alianţe şi unor tratate. Datoria momentului de faţă şi a celor viitoare este să conservăm. Să conservăm vechile alianţe (şi evident, vechile adversităţi), să conservăm global tra­tatele, care consfinţesc şi statutul nostru teritorial, să conservăm o linişte defensivă în toate domeniile, mulţumiţi că nu se ocupă nimeni de noi acum şi niciodată. Dacă­­este cu putinţa, să stăm tăcuţi aci în poala Dunării şi pe şoldurile Carpaţilor aşa cum suntem. De ce să ne agităm ? Asta ar fi anarhie, pentru că ar însemna să se spargă cadrele interne existente şi să se sfarme sistemul alianţelor din afară. Apoi, ar fi nedrept pentru vecini: suntem un stat de drept şi ne comportăm consecvent faţă de vecini. Un rezumat: împotriva oricărei evadări din trecut, împotriva aventurii! Aceste două atitudini corspund psihologic şi biologic la două vârste. Cea de a doua însemnează gherontocraţie şi caracterizează marile demo­craţii occidentale. Democraţii al căror elan vital este sleit, cari s’au rea­lizat maximum în secolele trecute, într’o epocă în care noi ne... conservam fiinţa. Astăzi aceste democraţii îşi conservă poziţiile câştigate, prin forţă şi, în principal, cu zapise, cu texte. Echilibrul între forţă stăpânitoare şi patrimoniul lor se d­itrenă, de aci regimul excesiv de drept, de aci organi­zarea în adâncime statică..., corporatistă. Acestea sunt neamuri îmbătrâ­nite, ataşate, în toate domeniile (politic, social, economic, financiar, in­dustrial) vechilor forme. Dar noi ? împreună cu celelalte state din sud-estul european reprezentăm, bio­logic, cel mai important rezervor de vitalitate europeană în momentul de faţă (U. R. S. S.-ul ne mai egalează). «Sud-Estul european, spune A. Reithinger în foarte interesanta sa carte «Le visage économique de l’Europe», este împins spre viitor de un puternic val de energie biologică şi demografică. Faptul este esenţial. Dovadă schimbarea de perspectivă ce se impune restului european în această privinţă: «Este foarte greşit de a considera această regiune aşa cum se mai face şi acum, ca istmul care leagă Occidentul de Orient, nu ca o simplă zonă de influenţă a marilor puteri, nu o regiune de coloni­zare economică». O spune un german, adânc cunoscător al situaţiilor eco­­nomice din Europa şi o subscrie un francez tot pe atât de bine Informat. Aşa­dar, un destin diferit de al marilor democraţii ni se pregăteşte. Centrul de importanţă european se deplasează în Est şi Sud-Est, pen­tru că determinanta fundamentală şi decisivă a viitoarelor poziţii economico­­politice este vitalitatea etnică. Şi în această materie, poporul român do­vedeşte, în aceste momente, o vitalitate surprinzătoare (33,2 la mie, faţă de 16,5 la mie în Germania şi 16,5 la mie în Franţa). Este voia lui Dumnezeu aceasta şi noi greşim dacă nu o urmăm. Trebuie să fim dina­mici , suntem obligaţi printr-o lege supremă! Trebue să privim îndrăzneţi viitorul, suntem predestinaţi să-l avem strălucitor! Trebuie să fim ofen­sivi, avem imens de cucerit! Alexandru Constant Primăvara 'n ţară După o iarnă posomorită şi fără prea multe bucurii, soarele a prins să-şi reverse cu mai mul­tă putere căldura şi câmpiile au început să 'mbrace haina cea noua, verde şi mătăsoasă, a nă­dejdii. Un cer de clare, pergilie­­ne azur­en, se desfăşoară ca o boltă putneană peste ţară. Zări­le se desfăşoară în contururi cla­re, de bun augur, iar pomii şi-au deschis mugurii la lumina exu­berantă a acestui bine-vestitor Aprilie. Ţăranii au ieşit cu plugurile la farina. Cu muşchii încordaţi în aerul tare al primăverii, profilaţi ca nişte gigantice statui de bronz peste ceruri, încrezători în veghe­torul, dintru cele înalte, oamenii pământului muncesc după orân­duirea veacurilor. Ţăranii noş­tri! Aceşti ţărani de nobilă înfă­­ţişare dacă, puternici şi cuminţi, cari ştiu să-şi schimbe, la nevoie, sapa în sabie apărătoare! Acu­ma, liniştiţi ca un munte n fur­tună, iar mâne, poate, în vâltoa­rea unui războiu, neînfricoşaţi luptători, zei crunţi şi ’ndârjiţi ai pământului românesc... Binecu­vântată zodie a avut ţara asta cu astfel de ţărani, pe cari noi îi cu­noaştem altfel decât din goana unei limuzine! Din Bucovina sfinţită, de moa­ştele lui Ştefan şi din somptuoa­sele ei plaiuri, până la dulcile zări ale Munteniei line ca o Du­năre largă, — pretutindeni ace­iaşi ţărani voevodali, peste cari albăstrimile cerului flutură lu­mini de mir şi de legendă. Ei au rămas dârji, neînfricoşaţi, dea­­lungul istoriei. Nici barbarii cei sălbatici, nici îngâmfarea musul­mană nu i-au putut înfrânge, şi nimic, în eternitate, nu-i va pu­tea smulge din tăria lor de oş­teni ai plaiurilor româneşti. Câmpiile au început să îmbra­ce haina cea nouă, verde şi mă­tăsoasă, a nădejdii... Pământul ţarii se trezeşte şi, poate, morţii lui din veacuri as­cultă lumina primăverii, vuind prin ramurile pădurilor nesfâr­şite. Datoria noastră e să’ngenun-­ chiem o mulţumire lui Dumne­zeu, care ne-a ’nvrednicit cu un astfel de pământ şi cu astfel de oameni. Miraculoase plaiuri româneşti! I­ară de ’nălţări manolice, de mănăstiri şi mioriţe! 1­oaia ţara asta e o imensă mănăstire, înălţată întru slava lui Dumnezeu. T­otul, dela doinele ciobanilor d­e pe dragul Rarău şi până la horbotele de piatră ale Arnotei, vesteşte geniul unui popor de a­­leşi. Fie ca­­primăvara asta să ne întărească şi mai mult în credin­ţă şi faptă. Sufletul nostru, transfigurat de cântecul victorios al primăve­rii, va înflori asemenea merilor, o curată şi vibrantă mărturisire a unei gigantice trăiri în româ­nism. Mir­cea Streinul Pentru prietenii nouri «Cât timp eşti fericit numeri mulţi amici» scria odinioară cu amărăciune Ovidiu, exilat din strălucirea Romei imperiale pe malurile Pontului Euxin, în Tomisul bătut de Crivăţ. «•­­Aceiaşi constatare melancolică o facem şi noi astăzi. Când greutăţile s’au abătut asupra noastră, prietenii — atât de numeroşi şi de sgomotoşi în zilele fericite — au început să dea bir cu fugiţii. Nu ne pare rău că ne părăsesc nerecunoscătorii şi laşii. Celor care ne-au rămas credincioşi în zile bune ca şi în zile grele, le mulţumim şi le cerem şi în viitor prietenia lor activă. Prieteni cari citiţi «Buna Vestire», înţelegeţi că această foaie de credinţă şi luptă românească trăeşte numai prin voi. De aceia gândiţi-vă zilnic la ea. Sprijiniţi-o, răspândiţi-o», abonaţi-o. Lansăm azi o mare ca­mpanie de abonamente. Prieteni ai «Bunei Vestiri», făceţi-vă datoria către gazeta voastră. «BUNA VESTIRE Politica externă Intre Vatican ti Releu de MIHAIL POLIHRONIADE Anschlussul a adus din nou pe primul plan al politicei euro­­peene problema raporturilor în­tr­e Vatican şi Reich. Lucrul era firesc, deoarece prin încorporarea Austriei popu­lara catolică a imperiului ger­man se dublează și ca atare a­­tât Berlinul cât şi Vaticanul ca­pătă noui perspective în conside­rarea acestei chestiuni. Motivele conflictului dintre ce­le două puter­i sunt în esenţă două: 1) Pretenţiile politice ale cato­licismului care nu se poate con­sola de pierderea influenţei hotă­râtoare, ce o exercita în Germa­nia pro-nazistă prin intermediul partidului centrului catolic». A­­cest partid rezistase odinioară lui Bismark, îngrozise pe Bü­low, dictase în tot timpul republicii Weimariene. Erzberger, Wirth, Marx, Brüning, Von Papen fu­­seră conducătorii acestui «cen­tru catolic» şi cancelari ai Ger­maniei. Triumful lui Hitler a desfiin­ţat total această influenţă. In ceea ce priveşte Austria, Va­ticanul nu numai că avea influ­enţă ci exercita o dominaţie ab­solută, graţie partidului creştin­­social, care transformat în «Front Patriotic», stătea la baza siste­mului dictaturii poliţiste inaugu­­gurat de Dolfuss şi continuat de Schuschnigg. Deci pierderea Vienii a fost resimţită ca o lovitură ireparabi­lă la Vatican. 2) Dar naţional-socialismul nu s’a mărginit să respingă preten­ţiile Vaticanului pe teren poli­tic. El înţelege să monopolizeze educaţia spirituală a naţiunii, di­­recţionân-o în sensul mitului na­­ţional-socialist, care în multe din punctele sale esenţiale, vine în conflict cu catolicismul. Iată de ce Vaticanul tună şi ful­geră împotriva r­eichului. Anschlussul a trezit însă în sânul întregului popor german un entuziasm atât de total şi de adânc, încât episcopatul catolic s a trezit în faţa unei probleme foarte grave. Dacă rămânea departe de a­­cest entuziasm naţionalist sau dacă-l condamna — aşa cum doreşte Vaticanul — risca să producă o profundă indignare în massele catolice şi să le vadă îndepărtându-se de biserică. Pe de altă parte e de presupus că nici sufletele episcopilor şi cardinalilor germani n’au rămas cu totul reci în acest moment u­­nic al istoriei neamului lor. De aci declaraţiiile cardinalu­lui Innitzer urmate de apelul e­­piscopilor catolici în favoarea Anschlussului. Evident gestul episcopatului austriac are o imensă importan­ţă nu numai în istoria Germa­niei ci şi în istoria catolicismului. Intr’adevăr pentru naţional­­socialism avantagiile sunt evi­dente: 1. realizarea unei unităţi sufleteşti perfecte în sânul naţi­unii germane; 2. un îndemn pen­tru ceilalţi episcopi din Reich (Continuare în pag. III-a) Mărfi 5 Aprilie 1939 Redactor-șef MIHAIL POLIHRONIADE De dragai dăscalimii... Dragi dascăli din toate ungherele ţării, fraţi de cuvânt propăvă­­duit, de tâmple albite de timpuriu, de sfântă abnegaţie şi de viaţă să­racă... In cesusul acesta târziu de seară, gândul meu porneşte spre voi. In slovele care-mi picură acum din peniţă, aud cum bate inima voastră. Le scriu doar pentru voi, le scriu cu toată flinta mea întoarsă spre voi... Dascăli săraci, cu trai modest şi frunte îngândurată, dar cu inima plină de o întreagă vistierie, simţiţi voi, oare, acum, fluturând pe obrazul vostru sufletul meu ca o adiere?... Niciodată nu m am simţit mai înlănţuit de însturire, de nădejdile, de amărăciunile dăscălimi, ca astăzi. Sunteţi aici, în mine, cu toţii, îmi umpleţi făptura cu prezenţele şi modestele voastre mucenicii, — laolaltă învăţători şi dascăli de Uccu, educatori necunoscuţi şi profesori universitari de mare ştiinţă. Te văd pe tine, învăţător umil de şcoală primară prizărită la cine ştie ce hotar îndepărtat de ţară. Te văd în clasa sărăcăcioasă în pupitre scorojite şi şcolari desculţi cari, cu braţele frumos încrucişate şi ochii mari de îngeri miraţi şi sfioşi, îţi ascultă cuvintele rostite apăsat, cum­pănite adânc şi împărţite în dar ca merele ditr’un paner. Soarele pri­măverii năvăleşte pe ferestrele largi şi-ţi pune un cearcan tremurător de lumină pe tâmplele prea de­vreme cărunte.. Explici. Te dărui, clipă de clipă. Te împărţi lor, cu fiecare vorbă, cu fiecare gest. Eşti doar un dascăl anonim de şcoală rurală, dar sufletul tău se va aprinde cu pâl­pâiri timide la început, apoi cu flacară albastră şi vie , în zeci, în sute de tinere odrasle care sunt creaţiile, plămădirile tale sufleteşti. Cine te cunoaşte pe tine, biet învăţător mărunt, de ţară? Cine eşti tu, pentru marii biruitori ai vieţii ? Ce poţi să însemni, tu, un oarecare absolvent necunoscut de şcoală normală? Şi totuşi, de sub mâinile şi de sub fruntea ta, din inima ta, pleacă, în ţară, atâtea generaţii împrospă­­toare pentru aerul viciat al oraşelor. De sub mâinile şi de sub fruntea ta — biet învăţător rural — a pornit Ion Creangă. Şi Vasil Pârvan... Te văd, apoi, pe tine, dasc.,­­­leştiut din provincie, uitat la o cate­dră de geografie sau română, -n vr’un liceu ori gimnaziu oarecare... Vii, dimineaţa, cu paşi mărunţi şi repezi spre şcoală, preocupat de grija de-a fi punctual şi de a-ţi face datoria cât mai corect. Pardesiul tău e vechi şi de-o culoare îndoelnică — de câţi ani îl jipi­ti? — iar haina ţi-e roasă la coate. Obrazul tău e brăzdat. O umbră fâlfâe peste el. Ai lăsat, poate, acasă, soţia, sau pe vreunul din copii, bolnavi. Dar te munceşti să-ţi înseninezi fata. Trebue să fii senin. Ai doar o lecţie greu de explicat­­­ înaintea elevilor se cuvine să apari limpede şi desăvârşit stăpân pe gândurile tile... Leafa ta e modestă, ca şi viaţa pe care o trăeşti în col­ţişorul de provincie, unde — până mai ieri — te-a prigonit politicianul, un burtă-verde agresiv şi cinic... Din modestia fiinţei tale, şi din aurul greu al sufletului tău, au răsărit însă conducători de oştiri, savanţi chinuiţi de probleme, purtători de condee şi dulgheri de comete— In sfârşit, mă gândesc la tine, profesor universitar, zămislitor de a­­dâncimi cărturăreşti. Şi tu, adeseaori, ai o viaţă anonimă, pe lângă mag­naţii şi triumfătorii zilei. Fruntea ta, — câţi o preţuesc, câţi o stimea­ză? Doar un pumn de oameni acolo, de bieţi şi anodini cărturari, foşti studenţi şi incorigibili vagabonzi pe solstiţii, prin retorte, prin bi­blioteci şi printre foile prăfuite ale tomurilor groase atât de zadarnice pentru cei mai mulţi. Zi de zi, te macini la biroul tău, în laborator, în cancelarie. In per­manentă combustiune. In veşnică risipă de suflet şi gând... învăţător rural, dascăl umil de liceu, profesor universitar... Aş vrea, în clipa asta, să-m­i întind inima ca un chilim până la voi. Aş vrea să mă-l puteţi auzi cum freamăt pentru voi... Am scris, până azi, câteva articole despre dăscălime, despre grijile şi obidele ei. Poate ca unele să fi fost violente. In niciunul n’au isbucnit însă obiective meschi­ne, interese personale, atitudini de ordin egoist. Scriind despre rosturile sau ingândurările voastre, mi-am pus con­deiul numai în slujba lacrimilor. L-am sprijinit pe o credinţă fermă şi pe informaţii riguros controlate. Am scris, adesea, în s­­entimentul unei formidabile majorităţi a profesorimii. Dacă mi-au venit, la ziar, dorinţele voastre, le-am încunu­nat cu mirt şi frunză de stejar; când mi-au sosit, în schimb rănile voas­tre le-am­ pus în slove şi le-am­ amestecat cu oftatul meu. Aşa s-a în­tâmplat, nu de mult, ca unul din articole să poarte, dincolo de semnă­tura mea tipărită, semnătura de conştiinţă a sute de profesori şi învă­ţători. Identificarea cu dăscălimea ţării rămâne, deci, una din marile mândrii ale vieţii mele. O mândrie care-mi înseninează fruntea şi dărue putere cugetului meu. RADU GYR Dumbrava verde Sâmbătă, şcolarii şi-au părăsit pu­pitrele şi clopoţelul care le anunţa re­­creaţia la şcoală, transportându-se cu cântecile şi primăvara din piept, la dumbravă, să culeagă Soarele tot in ochii lor calzi de tinereţe şi să dea pă­mântului, rod în toată ţara. Sărbătoarea «sădirii pomilor» nu este un simplu moment calendaristic pe care şcolarii o aşteaptă cu bucuria cu care sunt pândite zilele de neînvăță­tură. Este altceva: o schimbare de domiciliu a lecţiilor. O zi pe an, şco­­larii îşi dau la o parte pereţii claselor lor, pere­tii care-i despart de imensi­tatea vieţii din afară, ca să-şi coboare văzduhul pe frunţile lor încărcate de versuri, de teoreme, de formulee... Pornesc, ca melcii, cu şcoala în spi­­nare s’o poposească în luminiş de pă­dure, cort de învăţătură în aer liber de dumbravă. O zi de an — şcoala firii. In clasă ei se spune că privighetoa­rea are viers ca firul de argint, ci frunza doineşte cum nici,un fluer n’a putut-o face până acum, că ’n codru, pomii sfădesc ca’ntr’o majestoasă şe­zătoare a naturii. Că apa de azopr e limpede şi jucăuşe, că pământul când se crapă primăvara, musteşte tot şi’n­­bălsămează aerul cu un parfum nede­finit de cărfi sau de formule de dro­­dierie. Abia la «sădirea pomilor» copii pot simţi taina celor ce le află pe pupi­trele şcolii lor. Abia în inima firii pot ea înțelege fiorul piefii botanice. In rămăşagul de tineret agitat ca sburdatul mieilor, în cântec şi veselie, şcolărimea a asistat la cea mai mare lecţie a nului. A ascultat susurul ispoarelor şi gla­­sul îngeresc al păsărelelor şi a simţit în doinitul frunzelor şi în legănatul pletelor de iarbă, duhul pădurii pă­trunzând în sufletul ei curat. Iar când lopeţile şcolarilor au sco­bit brazda, cu viermuşi proaspeţi, pă­mântului, şi-au dat seama că sub ei rodeşte altă viaţă. Dumbrava lor verde de azi va creşte o pădure deasă ca ariciul. Şi vor uita şcolarii formule chimice şi punerea în ecuaţii sau legile versifi­caţiei, dar nu vor uita niciodată, lec­ţia făcută in mijlocul naturii, stră­juiţi de orizont şi acoperiţi de văzdu­hul însorit. Cu fiecare pom, au sădit şi un imn cald ca undelemnul candelei, spre Dumnezeu, pentru acest început de primăvară.­­ Ion Băleamu

Next