Calendarul, iunie 1932 (Anul 1, nr. 62-82)
1932-06-11 / nr. 63
ANUL I o PAGINI 3 LEI Calamitatea partidelor După guvernul putrefacției naționale, căzut prin huiduielile întregului corp didactic și preoțesc din România, partidele noastre politice s’au dat încă odată în spectacol, Crifan declarându-se, apetiturile s’au redeschis. Coroana voia un guvern de uniune națională ca și anul trecut. Era necesară această formulă? Ea s’a justificat prin situația excepțional de gravă a momentului de față. Primejdia de dezagregare a Statului impunea soluții repezi și eroice, unanim prezentate pentru a fi unanim acceptate. Dar mai era ceva care justifica un guvern de uniune națională sau, cel puțin de largă concentrare, — și anume, niciun partid politic în parte n’avea soluții pentru nevoile momentului. In tot timpul catastrofalei guvernărilor, ga-Argetoianu, partidele, timorate de criza care creștea vertiginos, abia dacă au simulat o atitudine combativă pentru a da iluzia că fac opoziție. O neputincioasă lașitate în fața greutăților se redusese aproape la tăcere. Dacă ar fi avut o opoziție reală, vă închipuiți guvernarea Iorga-Argetoianu cu minoritatea lor parlamentară, mai lungă decât spațiul a douătrei luni? Dispunând de majorități, partidele în orice moment ar fi putut da peste cap guvernul. Nau făcut-o pentrucă fiecare din ele, neavând soluții imediate, s’a temut de perspectiva imediatei guvernări. Aceasta e realitatea. Criza de guvern a surprins partidele lamentabil de nepregătite pentru cârmă. De aci necesitatea extremă a unei uniuni nationale — ceea ce însemna mai multe nule adunate pentru a da o unitate de conducere. Sa nu uităm: e cazul suprem de Salvare a patriei. Ce-au făcut totuși partidele în ceasul acesta greu peste măsură? Au refuzat categoric un guvern de uniune națională; au refuzat apoi pe rând un guvern de concentrare. Exact ca acum un an. Peste ideea sacră de salvare a patriei s’a suprapus imediat partidul. Fiecare partid. Portofoliile ministeriale și fotoliile parlamentare, plus demnitățile administrative. Fiecare club își are ministeriabilii, regimentul de aspiranți la parlamentarism, lista de partizani hămesiți. In fața puterii, partidul întreg devine o harta flămândă urlând după osul bugetului. Căci doar pentru aceasta se face politică de club în România. Aici se începe și aici se termină ideea de patriotism. Țara e fară atâta vreme cât poate fi transformată în întregime în maidan cu hoituri pentru harta urlătoare a unui singur partid. Niciunul nu vrea să împartă prada cu cellalt. Politica României fiind așezată exclusiv pe interesele de club ale partizanilor, o uniune națională principial exclusă. Ea nici n’ar mai fi trebuit încercată, — cel puțin pentru a nu pune a doua oară în situație penibilă pe un om de prestigiul lui N. Titulescu de care avem atâta nevoie, în orice moment peste hotare. Din acest refuz al tuturor partidelor de a încerca împreună salvarea patriei, a ieșit biruitor cine se aștepta mai puțin: partidul național-țărănesc cu a sa caricatură de guvern denumit „de alegeri“. Firește, de alegeri național-țărăniste. Dar aceasta e o altă chestiune. Ceea ce trebuie să reținem încă odată din aceste dureroase întâmplări noi, cari suntem convinși că partidele politice au adus ruina României, e că aceste partide, deși nediferențiate fundamental în doctrinele și programele lor și semănând cu două picături de apă chioară în practicele de guvernământ, se dovedesc a mia oară incapabile de un minimum de sacrificiu când e vorba de patriei. In fața acestui salvarea adevăr verificat din nou, se impune o altă orientare, categorica, pentru viața noastră politică. Și anume statul corporativ, singura reprezentare organică și reală a țării la cârma Statului. întregul spirit al vremii merge în această direcție, azi când democrațiile au intrat fracționate în partide pretutindeni în faza amurgului definitiv. Nichifor Crainic SIELE VERZI TECHNICIENII CĂRĂMIZII ȘI BOILA Un fost oficios până in ziua de 31 Mai — ziua cărămidei — record — și aduce aminte de Romulus Boilo pentru a-l imputa guvernului Vaida. Cam târziu, domnii mei! Nouă luni de zile cdi aț guvernat ca tehnicieni ce măsuri aț luat împotriva ardeleanului compromis? Ce ecou a trezit măcar în paginele d.voastre campania de două luni, împotriva acestuia, a Calendarului? Ori tehnica domniilor-voastre se simțea la vremea aceia foarte învecinată cu tehnica Boilei? Acum, când a fost exclus din partidul său, vă alarmați. Ah, virtuțile de ceasul al 13-lea virtuțile sub imperiul cărămizii, ale oficioaselor ce nu mai sunt. D. IORGA SURPRINS D. Iorga scrie un frumos articol, din acelea care justifică părerea veche a lui Mitiță Sturdza că marele istoric nu-i decât un ziarist. In el, distinsul ziarist,, legitim surprins de cărămida la puterea cincea cubică cu care a bătut recordul acestui articol în politica românească, compune o ieremiadă căreia ii lipsea numai ritmul ca să bată toate baladele lirice ale lui Paul Fort! Mai legitim, distinsul ziarist, își termină poezeația cu un cuzist: „Dumnezeu să ajute această biată tatăl". A și ajutat.o, distinse colega! N'ai plecat d-ta? APOSTOLUL „NEAMULUI“. D. Nic. Iorga, fostul prim ministru, s’a retras la Vălenii de Munte, unde va comite: 4 tragedii antice, 2 drame moderne, 1 tragicomedie (cu titlul „Cărămida") și 8 „diverse“ piese (dintre cari, una în colaborare cu fata Râmnic). Un strein, vizitându-l la Văleni, și prezentându-se la casa d.sale, la găsit pe fostul Premier, scriind o comunicare la Academie, asupra primului copil din flori al nepoatei, celei de a 6-a nevastă a lui Ștefan cel Mare. Streinul, apropiindu-se sfios l-a întrebat: „Am cinsteți să vorbesc cu „Apostolul neamului"? Savantul de 10 ori doctor, i-a aruncat o privire înfricoșătoare și ia răspuns scurt: Da, dar cu apostolul dela „Neamul Românesc", căci din acela al „neamului", am fost demis si nu mai vreau să Știu de el Eși afără „frarsema zonale“ și du-te la Costică Argetoianu. — Eu am lucruri vial importante și urgente de rezolvat ![i dai d-ta seama, ce ar fi fost pentru tronul lui Stefan cel Mare, dacă li mureau toate neamurile și rămânea in viată numai copilul din flori al nepoatei celei de-a 6-a nevastă a lui? Sunt chestiuni, pe cari dv, nu le știți, pentru că nu le prețuiți. Le voiu trimite la universitatea din Madagascar (unde mă nu sunt nici „Doctor“ nici „proprietar."), Justus Politica falimentară Acum când s’a spulberat rușinea guvernului de tehnicieni — tehnicieni ai mizeriei și ai ilegalității— când N. Iorga a trecut la ocupația mai puțin nocivă de gazetar și de institutor al babelor savante de la Vălenii de Munte și când omul bonurilor de tezaur, excrocul Argetoianu, zeul tuturor bandiților din România și satrapul celui mai nenorocit popor, s’a prăvălit de pe treptele Puterii cu zgomot surd de vită înjunghiată — după momentul așteptat al unei destinderi binefăcătoare Țara s’a găsit în fața unei probleme covârșitoare pe care n’a rezolvat-o. Politica românească s’a dovedit astăzi, într’un ceas dureros și greu, mai deficientă ca totdeauna. Mai bine de cinci zile — și când scriu aceste rânduri, încă nu s’a sfârșit — am asistat la războiul mârșav al partidelor în jurul hoitului unei țări în agonie. Timp de aproape o săptămână, așadar, un om de bine și de talent, un exemplar de elită al acestei țări, d. N. Titulescu și-a cheltuit patriotism, răbdare și energie, bunăvoință și pricepere, pentru punerea de acord a unor oameni a căror profesiune și al căror rost — este de a nu fi niciodată de acord! Dela un „șef“ la celălalt, dela d. Duca la îngâmfatul prost și demagog dr. Lupu, dela George Brătianu sa nu mai știu care, d. Titulescu a putut observa convingerea intimă a acestor domni — după care țara nu avea nevoe decât de serviciile lor personale... Fremăta cafeneaua politică, fiecare colț, în entuziasmul faimoasului „vin ai noștri!“ — iar în calculul precis al portofoliilor și al mandatelor se socotia de țară în cluburile de la dragostea București.. Așa, în naivitatea noastră apolitică, și atât de puțin în contact cu practica democrațiilor, am vizat, am fi vrut (vă cer iertare!), ridicându-se spontan, un guvern al tuturor forțelor politice, al șefilor de partide (să zicem!) care să înalțe marasmul și decrepitudinea generală la un entusiasm, la un potențial, în care orice salvare să devină posibilă Dar nu! Țara adevărată, tara săracă și încrezătoare care așteaptă la sate și în mizeria orașelor, tara muncitoare a plugarilor, a funcționarilor, a producătorilor, a breslelor, tara aceasta însfârșit care nu cuvântează nicăieri sub tirania partidelor politice, D. Titulescu n’ar fi putut s’o găsească în supralicitarea stridentă a democrației guvernante. Alegeri noi vom avea peste o lună — recriminări, bate și spargeri de capete total democratice. Dar ce încredere să avemm orientarea unui popor fără pregătire, îmbătat de țuica electorală pe care toate partidele o vor da din plin, din butoiul nesfârșit al demagogiei lor?... Țara reală, țara organizată, pe care noi nu încetăm s’o chemăm la datorie, va trebui să se ridice în sfârșit și să spulbere mucegaiul de la suprafața ei, toată piesa partidelor și a guvernelor fictive care de zeci de ani o jefuiesc și o distrug! Până atunci Regele, conformându-se nevoilor și „uzagiilor constituționale“ a numit un guvern, exact la întâmplare — dar guvernul care s’a putut găsi.. N avem în sfârșit pe d. Potârcă la Justiție! D. Potârcă a slăbit puțin. Trebuia să vină! Dar Țara — ea — a slăbit mai mult... EA CÂND VA VENI? Când se va deștepta! Tomi» Vlădescu Intre conversiune și moratoriu agricol 4 -|------------- de ION SCUTARU Legea Conversiunei și raportaiii lui Rist Nevoia unei măsuri eroice: Moratoriul agricol Problema asanărei datoriilor agricole a revenit la ordinea zilei, prin publicarea cunoscutului raport al d-lui Charles Rist. Chestiunea se prezintă sub formă foarte delicată. Legea con- or**rshr’ei o first*’/>t?t.i.. cvi asentimentul tuturor partidelor politice (minus cel conservator). întreaga clasă a plugarilor și-au pus toate speranțele în aplicarea conversiunei, a cărei lege are termene fatale până în Septembrie a. Am fost printre cei dintâi, cari am emis și susținut teoria asanărei datoriilor agricole prin conversiune, încă de acum 4 ani. Am preconizat conversiunea, însă nu în forma, nici cu modalitățile care a fost votată de trecutul parîn lament. Mai mult, am făcut anumite rezerve, chiar dela tribuna Camerei, , , Nimeni, nu ne va putea acuza, ca adversari ai plugărimei românești, nici ca susținători ai lichidărei datoriilor agricole. Activitatea de atâția ani, în acest domeniu, ne scutește de orice alte demonstrațiuni. Astăzi, când problema revine la ordinea zilei, ne vom spune cuvântul nostru din dorința sinceră de ajutorare „reală“ și „favorabilă“ pentru agricultori și de menținere a echilibrului organizmului nostru economic național. CONSTATĂRILE D-LUI RIST D. Charles Rist spune, în raportul d-sale vorbind de garanțiile pe cari statul le-a preluat, în baza legei conversiunei: „Aceste garanții noui și considerabile, pe cari și le-a luat statul într’un moment, când abia reușea să facă față obligațiunilor lui celor mai urgente, arată cât de puțină valoare dădea Statul, el însuși, acestei forme de angajamente. Este vorba de garanțiile, prevăzute de articolele 2 și 5S din legea conversiunei, prin care Statul român preia : pagubele Băncei Centrale Cooperatori diferența de dobândă de 5 la»ă asupra portofoliului aurie?*., -gjflbjta cu j. si anuităței datorite de ea Naționale. Fagubele suferite de Academia Română, Administrația spitalelor civile și alte instituții de binefacere. Pagubele suferite de Societatea de Credit funciar rural și de Banca hipotecară rurală, precum și asociația bancară „Solidaritatea“. In fine (și aceasta este cel mai important capitol), să acopere printr’o lege specială de „finanțare“, toate pagubele, pe cari le-ar suferi Banca Națională, — la portofoliul ei agricol și cari sunt imposibil decifrat astăzi, dar caii se ridică la o sumă de câteva miliarde. Alături de d. Charles Rist, ni se pare curios, cum se preiau asupra budgetului statului, atâtea angajamente, cari nu sânt nici măcar evaluate ? Ce fel de siguranță bugetară pentru viitor, când ne jucăm cu expresii, „Câteva miliarde“, pare că am vorbi de „câteva nuci“ ? I I SITUAȚIINE CRITICA Grava eroare a fost că Parlamentul a acceptat legea conversiunei datoriilor agricole fără partea a doua, adică aceia a finanțărei și mijloacelor de finanțare. Fostul guvern, declarase că și aceasta a doua parte va face obiectul unui proiect de lege. Par când etern și cu ce mijloace, nu s’a preconizat. Iată-ne deci, cu o lege bogată pe un principiu, pentru care s’a luptat ani de zile, însă, inaplicabilă și făcând obiectul tuturor criticilor, în fruntea cărora stă autoritatea necontestată a Profesorii lui Ch.rist. Și în Parlament și în ziarul nostru, am relevat zilnic această stare de lucruri, dar nu am fost discultați. Care este situațiunea actuală ? Legea a fost pusă în aplicare și are termene fatale, cari angajează tăriile în mod juridic, întreaga clasă plugărească, a fos înștiințată de aceasta și foarte mulți au început formele, conform prevederilor legale. Finanțarea conversiunei insă lipsește și ceeace este mai grav, raportul primului nostru consilier tehnic, d. Ch. Rist este categoric. DOUA POSIBILITĂȚI Sânt două solutiuni: 1. Sau să se meargă mai departe, pe calea începută și atunci ajungem la un conflict financiar, care poate avea urmări incalculabile pentru siguranța financiară, stabilizarea și organizmul economic însuși al Statului. 2. Sau să Se abroge legea conversiunei, și în acest caz, toată clasa plugărimei este adusă într’o situatiune mult mai precară decât înainte de votarea legei. Iată o dilemă gravă și iată pentru ce actualul guvern, va avea o primă greutate, pentru rezolvarea căreia trebuie multă atențiune. Noi vom da o soluțiune, aceea pe care am lansat-o în Februarie dacă nu există altă cale și suspendarea legei conversiunei și acor-Continuare în pag. Il-a ,0«OJ. No. 63 Sâmbătă, II Iunie, 1932 Director: NicnifoR crainic REDACȚIA și ADMINISTRAȚIA București, Bulevardul Elisabeta No. 21, umuiMTunTM Í **• 12 luni 500 lei ABONAMENTE 1 6 . 2S0 . INȚARAl I ' Ș,., IM -\ „ 1 lună 60 „ Pentru Instituții și Autorități Lei 700 anual 0—1180 Redacția ți Provincia 3—0546 Direcția 8—1096 Administrația Marsul foamei Nu e de mirare că în Rusia sovietică, țărănimea asmuțită de foame, a pornit în lungi și necruțătoare convoaie spre orașele, în care ea speră inutil că va găsi ascunsă îndestularea. Dar și în orașe, lăsând deoparte pe eternii dac puținii Îmbuibați ai regimului, mizeria roade de mult restul populației. Iar decepția e cutremurătoare când haitele flămânde dau de acelaș gol pe care Lau lăsat în urmă. Huetul stomacului gol suggerează cele mai demente bănueli și prăpădul se deslănțue. In fiecare an fluxul și refluxul lipsei se simte tot mai accentuat în Rusia. In fiecare an rodul pământului e mai sărac și fatal cresc atunci In proporție inversă sacrificiile impuse de planurile hrăpărețe pe perioade de ani. Lucrul e de la sine înțeles in țara unde o reformă nebunesc de îndrăsneață a scos toate așezămintele din țâțâni rostogolind sedimentele sociale unele peste altele, într’o harababură de imens naufragiu, de incendiu general, de cutremur nemărginit. Dar iată, de dincolo din țara antipozilor geografici și politici ai Sovietelor, vine concomitent aceiași veste. In Statele Unite, „Marșul Foamei” a început. Marșul populației înfometate, al cărui număr crește înspăimântător cu fiecare nou ținut străbătut, — marșul spre Washington. Populația capitalei e neliniștită, numărul șomeurilor din țara cea mai bogată din lume în aur e doar tot atât de mare, dacă nu și mai mare, ca și în țările unde etalonul aur a fost abandonat, fără ca prin asta să se fi adus vreun remediu mizeriei generale. Președintele republicei, miliardarii lumei, marele Senat american, care hotărăște de soarta universului cum cel roman — adunarea de regi — pe vremea lui Pyrrhus, hotărî de soarta sumei vechi —■ regii metalelor și ai industriilor,ca și regii ganguesterilor, ai răpitorilor de copii și ai celorlalte tâlhării constituite în sindicate și în societăți anonime pe acțiuni, cu toții au Început să se neliniștească. Se întreprind conciliabule secrete, se împart ordine misterioase, se iau măsuri de apărare. Armele jandarmilor și bastoanele de cauciuc ale pașnicilor loovesc fără cruțare, dar de fiecare lovite lu capete și mai multe cresc grupului snopit în bătăi, iar marșul foamei șerpue înainte pe drumul desnădejdilor iremediabile. Vrem pâine. De focuri suntem sătui. Glasul foamei e mai puternic decât orice înțelepciune politică, decât cel mai genial sistem social. Doamne ferește, decât orice patriotism. Iar semnul vremurilor se arată cumplit. E cu neputință de crezut: în Statele Unite ale Americei, întocmai ca în Statele Unite ale Sovietiei. Intre acești doi poli imenși ai societăței actuale, încunuați de aceleași aurore sângerii, aprinși de aceleași fulgere rău prevestitoare, dealungul tuturor meridianelor alte evenimente sinistre mocnesc în obscuritate. Fericit vasul care se va ține dârz, în mijlocul furtunei care se anunță. La noi, câteva clipe numai a plutit sfidător spectrul foamei. Atâta numai și a fost de ajuns ca mâinile să se încrucișeze, cuvinte neobișnuite cumintelui popor român să răsune, amenințări întunecate să ibucnească grele. Și deasupra capetelor rânjea doar spectrul, mirajul foamei. Foamea însăși era încă departe. Un vâslit energic ne-a îndepărtat și mai mult de ea, dar cât de departe? La ce distanță de reciful blestemat? Va ști tara. In vițetul imens al tarabei de vorbe, care o va zăpăci peste câteva săptămâni, să-și aleagă vântul prielnic, care s’o îndrume în largul senin și sigur al unui viitor de mulțumire? Se va purti ca tot caragialește. In fața acestei hotărâtoare întrebări? ? ----------—Gib. I. Mihăescu ------------ Forțu Forțu! nume scurt și tăios, strident ca arama, concis ca un argument, nume trufaș, nume vânjos, — rimează cu biceps! La congresul profesorilor, cu memorabila dată de 29 Mai, cuvântul lui Forțu a fost puțin trimes în gura cu doi dinți știrbi a guvernului iorga-argetoian. A fost apoi Forțu condamnat la moarte de aceiași babă dublă — vreau să spun cu barba in două părți!.. Apoi baba a murit de o cărămidă la puterea cincisprezecea și Forța a fost rechemat la viață. Dar baba, în drum spre groapă, s’a întors in coșciug, și cu pumnii ridicați la cer, cu ultimele babe neexpirate pe bărbie, a strigat isteric cioclilor: vreau să moară, vreau să moară și Forța! Concluzia: la patru zile după ce fusese expediat, adică la 4 Iunie, ministrul instrucției, care în ajun ridicase suspendarea și trimeterea în judecata a profesorului Forțu, de data aceasta suspenda... ridicarea suspendărei, așa că la o zi certă profesor Forța, ar trebui după acest ministru, să moară din nou! Simpatice gladiator, fii fericit! ’Și regretă numai că, din arena profesorilor, trimițând Caesarului, un Ave! monturi te salutarti, brațul d-tale orațional a făcut atâta vânt, că bietul imperator, de la instrucție a căzut jos de pe tronul lui de mucava! . Privește-l acum, fugit imediat în pulberea Vălenilor și profilăndu-și pe după ziduri de biserică restaurată matahala de Don Quijotte trântit în nas de Rozinantă, pipăindu-ș sub slorile și bănuind el însuși, ca prin vis, că ceiace pretindea să fie cel puțin un om, a fost o sperietoare umplută cu cărți și tărîțe srmilic.. (se dau cu apă caldă la rațele de trei săptămâni!...). Reproșează-ți un singur lucru: că l-ai trântit prea repede, mai înainte ca să-și fi înfăptuit ultima osândă a lui, pedepsirea d-tale. Și alături de tovarășul de luptă egal numai cu d-ta, eroicul Stancu Brădișteanu, fii mândru de tot ce s’e întâmplat și sigur că în d-ta și în semenii D-tale, dacă va mai avea cineva curajul copilăros să vă pedepsească vreodată, va pedepsi tot ce e mai bun in țara asta... Fii sigur că alături de mlaștina in care s’au bălăcit inconștienții curge rîul apelor noastre curate și că dacă, pentru un moment ,de cea dintâi se vorbește, și de cel de-al doilea nu, e fiindcă mlaștina pute, pe cînd apa curată nu miroase, fiindcă una respinge, iar cealaltă se bea. De ce încheind cuvinte pe care le-aș fi vrut înșirate în imn, îmi vine în minte cuvântul poetului laureat englez, epicul John Masefield, când spune undeva inspirat: uneori e un imperiu într’un nume? E fiindcă e un imperiu de credință In numele dumitale, profesor Forța! Și dacă am, scriind acestea, un regret, este că-i prea târziu ca să-ți mai fiu elev... George Unu Cronica Literară de DRAGOȘ PROTOPOPESCU „Gândirea“ (anul XII, No. 5-6, Mai-Iunie) Domnița pământeană a publicisticei noastre, în horbotă și altită mândră, revista de rasă, Gândirea, a abordat vitrina verei cu numărul ei dublu pe Mai și Iunie. Și, parcurgându-i paginele strânse în rit și disciplină, îți vine fără să vrei în minte un cuvânt al lui Bacon, dacă nu greșesc, din Advancement of learning (Propășirea învățăturei). Spune filozoful elizabetan, cu înțelepciune pururi nouă, oricât de banală în aparență: „Poezia conformează înfățișările lucrurilor după dorințele sufletului, în loc să supună sufletul, lucrurilor din afară“. Aceasta îmi dezleagă mie taina pentru care cea mai bună revistă română e în acelaș timp cea mai sistematic și tendențios ignorată de surorile ei de slovă literară. E din pricină că revista Gândirea e singura revistă poetică pe care o avem. Și lucrul se lămurește deplin din cuvântul citat mai sus. Printre celelalte reviste — ale căror valori diverse dacă nu le discut nu înseamnă ca nici nu le recunosc — Gândirea înseamnă, cred, o publicație al cărei rost dintâi e să adapteze literatura noastră unei dorințe din lăuntru, unei căutări supreme, sufletul nostru etnic. Față de acest suflet să mărturisim că celelalte reviste au o tendință centrifugală. Ele se împrăștie în informația cu orice preț, — amorfă, internațională — și aspirând, pare că ori sigur, la un ideal de publicistică ascuns în Lu sau, în cel mai bun caz, în Le Mois, devin în loc de reviste, aceia ce se numește cu cuvânt englez și german: magazine. Față de etnicitatea noastră Gândirea a afirmat însă și realizat totdeauna o tendință strict centripetală. Ea a frânt scrisul nostru, și l-a modelat în tradiționalism de suflet creator. Ea a pus sinteză în locul baliveriei literare, crez și idee, în locul faptului divers și ecoului internațional de senzație. De la Gândirea, deci, la celelalte reviste, distanța e ca de la creație la informație, de la poezie la proză, și — cel puțin pentru majoritatea din ele — de la sacrificiu la mercantilism. Sub seducția cuvântului din urmă — sau numai sub pintenul lui necruțător — se face în publicistica noastră o tristă până la hazliu „adaptare a sufletului nostru la lucrurile din afară“, — cu excese care fac din felul, de pildă, cum un scriitoraș strein de mâna 12-ea își excrochează deghizat publicul la el acasă cu ultima-i carte apărută, un reportaj, la noi tot atât de cardinal ca și constituirea unui guvern national. Cu un spirit de jertfă multiplă, Gândirea, adaptează „lucrurile din afară la sufletul nostru etnic, și în loc de reportaje asupra numărului de cravate descoperite în lada de voiaj a lui Pitigrilli, se mulțumește să descopere un poet ca Ciocâlteu sau Crevedia. Iată, socot cu, pricina divorțului dintre Gândirea și, cu mici excepții, restul publicisticii noastre. Nu atât ostilității personale, deci, gelozii sau invidii, cât — din nefericire — o discrepanță totală de mentalitate, un conflict material, ca acela, care ar fi între diamant și strass, între rasa care taie, și aceia care poate fi numai tăiată... O ilustrare a acestui adevăr rezidă și în tot ce a realizat Gândirea până acum. Refuzând rolul, ingrat dar remunerativ, cel puțin moralmente, de biurou de înregistrare a talentelor cazate și de casă de desfacere a numelor cotate, revista lui Crainic a răscolit $1 scos la iveală, a căutat și a lansat, și a fost singura care nu a uitat să se entuziasmeze pentru un talent nou, în vreme ce celelalte nu mai tresăreau nici măcar în fața producției unui talent vechi. Generozitatea e un atribut creației și nu intră decât în caddrul celei mai îndelung mentate psihologii umane expeunfaptul că cea mai generoasă publicație a noastră e tratată de semenele ei cu cea mai egoistă vitregie. Scriu acestea fără nici un gând polemic, ci din simpla dorință, geografică, de a schița harta scrisului periodic legat de epoca cea mai frământată a literaturei noastre. Istoricul acestei literaturi va avea sa pună Gândirea printre ultimele noastre reviste pentru care arta e o purtare de torte și o euhhanstie. Și gândindu-mă că Franța are Mercure de France și Nouvelle Revue Frangaise, Anglia: The Criterion, al subtilului T. S. Eliot, și The Adelphi al masivului Middleton-Murry, reviste care oricât de antipodice ca atitudine, își fac un titlu de noblețe din a se emula, discutându-se reciproc, nu pot decât deplânge acele reviste românești care n’au ajuns nici măcar să cunoscă Gândirea... Acestea spuse, să venim la nume proprii. Ni se furnizează numărul închinat lui Duiliu Zamfirescu. Din el, doi tineri sclipesc cu un scris nou și inspirat. E Toma Vlădescu, poate cel mai bun, fiindcă serios, lipsit de farsă, dintre tinerii noștri eseiști, și e poetul Crevedia, în versul căruia pământul siluește într’una cerul. Sânt numai două din numele cu care Gândirea de ani de zile înnoește literatura noastră. Care sânt celelalte? Citiți-le mai ales în fruntea paginelor revistelor ce își fac o sacră, strictă și voluptoasă datorie din a ignora Gândirea..