Calendarul, iunie 1932 (Anul 1, nr. 62-82)

1932-06-11 / nr. 63

ANUL I o PAGINI 3 LEI Calamitatea partidelor După guvernul putrefacției naționale, căzut prin huiduie­lile întregului corp didactic și preoțesc din România, parti­dele noastre politice s’au dat încă odată în spectacol, Crifan declarându-se, apeti­­turile s’au redeschis. Coroana voia un guvern de uniune națională ca și anul tre­cut. Era necesară această for­mulă? Ea s’a justificat prin si­tuația excepțional de gravă a momentului de față. Primejdia de dezagregare a Statului im­punea soluții repezi și eroice, unanim prezentate pentru a fi unanim acceptate. Dar mai era ceva care justifica un guvern de uniune națională sau, cel puțin de largă concentrare, — și anume, niciun partid politic în parte n’avea soluții pentru nevoile momentului. In tot tim­pul catastrofalei guvernări­lor, ga-Argetoianu, partidele, timo­rate de criza care creștea ver­tiginos, abia dacă au simulat o atitudine combativă pentru a da iluzia că fac opoziție. O ne­putincioasă lașitate în fața greutăților se redusese aproa­pe la tăcere. Dacă ar fi avut o opoziție reală, vă închipuiți gu­vernarea Iorga-Argetoianu cu minoritatea lor parlamentară, mai lungă decât spațiul a două­­trei­ luni? Dispunând de majo­­rități, partidele în orice mo­ment ar fi putut da peste cap guvernul. Nau făcut-o pentru­­că fiecare din ele, neavând so­luții imediate, s’a temut de per­spectiva imediatei guvernări. Aceasta e realitatea. Criza de guvern a surprins partidele lamentabil de nepre­gătite pentru cârmă. De aci ne­cesitatea extremă a unei uniuni nationale — ceea ce însemna mai multe nule adunate pentru a da o unitate de conducere. Sa nu uităm: e cazul suprem de Salvare a patriei. Ce-au făcut totuși partidele în ceasul acesta greu peste mă­sură? Au refuzat categoric un guvern de uniune națională; au refuzat apoi pe rând un guvern de concentrare. Exact ca acum un an. Peste ideea sacră de sal­vare a patriei s’a suprapus i­­mediat partidul. Fiecare partid. Portofoliile ministeriale și fo­toliile parlamentare, plus dem­nitățile administrative. Fiecare club își are ministeriabilii, re­gimentul de aspiranți la parla­mentarism, lista de partizani hămesiți. In fața puterii, parti­dul întreg devine o harta flă­mândă urlând după osul buge­tului. Căci doar pentru aceasta se face politică de club în Ro­mânia. Aici se începe și aici se termină ideea de patriotism. Țara e fară atâta vreme cât poate fi transformată în între­gime în maidan cu hoituri pen­tru harta urlătoare a unui sin­gur partid. Niciunul nu vrea să împartă prada cu cellalt. Poli­tica României fiind așezată ex­clusiv pe interesele de club ale partizanilor, o uniune națională principial exclusă. Ea nici n’ar mai fi trebuit încercată, — cel puțin pentru a nu pune a doua oară în situație penibilă pe un om de prestigiul lui N. Titulescu de care avem atâta nevoie, în orice moment peste hotare. Din acest refuz al tuturor partidelor de a încerca împre­ună salvarea patriei, a ieșit bi­­ruitor cine se aștepta mai pu­țin: partidul național-țărănesc cu a sa caricatură de guvern denumit „de alegeri“. Firește, de alegeri național-țărăniste. Dar aceasta e o altă ches­tiune. Ceea ce trebuie să reținem în­că odată din aceste dureroase întâmplări noi, cari suntem convinși că partidele politice au adus ruina României, e că a­­ceste partide, deși nediferen­­țiate fundamental în doctrinele și programele lor și semănând cu două picături de apă chioară în practicele de guvernământ, se dovedesc a mia oară incapa­bile de un minimum de sacrifi­ciu când e vorba de patriei. In fața acestui salvarea adevăr verificat din nou, se impune o altă orientare, categorica­,­­ pen­tru viața noastră politică. Și a­­nume statul corporativ, singura reprezentare organică și reală a țării la cârma Statului. între­gul spirit al vremii merge în a­­ceastă direcție, azi când demo­crațiile au intrat fracționate în partide pretutindeni în faza amurgului definitiv. Nichifor Crainic SIELE VERZI TECHNIC­IENII CĂRĂMIZII ȘI BOI­LA Un fost oficios până in ziua de 31 Mai — ziua cărămidei — re­cord — și­ aduce aminte de Romu­lus Boilo pentru a-l imputa guver­nului Vaida. Cam târziu, domnii mei! Nouă luni de zile cdi aț­ guvernat ca teh­nicieni ce măsuri aț­ luat împotri­va ardeleanului compromis? Ce e­­cou a trezit măcar în paginele d.voastre campania de două luni, împotriva acestuia, a Calendaru­lui? Ori tehnica domniilor-voastre se simțea la vremea aceia foarte în­vecinată cu tehnica Boilei? Acum, când a fost exclus din partidul său, vă alarmați. Ah, virtuțile de ceasul al 13-lea virtuțile sub imperiul cărămizii, ale oficioaselor ce nu mai sunt. D. IORGA SURPRINS D. Iorga scrie un frumos articol, din acelea care justifică părerea veche a lui Mitiță Sturdza că ma­rele istoric nu-i decât un ziarist. In el, distinsul ziarist,, legitim surprins de cărămida la puterea cincea cubică cu care a bătut re­cordul acestui articol în politica românească, compune o ieremiadă căreia ii lipsea numai ritmul ca să bată toate baladele lirice ale lui Paul Fort! Mai legitim­, distinsul ziarist, își termină poezeația cu un cuzist: „Dumnezeu să ajute această biată tatăl". A și ajutat.o, distinse colega! N'ai plecat d-ta? APOSTOLUL „NEAMULUI“. D. Nic. Iorga, fostul prim mini­stru, s’a retras la Vălenii de Mun­te, unde va comite: 4 tragedii an­tice, 2 drame moderne, 1 tragico­medie (cu titlul „Cărămida") și 8 „diverse“ piese (dintre cari, una în colaborare cu fata Râmnic). Un strein, vizitându-l la Văleni, și prezentând­u-se la casa d.sale, la găsit pe fostul Premier, scriind o comunicare la Academie, asupra primului copil din flori al nepoa­tei, celei d­e­ a 6-a nevastă a lui Ște­fan cel Mare. Streinul, apropiindu-se sfios l-a întrebat: „Am cinsteți să vorbesc cu „Apostolul neamului"? Savan­tul de 10 ori doctor, i-a aruncat o privire înfricoșătoare și i­a răspuns scurt: Da, dar cu apostolul dela „Neamul Românesc", căci din ace­la al „neamului", am fost demis si nu mai vreau să Știu de el Eși a­­fără „frarsema zonale“ și du-te la Costică Argetoianu. — Eu am lu­cruri vial importante și urgente de rezolvat ![i dai d-ta seama, ce ar fi fost pentru tronul lui Stefan cel Mare, dacă li mureau toate nea­murile și rămânea in viată numai copilul din flori al nepoatei celei de-a 6-a nevastă a lui? Sunt chestiu­ni, pe cari d­v, nu le știți, pentru că nu le prețuiți. Le voiu trimite la universitatea din Madagascar (unde m­­ă nu sunt nici „Doctor“ nici „proprietar."), Justus Politica falimentară Acum când s’a spulberat rușinea guvernului de tehnicieni — tehni­cieni ai mizeriei și ai ilegalității— când N. Iorga a trecut la ocupația mai puțin nocivă de gazetar și de institutor al babelor savante de la Vălenii de Munte și când omul bo­nurilor de tezaur, excrocul Arge­­toianu, zeul tuturor bandiților din România și satrapul celui mai ne­norocit popor, s’a prăvălit de pe treptele Puterii cu zgomot surd de vită înjunghiată — după momentul așteptat al unei destinderi binefă­cătoare Țara s’a găsit în fața unei probleme covârșitoare pe care n’a rezolvat-o. Politica românească s’a dovedit astăzi, într’un ceas dure­ros și greu, mai deficientă ca tot­deauna. Mai bine de cinci zile — și când scriu aceste rânduri, încă nu s’a sfârșit­ — am asistat la răz­boiul mârșav al partidelor în jurul hoitului unei țări în agonie. Timp de aproape o săptămână, așa­dar, un om de bine și de talent, un e­­xemplar de elită al acestei țări, d. N. Titulescu și-a cheltuit patrio­tism, răbdare și energie, bunăvoin­ță și pricepere, pentru punerea de acord a unor oameni a căror pro­fesiune și al căror rost — este de a nu fi niciodată de acord! Dela un „șef“ la celălalt, dela d. Duca la îngâmfatul prost și demagog dr. Lupu, dela George Brătianu sa nu mai știu care, d. Titulescu a putut observa convingerea intimă a a­­cestor domni — după care țara nu avea nevoe decât de serviciile lor personale... Fremăta cafeneaua politică, fiecare colț, în entuziasmul faimo­­a­sului „vin ai noștri!“ — iar în cal­culul precis al portofoliilor și al mandatelor se socotia de țară în cluburile de la dragostea Bucu­rești­.. Așa, în naivitatea noastră apolitică, și atât de puțin în con­tact cu practica democrațiilor, am vizat, am fi vrut (vă cer iertare!), ridicându-se spontan, un guvern al tuturor forțelor politice, al șefi­lor de partide (să zicem!) care să înalțe marasmul și decrepitudinea generală la un entusiasm, la un potențial, în care orice salvare să devină posibilă Dar nu! Țara adevărată, tara săracă și încrezătoare care așteap­tă la sate și în mizeria orașelor, tara muncitoare a plugarilor, a funcționarilor, a producătorilor, a breslelor, tara aceasta însfârșit care nu cuvântează nicăieri sub tirania partidelor politice, D. Titu­lescu n’ar fi putut s’o găsească în supralicitarea stridentă a democra­ției guvernante. Alegeri no­i vom avea peste o lună — recriminări, bate și spargeri de capete total de­mocratice. Dar ce încredere să a­­vem­m­ orientarea unui popor fără pregătire, îmbătat de țuica electo­rală pe care toate partidele o vor da din plin, din butoiul nesfârșit al demagogiei lor?... Țara reală, țara organizată, pe care noi nu încetăm s’o chemăm la datorie, va trebui să se ridice în sfârșit și să spul­bere mucegaiul de la suprafața ei, toată piesa partidelor și a guver­nelor fictive care de zeci de ani o jefuiesc și o distrug! Până atunci Regele, conformân­­du-se nevoilor și „uzagiilor consti­tuționale“ a numit un guvern, exact la întâmplare — dar guvernul care s’a putut găsi.­. N­ avem în sfârșit pe d. Potârcă la Justiție! D. Po­­târcă a slăbit puțin. Trebuia să vi­nă! Dar Țara — ea — a slăbit mai mult... EA CÂND VA VENI? Când se va deștepta! Tomi» Vlădescu Intre conversiune și moratoriu agricol 4 -|-------------­ de ION SCUTARU Legea Conversiunei și raportai­ii­ lui Rist Nevoia unei măsuri eroice: Moratoriul agricol Problema asanărei datoriilor a­­gricole a revenit la ordinea zilei, prin publicarea cunoscutului ra­port al d-lui Charles Rist. Chestiunea se prezintă sub formă foarte delicată. Legea con- o­r**rshr’ei o first*­­’/>t?t.i.. cvi a­sent­i­­mentul tuturor partidelor politice (minus cel conservator). întreaga clasă a plugarilor și-au pus toate speranțele în aplicarea conver­siunei, a cărei lege are termene fa­tale până în Septembrie a.­­ Am fost printre cei dintâi, cari am emis și susținut teoria asană­rei datoriilor­­ agricole prin con­versiune, încă de acum 4 ani. Am preconizat conversiunea, însă nu în forma, nici cu modalitățile care a fost­­ votată de trecutul par­în lament. Mai mult, am făcut anu­mite rezerve, chiar dela tribuna Camerei­, , , Nimeni, nu ne va putea acuza, ca adversari ai plugărimei româ­nești, nici ca susținători ai lichi­­dărei datoriilor agricole. Activita­tea de atâția ani, în acest dome­niu, ne scutește de orice alte de­­monstrațiuni. Astăzi, când problema revine la ordinea zilei, ne vom spune cu­vântul nostru din dorința sinceră de ajutorare „reală“ și „favora­bilă“ pentru agricultori și de men­ținere a echilibrului organizmului nostru economic național. CONSTATĂRILE D-LUI RIST D. Charles Rist spune, în rapor­tul d-sale vorbind de garanțiile pe cari statul le-a preluat, în baza le­gei conversiunei: „Aceste garanții noui și considerabile, pe cari și le-a luat statul într’un moment, când abia reușea să facă față obli­gațiunilor lui celor mai urgente, a­­rată cât de puțină valoare dădea Statul, el însuși, acestei forme de angajamente. Este vorba de garanțiile, prevă­zute de articolele­­ 2 și 5S din legea conversiunei, prin care Statul ro­mân preia : pagubele Băncei Cen­trale Cooperatori diferența de do­bândă de 5 la­­»ă asupra portofo­­liului aurie?*., -gjflbjta cu j. si anuităței datorite de ea Naționale. Fa­gubele suferite de Academia Româ­nă, Administrația spitalelor civile și alte instituții de binefacere. Pa­gubele suferite de Societatea de Credit funciar rural și de Banca hipotecară rurală, precum și aso­ciația bancară „Solidaritatea“. In fine (și aceasta este cel mai impor­tant capitol), să acopere printr’o le­ge specială de „finanțare“, toate pa­gubele, pe cari le-ar suferi Banca Națională, — la portofoliul ei agri­col și cari sunt imposibil decifrat astăzi, dar caii se ridică la o su­mă de câteva miliarde. Alături de d. Charles Rist, ni se pare curios, cum se preiau asupra budgetului statului, atâtea angaja­mente, cari nu sânt nici măcar e­­valuate ? Ce fel de siguranță bu­getară pentru viitor, când ne ju­căm cu expresii, „Câteva miliar­de“, pare că am vorbi de „câteva nuci“ ? I­ I SITUAȚI­­INE CRITICA Grava eroare a fost că Parlamentul a acceptat legea conversiunei dato­riilor agricole fără par­tea a doua, adică aceia a finanțărei și mijloacelor de finanțare. Fostul gu­vern, declarase că și acea­sta a doua parte va face obiectul unui proiect de lege. Par când­ etern și cu ce mijloace, nu s’a preco­nizat. Iată-ne deci, cu o lege bogată pe un princi­piu, pentru care s’a lup­tat ani de zile, însă, inapli­cabilă și făcând obiectul tuturor criticilor, în frun­tea cărora­ stă autoritatea necontestată a Profesorii lui Ch.­rist. Și în Parla­ment și în ziarul nostru, am relevat zilnic această stare de lucruri, dar nu am­ fost discultați. Care este situațiunea actuală ? Legea a fost pusă în a­­plicare și are termene fa­tale, cari angajează­­ tăr­iile în mod­ juridic, întreaga clasă plugărea­scă, a fos înștiințată de aceasta și foarte mulți au început formele, con­form prevederilor lega­le. Finanțarea conversiu­nei insă lipsește și ceea­ce este mai grav, rapor­tul primului nostru con­silier teh­nic, d. Ch. Rist este categoric. DOUA POSIBILITĂȚI Sânt două solutiuni: 1. Sau să se meargă mai de­parte, pe calea începută și atunci ajungem la un conflict financiar, ca­re poate avea urmări incalculabile pentru siguranța financiară, stabi­lizarea și organizmul economic în­suși al Statului. 2. Sau să Se abroge legea con­versiunei, și în acest caz, toată clasa plugărimei este adusă într’o situatiune mult mai precară decât înainte de votarea legei. Iată o dilemă gravă și iată pen­­­tru ce actualul guvern, va avea o primă greutate, pentru rezolvarea căreia trebuie multă atențiune. Noi vom da o soluțiune, aceea pe care am lansat-o în Februarie dacă nu există altă cale și suspen­darea legei conversiunei și acor-Continuare în pag. Il-a ,0«OJ. No. 63 Sâmbătă, II Iunie, 1932 Director: NicnifoR crainic REDACȚIA și ADMINISTRAȚIA București, Bulevardul Elisabeta No. 21,­ ­umuiMTunTM Í **• 12 luni 500 lei ABONAMENTE 1 6 . 2S0 . INȚARAl I ' Ș,., IM -\ „ 1 lună 60 „ Pentru Instituții și Autorități Lei 700 anual­­ 0—1180 Redacția ți Provincia 3—0546 Direcția­­­ 8—1096 Administrația Marsul foamei Nu e de mirare că în Rusia so­vietică, țărănimea asmuțită de foa­me, a pornit în lungi și necruță­toare convoaie spre orașele, în care ea speră inutil că va găsi ascunsă îndestularea. Dar și în orașe, lă­sând deoparte pe eternii dac puți­­nii Îmbuibați ai regimului, mize­ria roade de mult restul popula­ției. Iar decepția e cutremurătoare când haitele flămânde dau de a­­celaș gol pe care Lau lăsat în ur­mă. Huetul stomacului gol sugge­­rează cele mai demente bănueli și prăpădul se deslănțue. In fiecare an fluxul și refluxul lipsei se simte tot mai accentuat în Rusia. In fiecare an rodul pă­mântului e mai sărac și fatal cresc atunci In proporție inversă sacri­ficiile impuse de planurile hrăpă­rețe pe perioade de ani. Lucrul e de la sine înțeles in țara unde o reformă nebunesc de în­­drăsneață a scos toate așezămin­­tele din țâțâni rostogolind sedi­mentele sociale unele peste altele, într’o harababură de imens naufra­giu, de incendiu general, de cutre­mur nemărginit. Dar iată, de dincolo din țara an­tipozilor geografici și politici ai Sovietelor, vine concomitent aceiași veste. In Statele­ Unite, „Marșul Foa­mei” a început. Marșul populației înfometate, al cărui număr crește înspăimântător cu fiecare nou ți­nut străbătut, — marșul spre Washington. Populația capitalei e neliniștită, numărul șomeurilor din țara cea mai bogată din lume în aur e doar tot atât de mare, dacă nu și mai mare, ca și în țările unde etalonul aur a fost abandonat, fără ca prin asta să se fi adus vre­un remediu mizeriei generale. Președintele re­­publicei, miliardarii lumei, marele Senat american, care hotărăște de soarta universului cum cel roman — adunarea de regi — pe vremea lui Pyrrhus, hotărî de soarta su­mei vechi —■ regii metalelor și ai industriilor,­­ca și r­egii gangu­este­­rilor, ai răpitorilor de copii și ai celorlalte tâlhării constituite în sin­dicate și în societăți anonime pe acțiuni, cu toții au Început să se neliniștească. Se întreprind conci­liabule secrete, se împart ordine mi­sterioase, se iau măsuri de apă­rare. Armele jandarmilor și bas­toanele de cauciuc ale pașnicilor loovesc fără cruțare, dar de fiecare lovite lu capete și mai multe cresc grupului snopit în bătăi, iar mar­șul foamei șerpue înainte pe dru­mul desnădejdilor iremediabile. Vrem pâine. De focuri suntem să­­tui. Glasul foamei e mai puternic de­cât orice înțelepciune politică, de­cât cel mai genial sistem social. Doamne ferește, de­cât orice pa­triotism. Iar semnul vremurilor se arată cumplit. E cu neputință de crezut: în Statele­ Unite ale Ame­­ricei, întocmai ca în Statele­ Unite ale Sovietiei. Intre acești doi poli imenși ai societăței actuale, încu­­nuaț­i de aceleași aurore sângerii, aprinși de aceleași fulgere rău prevestitoare, dealungul tuturor me­ridianelor alte evenimente sinistre mocnesc în obscuritate. Fericit va­sul care se va ține dârz, în mijlo­cul furtunei care se anunță. La noi, câteva clipe numai a plutit sfidător spectrul foamei. A­­tâta numai și a fost de ajuns ca mâinile să se încrucișeze, cuvinte neobișnuite cumintelui popor ro­mân să răsune, amenințări întune­cate să ibucnească grele. Și deasu­pra capetelor rânjea doar spec­trul, mirajul foamei. Foamea în­săși era încă departe. Un vâslit energic ne-a îndepăr­tat și mai mult de ea, dar cât de departe? La ce distanță de reciful bleste­mat? Va ști tara. In vițetul imens al tarabei de vorbe, care o va zăpăci peste câteva săptămâni, să-și alea­gă vântul prielnic, care s’o îndru­me în largul senin și sigur al unui viitor de mulțumire? Se va purti ca tot caragialește. In fața acestei hotărâtoare întrebări? ? ----------—Gib. I. Mihăescu ------------­ Forțu Forțu! nume scurt și tăios, strident ca arama, concis ca un argument, nume trufaș, nume vânjos, — ri­mează cu biceps! La congresul profesorilor, cu me­morabila dată de 29 Mai, cuvântul lui Forțu a fost puțin trimes în gura cu doi dinți știrbi a guvernului ior­­ga-argetoian. A fost apoi Forțu condamnat la moarte de aceiași babă dublă — vreau să spun cu barba in două părți!.. Apoi baba a murit de o cărămidă la puterea cincisprezecea și Forța a fost rechemat la viață. Dar baba, în drum spre groapă, s’a întors in coș­ciug, și cu pumnii ridicați la cer, cu ultimele babe neexpirate pe bărbie, a strigat isteric cioclilor: vreau să moară, vreau să moară și Forța! Concluzia: la patru zile după ce f­usese expediat, adică la 4 Iunie, mi­nistrul instrucției, care în ajun ridi­case suspendarea și trimeter­ea în judecata a profesorului Forțu, de data aceasta suspenda... ridicarea suspendărei, așa că la o zi certă pro­fesor Forța, ar trebui după acest ministru, să moară din nou! Simpatice gladiator, fii fericit! ’Și regretă numai că, din arena profe­sorilor, trimițând Caesarului, un Ave! monturi te salutarti, brațul d-tale orațional a făcut atâta vânt, că bietul imperator, de la instrucție­­ a căzut jos de pe tronul lui de muca­va! . Privește-l acum, fugit imediat în pulberea Vălenilor și profilăndu-și pe după ziduri de biserică restaura­tă matahala de Don Quijotte trântit în nas de Rozinantă, pipăindu-ș sub slorile și bănuind el însuși, ca prin vis, că ceiace pretindea să fie cel pu­­țin un om, a fost o sperietoare um­plută cu cărți și tărîțe srmilic.. (se dau cu apă caldă la rațele de trei săptămâni!...). Reproșează-ți un singur lucru: că l-ai trântit prea repede, mai înainte ca să-și fi înfăptuit ultima osândă a lui, pedepsirea d-tale. Și­ alături de tovarășul de luptă e­­gal numai cu d-ta, eroicul Stancu Brădișteanu, fii mândru de tot ce s’e întâmplat și sigur că în d-ta și în semenii D-tale, dacă va mai avea ci­neva curajul copilăros să vă pedep­sească vreodată, va pedepsi tot ce e mai bun in țara asta... Fii sigur că alături de mlaștina in care s’au bălăcit inconștienții curge rîul apelor noastre curate și că dacă, pentru un moment ,de cea dintâi se vorbește, și de cel de-al doilea nu, e fiindcă mlaștina pute, pe cînd apa curată nu miroase, fiindcă una res­pinge, iar cealaltă se bea. De ce încheind cuvinte pe care le-aș fi vrut înșirate în imn, îmi vi­ne în minte cuvântul poetului lau­reat englez, epicul John Masefield, când spune undeva inspirat: uneori e un imperiu într’un nume? E fiindcă e un imperiu de credință In numele dumitale, profesor Forța! Și dacă am, scriind acestea, un re­gret, este că-i prea târziu ca să-ți mai fiu elev... George Unu Cronica Literară de DRAGOȘ PROTOPOPESCU „Gândirea“ (anul XII, No. 5-6, Mai-Iunie) Domnița pământeană a publicis­ticei noastre, în horbotă și altită mândră, revista de rasă, Gândi­rea, a abordat vitrina verei cu nu­mărul ei dublu pe Mai și Iunie. Și, parcurgându-i paginele strân­se în rit și disciplină, îți vine fără să vrei în minte un cuvânt al lui Bacon, dacă nu greșesc, din Ad­vancement of learning (Propășirea învățăturei). Spune filozoful eliza­­betan, cu înțelepciune pururi nouă, oricât de banală în aparență: „Poezia conformează înfățișările lucrurilor după dorințele sufletu­lui, în loc să supună sufletul, lu­crurilor din afară“. Aceasta îmi dezleagă mie taina pentru care cea mai bună revistă română e în acelaș timp cea mai sistematic și tendențios ignorată de surorile ei de slovă literară. E din pricină că revista Gândi­rea e singura revistă poetică pe care o avem. Și lucrul se lămure­ște deplin din cuvântul citat mai sus. Printre celelalte reviste — ale căror valori diverse dacă nu le discut nu înseamnă ca nici nu le recunosc — Gândirea înseamnă, cred, o publicație al cărei rost din­tâi e să adapteze literatura noas­tră unei dorințe din lăuntru, unei căutări supreme, sufletul nostru etnic. Față de acest suflet să mărtu­risim că celelalte reviste au o tendință centrifugală. Ele se îm­prăștie în informația cu orice preț, — amorfă, internațională — și as­pirând, pare că ori sigur, la un ideal de publicistică ascuns în Lu sau, în cel mai bun caz, în Le Mois, devin în loc de reviste, aceia ce se numește cu cuvânt englez și german: magazine. Față de etnicitatea noastră Gân­direa a afirmat însă și realizat tot­deauna o tendință strict centripe­­tală. Ea a frânt scrisul nostru, și l-a modelat în tradiționalism de suflet creator. Ea a pus sinteză în locul baliveriei literare, crez și idee, în locul faptului divers și e­­coului internațional de senzație. De la Gândirea, deci, la celelalte reviste, distanța e ca de la creație la informație, de la poezie la pro­ză, și — cel puțin pentru majorita­tea din ele — de la sacrificiu la mercantilism. Sub seducția cuvântului din ur­mă — sau numai sub pintenul lui necruțător — se face în publicisti­ca noastră o tristă până la hazliu „adaptare a sufletului nostru la lu­crurile din afară“, — cu excese care fac din felul, de pildă, cum­ un scriitoraș strein de mâna 12-ea își excrochează deghizat publicul la el acasă cu ultima-i carte apă­rută, un reportaj, la noi tot atât de cardinal ca și constituirea unui guvern national. Cu un spirit de jertfă multiplă, Gândirea, adaptează „lucrurile din afară la sufletul nostru etnic, și în loc de reportaje asupra numărului de cravate descoperite în lada de voiaj a lui Pitigrilli, se mulțumește să descopere un poet ca Ciocâlteu sau Crevedia. Iată, socot cu, pricina divorțului dintre Gândirea și, cu mici excep­ții, restul publicisticii noastre. Nu atât ostilității personale, deci, ge­lozii sau invidii, cât — din neferi­cire — o discrepanță totală de mentalitate, un conflict material, ca acela, care ar fi între diamant și strass, între rasa care taie, și a­­ceia care poate fi numai tăiată... O ilustrare a acestui adevăr re­zidă și în tot ce a realizat Gândi­rea până acum. Refuzând rolul, in­grat dar remunerativ, cel puțin moralmente, de biurou de înregis­trare a talentelor cazate și de casă de desfacere a numelor cotate, re­vista lui Crainic a răscolit $1 scos la iveală, a căutat și a lansat, și a fost singura care nu a uitat să se entuziasmeze pentru un talent nou, în vreme ce celelalte nu mai tre­săreau nici măcar în fața produc­ției unui talent vechi. Generozitatea e un atribut creației­ și nu intră decât în ca­­d­drul celei mai îndelung mentate psihologii umane expeun­faptul că cea mai generoasă publicație a noastră e tratată de semenele ei cu cea mai egoistă vitregie. Scriu acestea fără nici un gând polemic, ci din simpla dorință, geografică, de a schița harta scri­sului periodic legat de epoca cea mai frământată a literaturei noas­­tre. Istoricul acestei literaturi va a­­vea sa pună Gândirea printre ul­timele noastre reviste pentru care arta e o purtare de torte și o eu­­hhanstie. Și gândindu-mă că Franța are Mercure de France și Nouvelle Revue Frangaise, Anglia: The Cri­terion, al subtilului T. S. Eliot, și The Adelphi al masivului Middle­­ton-Murry, reviste care oricât de antipodice ca atitudine, își fac un titlu de noblețe din a se emula, discutându-se reciproc, nu pot de­cât deplânge acele reviste româ­nești care n’au ajuns nici măcar să cunoscă Gândirea... Acestea spuse, să venim la nu­me proprii. Ni se furnizează nu­mărul închinat lui Duiliu Zamfire­­scu. Din el, doi tineri sclipesc cu un scris nou și inspirat. E Toma Vlădescu, poate cel mai bun, fiind­că serios, lipsit de farsă, dintre ti­nerii noștri eseiști, și e poetul Cre­vedia, în versul căruia pământul siluește într’una cerul. Sânt numai două din numele cu care Gândirea de ani de zile în­­noește literatura noastră. Care sânt celelalte? Citiți-le mai ales în fruntea paginelor re­vistelor ce își fac o sacră, strictă și voluptoasă datorie din a ignora Gândirea..

Next