Buna Vestire, aprilie 1938 (Anul 2, nr. 323-334)

1938-04-06 / nr. 323

Primăvara In literatura noastră Am vrut să dăm astăzi, ai­ci, o pagină senină, calmă, împăcată cu firea fi cu oamenii. Deaceia am In­­chinat’o marei renaşteri de viaţă ce clocoteşte în juru-ne, soarelui lu­­minos, florilor şi cântului de pă­sări. Am închinat’o Primăverei, punând sub ochii cititorilor noştri o antologie de versuri şi proză, — cu înfăţişări de imagini, — toate inspirate literaturei şi plasticei noa­stre de reînvierea firii. Este expli­caţia acestei abundenţe, — unii ar putea spune acestui exces, — de poeme, care dau paginei noastre de a fi înfăţişarea unei pagini de revi­stă. Pe care însă am dorit’o aşa. Săvârşind însă operaţiunea de căutare, alegere şi culegere, pe ca­re orice încercare de antologie, — chiar atât de redusă ca cea de fa­ţă, — o presupune, ni s’au impus unele constatări neaşteptate, care fără voia noastră devin însăşi con­cluzia literaturei adunată aici. In primul rând, aflarea unor pa­gini inspirate literaţilor de primă­vară n’a fost prea uşoară. Nici re-­zultătele căutării n'au fost prea a­­bundente. Am găsit poezii melanco­lice pe marginea căderii frunzelor, câte vreţi. Am dat peste zeci de pa­gini de secerişuri, culesuri de vie sau drumuri prin troeni de zăpadă. Dar prea puţine crengi înflorite, aproape deloc triluri primăvărati­­ce. Nu vom încerca să găsim o ex-plicaţie adânc psihologică acestei pse. Căci s’o atribuim unei incu­rabile melancolii ce ar bântui orga­nic printre poeţii noştri, — îndem­nându-i să cânte toamna muribun­dă mai mult decât primăvara tri­­umfătoare, — ni se pare inexact. Atitudinea aceasta, departe de a fi organică, ni se pare adoptată arti­ficial.­­Poetului li stă bine să fie melancolic şi îngândurat. Senină­tatea nu dovedeşte destulă sensibi­litate»... Asta credem că este preju­decata din care trebue să se fi năs­cut predilecţia pentru temele me­lancolice printre poeţii noştri. In al doilea rând, din­ poemele in­spirate de primăvară pe care le prezintăm aici se desprinde o dublei orientare. Primăvara, este fie un pretext descriptiv, fie ocaziunea u­­nor mici expansiuni sentimentale. Dacă nu sunt pasteluri, — ca al lui Alexandri, — sunt broderii în ju­rul suspinelor de amorezați, — ca în strofele lui Cerna. Nicăeri, însă, nu găsim (sau doar în accente în­tâmplătoarei considerarea primă­verii ca semnificaţie simbolică, In măreţe el înţeles de renaştere neîn­cetată, de triumf asupra morţii. O singura pagină înstrunează această coardă gravă, a destinului. Este pa­gina lui Părvan pe care am repro­dus-o tocmai pentru contrastul pe care îl produce. Şi această neglijare a marilor te­me, in inspiraţia poeţilor noştri de până azi, ne dovedeşte că există în sensibilitatea poeţilor noştri o to­nalitate liberă, ce se oferă inspira­ţiei celor care vor voi să dea liri­cei lor o substanţă mai densă, mai gravă şi mai aspră Ion I. Cad­tacuzino Pag. 2 — Nr. 323 literară, plastică, teatrală Inchinare Primăverii româneşti Primăvara harului Marele spectacol al desfăşurării ciclurilor naturii începe d­in acel so­lemn fi implacabil ritm al unei le­giuiri ce scapă bietelor noastre pu­teri. O primăvară luminoasă încăr­cată de suflul unor neînfrânate nă­dejdi varsă peste capetele şi inimi­le noastre cupa­harului, dătătorul liniştii celei pe care nimic nu o poate zădărnici. Este aici cheia tai­nicei puteri a creşterii, putere care nu aparţine florii ce se desface sau copacului care se înalţă, ci tuturor ierburilor, tuturor codrilor. Imensă creştere a primăverii, renaştere a pământului, întoarcere a păsărilor, voi alcătuiţi ciclurile celui mai dra­matic comflict, acela dintre viaţă şi moarte. După iernate ca domnie a morţii sau doar a somnului, primă­vara desleagă înţepenirea şi din moarte începe creşterea, renaşterea naturii, asemeni Christosului, in fiecare an înmormântate. Dar ce n’au făcut din acest ano­timp al învierii, pletoşii visători ai boemei sau doar celebrii autori ai romanţelor de «Mai», şi unii şi alţii toleraţi de pletora unor sentimen­tali zaharisiţi cari în orice schim­bare a lumii, fie ea istorică, fie na­turală, nu văd decât posibilităţi de a-şi valorifica în vreun fel, faţă de ceva, palii­osul unu­i abur incert şi sărac pe care şi’n veacul trecut o numiau tot personalitate. De acum încolo însă vom­b fi avem, n°i cu toţii, avem o primăvară pe care nu o vom desminţi, ale cărei prime flori fragile şi simple vor deveni cosmos şi veşnicie. Zeu al platitudinii şi al stupidi­tăţii dă-ne voe să te declarăm fără soclu deoarece singur ai abdicat în această strălucitoare zi din pricina lipsei de clienţi. Nu ne temem de comploturile tale nici de răzbună­rile meschine pe cari ar trebui să le suferim din partea ta, ţi-au ră­mas încă destule şi vaste locuri de stăpânit. Dă-ne voe să cântăm o primăvară gravă şi plină de răs­punderi, o primăvară înălţătoare şi rece pe care sămânţa cea bună aruncată într’o iarnă în pământ , garantează şi o sfinţeşte. Horia Stăm­atu Oaspeţii primăverii In fund pe cer albastru, în zarea depărtată. La răsărit, sub soare, un negru punct s’arată* E cocostârcul tainic în lume călător Al primăverii dulce iubit prevestitor. El vine, se înalăţă, în cercuri line sboară, fii rapide ca gândul, la cuibu-i se coboară; Iar copilaşii veseli, cu pieptul desgolit, Aleargă, sar în cale-i şi-i zic: bine-ai sosit* In aer ciocârlia, pe case rândunele, Pe crengile pădurii un roiu de păsărele Cu-o lungă ciripire la soare se’ncălzesc Şi pe deasupra bălţii nagâfii se’nvârtesc. Ah! iată primăvara cu sânu-i de verdeaţă! In lume-i veselie, amor, sperare, viaţă, f­i cerul şi pământul preschimbă sărutări prin raze aurite şi vesele cântări! Vasile Alecsandri I­M­N Fii pururi slăvită de toţi, primăvară. Zeiţă născută în leagăn de zori, Mireasă plimbată pe drumuri se seară, Amantă culcată în paturi de flori! Din albe văzduhuri, pe scări de lumină Coborî — şi în cale fereşti s'au deschis, Pui flori în alee şi murmur de-albină — In suflet torni miere şi-aromă de vis. Cu părul de aur, cu glas de isvoare, Pe unda privirii zefiri vor cânta —■ Un cântec, pe lume înseamnă o floare, Un zâmbet, în ceruri înseamnă o stea... Când luneci senină, ca visul de albă, Podoabă ţi-e mersul — surâsul ţi-e rodnic: De fiece rază picată din salup— Pe lume mai mult un inel de logodnic. Şi dacan potecă o floare măruntă Râvneşte norocul perechii din zări, O ’nalţi pe-a lor frunte, cunună de nuntă, Să-şi scalde parfumul în dulci sărutări... Corneliu Moldovanu Andreescu­­ (Muzeul Tom­a Stellan) Peisaj de primăvară (Repród. Foto-Technica). aa—M—— (intec de primăvară înfloresc grădinile, Ceru-i ea oglinda; Prin livezi albinele Şi-au pornit colinda... Cântă ciocârliile Imn de veselie; Fluturii cu miile Joacă pe câmpie. Joacă fete şi loneţi Hora’n bătătură, Ah, dece n’am zece vieţi Să te cânt, Natură! St. O. fosil BUNA­PESTIRE April In glas au aiurări de liră, Pe frunţi — un răsărit de zori; La şipot, unde poposiră, S’au adunat privighetori... Iar zeul dragostei, April, Din două guri făcea o floare Şi fiecare sărutare O saluta din crengi, c’un tril. Visând, cei doi îndrăgostiţi Tot repetau în suflet cântul; Atunci, din fundul văii, vântul Văzând cât sânt de fericiţi, I­­ . S‘a strecurat în crengi tiptil, Micşa un ram, zâmbea în soare Şi-i îngropa subt colb de floare C’un râs sburdalnic de copil.­­ P. Cerna . ­Note de primăvară Verde crud, verde crud... Mugur alb, şi roz, şi pur, Vis de-albastru şi azur, Te mai văd, te mai aud! Oh, punctează cu-al tău foc, Soare, Corpu­l ce întreg mă doare, Sub al vremurilor joc­Dintr’un fluier de răchită, Primăvară, O copilă poposită la fântână Te îngână Pe câmpia clară... Verde crud, verde crud... Mugur alb, şi roz, şi pur, Te mai văd, te mai aud, Vis de-albastru şi de-azur. G. Bace via «B—n—a—w»mi mu ima Eterna reîncepere a primăverei• M Sunt Parentalia. Cei vii pomenesc pe cei morţi. E o datorie, pe care muri însuş începutul gândului despre moarte: liniştea de piatră în ca aşa de grozavă, încât minţii înspăimântate a muritorilor moarte greu. Iar în visele nesfârşitului somn, nu se putea, ca celor tre după cei lăsaţi şi după cele părăsite dincoace. De i-ar fi uit ceia în marele întunerec de sub pământ, ei ar fi suferit acolo plut de mânie. Iar mânia morţii ar putea fi blestem şi pieire tut. Pomenirea celor morţi de curând mai deşteaptă încă jale, apoi înfloreşte şi gândul celor mulţi. Morţii de demult nu­mai de azi. Pomenirea lor e numai u­n gând palid. Şi gândului acest tot sângele viu al amintitorului, spre a învia întru viaţa deplină-Sunt aniversări ale morţii­or. Cei vii caută să împărtăş­ească pe cei morţi cu bucuria ori încercarea de preamărire a celor pe veci adormiţi, pentru a face, da ori hula celor de azi. Să pomenim pe întemeiet­ori. De optsprezece sute de ori s’au uscat florile crescute pe­­ sute de ori s'au ridicat din nou prin zăpada subţire a primăverii Sunt Parentalia. Oamenii noui, înflorind în marea lumină a vieţii, se pleac unde dorm oamenii vechi, din tăria cărora au crescut ei, oamenii rea florilor vechi... (închi­nare împăratului Traian. La XVIII veacuri dela moarte) torii şi-au statornicit-o­ dintru re cădea dintr’odată viaţa, era a nu-i putea fi decât un somn câ ei dincolo, să nu le vie dorul ai cei de aici neajutându-i pe a­­şi sufletul lor chinuit s'ar fi um­­ror faptelor celor vii. Iar întristarea e muzica din care dau nici dor, nici durere, celor via, al recei amintiri, îi trebue cu întristarea contemporană. E prin asemănarea lor cu noi, la m­ormintele lor. De optsprezece alte flori, proaspete,­­ cu reculegere spre pământul noui, ca florile nouă din pulbe-VASILE PARVAISI CHEMAREA Din pietre sterpe şi uscate Un fier de iarbă s’a ivit Şi vârful lui în infinit A cutezat, străin, să cate Născut dintr’un crâmpei de soa Şi o fărâmă de pământ, Firul gingaş, curat şi sfânt A ’mbobocit şi-a dat o floare. Strivit în uliţa măreaţa Secat de drumul de asfalt El e de-un fel cu cerul cel înalt. Care de sus îi spune şi-l învaţă. Şi, mulţumit că drept merinde, i-aduce lapte noaptea în pahar. Se bucură când un ţânţar De moţu-i auriu se prinde. T. Arghezi Pastel neoclasic Primăvara-şi reîncepe Ciclul nopţilor sublime Şi din nou le desfăşoară proiectându-le în spaţiu. — Instalat, operatorul din cereasca-i înălţime Cinematografiază oda IV din Horaţiu. Prin salcâmi, tot roiuri-roiuri, floarea candidă aşteapfăi Ameţită de mireasmă, un stupar s’o ia cu-o plasă, Nereidele ’n bazinul sfârcul sânilor şi’ndreaptă După ce mai jos de mijloc, peplumul puţin şi-l lasă. Graţiile prinse ’n horă cu prietenele Nimfe, Venera dela Cythera le conduce ’n clar de lună Şi Ie flutură la toate transparentele zaimfe Şi cuprinsul tot de zvonuri şi de tactul lor răsună. «Moartea palidă izbeşte şi’n palate şi’n cocioabe» —­ Sestiu s’a convins şi-acuma doarme împăcat în humă. Nu-i mai pasă de banchete, de-ale mirţilor podoabe, Nici de umbrele din Orcus, nici de Massicul în spumă. Primăvara îşi repetă filmul nopţilor divine In acelaş ritm şi astăzi ca odinioară’n Laţiu. Numai tu, misterioasă zână cu priviri haine Nu nţelegi cât tâlc cuprinde oda IV-a din Horaţiu. Perpesstolui Primăvară In iarba verde stau lungit... Miroase aerul a floare; Mă fură’ncet. Sunt fericit] O toropeală-adormitoare E umbră, pace, şi răcoare, Un vânt uşor şi liniştit, Mângâietor, sărută nucul... E umbră, pace şi răcoare. Ce d­ar, departe, cântă cucul! Un dor de viaţă negrăit Din om şi fire se des­pinde. Dac’aş putea în braţe-aş prinde Întregul zarei nesfârşit. Şi toată seva primăverei Prin mine vraja şi-o propagă. Sub caldul ei, aşa de dragă Mi-e pacea limpede a terei. Şi fiecare fibră’n mine Mai tânăr şi mai viu tresaltă Pricep latenta simfonie A firelor ţie iarbă'naltă pe care vântul le mlădie Şi le sărută şi le-apleacă Când spre pădure vrea să treacă Ca floarea umedă sub rouă, Nădăjduesc o viaţă nouă. Şi cum prin frunze tainic moare Amurgul serei auriu, Din umbră o privighetoare îmi cântă strofele ce scriu. Cincina­ Pavelescu V’aţi întrebat vreodată, cei ce vă bucuraţi de întoarcerea soarelui printre H©i, cum erau primăverile pe malurile Dâmboviţei pe vremea cflnd nici unul din noi nu exista? Pe vremea cflnd cinematografele nu fuseseră încă inven­tate pentru a-şi umple golul unei după amiezi, pe vremea când competiţiunile sportive nu erau la modă, pe vremea fiind i eşire afară din oraş lua pro­porţiile unei adevărate expediţii... Dornic de a retrăi viaţa de toate zilele a înaintaşilor noştri, făcută din plăceri şi necazuri mărunte, din satis­facţii şi plictiseli de fiecare clipă, care toate la un loc fac adevărata viaţă omenească aşa cum a fost trăită şi nu astfel cum ne-o închipuim astăzi, am căutat prin hârtii vechi, scrisori în­gălbenite şi cărţi prăfuite de timp şi de uitarea omenească să reconstitui din disemnări personale, din descrieri de călătorii, din amintirile vremurilor tre­cute adevărata viată a celor ce ne-au precedat. Intr’o zi am dat în biblioteca tatălui ZEU, peste cartea unui francez care a trăit efijiva ani printre noi în timpul Domniei lui Alexandru Cuza. întors la Paris Le Cler publică un volum de im­presii Intitulat: „La Moldo-Valachie, ce qu’elle a été, oe qu’elle est, ce qu’elle pourait étre”. Omul, venit printre noi din ţări îna­intate şi dintre oamen­i civilizaţi, ne-a descris în culori ce nu sunt menite a ne bucura prea mult. Bucureştii i se pare o adunare de sate, drumurile noastre o poveste iar mijloacele de co­municaţie cel mai bun mijloc de a te răsbuna pe cineva. Prea mare importanţă Insă n’au aprecierile călătorului nostru. Ceea ce interesează este posbillitatea ce ne-o dă de a reconstitui viaţa celor ce înaintea noastră au trăit, au su­ferit, şi au iubit pe aceleaşi locuri prin care astăzi trăim şi noi. Bucureştii care in timpul iernei ii lăsaseră o impresie urâtă, îi apar lui Le Cler în zilele călduroase ale primă­verei româneşti atât de apropiate de vară, cu totul sub alt aspect- Mulţimea arborilor astupând sub verdeaţa lor cocioabele dărăpănate şi gardurile în ruină schimbă cu totul înfăţişarea ora­şului. „Privind din vârful dealurilor de pe malul Dâmboviţei sau de la foişorul de foc, spune Le Cler, oraşul îşi face impresia unei imense grădini în care cupolele bisericilor şi acoperişurilor pu­ţinelor case ce au ambiţia de a ajunge la al doilea etaj ,îţi dau iluzia unor chioşcuri de forme bizare şi aspecte curioase, spectacol atrăgător mai ales a­­tunci când ploaia a răcorit atmosfera şi a înlăturat nourii de praf. Astfel vede Le Cler Bucureştii sub soarele arzător al primăverei; iată cum ne descrie el viaţa bucureştenilor în a­­cest anotimp. Primăvara viaţa se des­făşoară în grădini. Cişmigiul, Şoseaua, Bellevue şi Moşii erau locurile de întâl­nire, de plimbare şi de petrecere ale bucureştenilor.­­ Cişmigiul era locul de întâlnire al î trecătorilor ce-şi căutau un loc de adă­­trecătorilor ce-şi căutau un loc de adă­­sară toţi cei ce nu puteau să-şi plătească luxul unei calesei, mici proprietari sau boeri scăpătaţi, îşi făceau plimbarea zilnică prin aleile aranjate cu artă şi cu îngrijire de către grădinarul neamţ, în sunetul valsurilor şi polcelor cântate de muzica militară sau ale cântecelor româ­neşti cântate de lăutari. Ochii frumoşi şi chipurile fragede, toaletele alese şi pălăriile pariziene dădeau călătorului nostru iluzia că se găsea la Bois de Boulogne sau în grădinile Tuileries- Era ora­dic a Cişmigiului; cum se insera însă familiile oneste se retrăgeau. Fe­meile „Demi-monde” îşi făceau apa­riţia şi în Cişmigiu începea o nouă viaţă. Grădina se transforma într’un loc de întâlniri amoroase în care de­claraţiile de dragoste inlternau cu toc­melile vulgare iar boschetele stufoase adăposteau perechi de îndrăgostit­ ce profitau de întuneric­ In afară de oraş la capătul podului Mogoşoaii cum se numea pe vremea aceea Calea Victoriei se găsea şoseaua, locul de întâlnire al protipendadei, a­­leea din mijloc nemăsurat de largă şi neaşteptat de dreaptă fata de uliţele strâmte şi întortochiate ale Bucureş­­tiului, era plină de trăsurile de piaţă şi echipagiile particulare în care boarii şi bogătaşii oraşului se plimbau. Pe lături se întindeau grădinile cu peluze, boschete, chioşcuri şi fântâni arteziene. Frumuseţea echipagiilor, luxul toaletelor, şi atitudinea trecătorilor contribuiau ca să-şi dea iluzia unui loc de petrecere al unui oraş civilizat. Aici se schim­bau confidente, se făceau declaraţii, se făceau şi se stricau legături de dra­goste. Şoseaua era Cişmigiul protipen­dadei. Pe­ l­­ngă aceste grădini publice, locuri de plimbare şi de întâlnire, Bucureştii mai aveau câteva grădini mai mici unde veneau seara să consume. Joia şi Du­minica era de „Bon-ton” să te duci la „Belle-vue” unde în sunetul unei muzici germane femeile elegante insolite de adoratori fideli, sau de tap mai puțin fideli ca toți sofii, se plimbau luau câte-o îngheţată şi în timp ce bărbaţii puneau fum la cale, ele îşi ad­mirau toaletele. Germanii nu se prea vedeau prin a­­ceste locuri; ei preferau să se întâlnea­scă cu tofii în alte grădini, adevărate săli de dans în aer liber, unde se dansa tot atât de mult cât se bea bere. Petrecerea începea pe la mijlocul după amiezii și se termina noaptea târziu; varietatea costumelor dădea acestor pe­treceri câmpenești un aspect cu totul aparte. Fetele cu părul strâns în două cozi pe care le pieptănau in formă de coroană, prinse cu panglici şi flori, şi femeile măritate, cu tulpane colorate dansau fără odihnă până în spre ziuă. Cei ce preferau să mănânce o frip­tură bună şi să bea un vin deosebit se­răcimnii­ Străzi întregi se deschid a­­tot oraşul pentru mâncărurile şi Şutu­rile lui alese. Spre sfârşitul primăverei vicep Moşii la târgul din afară; aici este raliul să­răcimii. Străzi întregi se deschid a­­tunci cu restaurante, grătare, cofetării, cafegii şi simigerii. Localuri de dans se deschid sub frunzişuri. Cumpărători sunt puţini; din toate părţile oraşului însă vin perechi, perechi cei ce vor să se distreze eftin şi pe gustul lor. Amestec de toalete elegante şi de rochii de stambă, de femei din lumea bună cu servitoare, de oameni bogaţi şi săraci, de lume din toate clasele sociale, din toate neamurile şi din toate părţile ve­nită aci să se amuze, să schimbe viaţa şi să uite de necazuri. Căci astfel îi apar Bucureştii lui Le Cler, drept un oraş al plăcerilor, în care bogaţi sau săraci, mici sau mari, frumoşi sau urâţi, locuitorii vor să pe­treacă. Nu ştiu întrucât Le Cler avea drep­tate atunci când arăta pe înaintaşii noştri sub această lumină, dar când eşi pe stradă şi vezi mulţimea aceasta de oameni dornică de petreceri şi c­und tu însuţi te simţi l­a fel cu ei, începi să crezi că francezul avea dreptate. Alexandru Christian Te­ Din alte vremuri Primăveri de altă dată

Next