Calendarul, iulie 1932 (Anul 1, nr. 83-113)

1932-07-22 / nr. 104

­fe­, it,i';. Evident, nu e nici în intere­sul partidelor și nici al presei să sublinieze progresul intens al mișcării naționaliste, afirmat in alegerile pentru Cameră. Dar e de datoria noastră s’o fa­cem. Pentru noi, cei strânși în ju­rul acestui ziar, naționalismul e singurul izvor de energie al unei politici creatoare și al u­­nei regenerări morale. Oricât de grandilocvente, formulele in­ternaționale și umanitare pe noi nu ne-au sedus niciun moment fiindcă le știm goale și ipocrite. Soarta unui neam stă în mâna lui și a lui Dumnezeu. Iar na­ționalismul e singura înțelep­ciune după care neamul își poa­te realiza soarta dăruită de Dumnezeu. Colaborări cu cele­lalte popoare pot să fie și pot să nu fie. Colaborări cu minori­tățile din cuprinsul statului pot iarăși să fie și pot să nu fie. Singurul fundament real și per­manent al statului e naționalis­mul. Celelalte sânt secundare și eventuale. Așa­dar, se înțelege de ce în politică și în cultură mișcarea naționalistă ne interesează în rândul întâia. Calendarul nu e nici al Ligii creștine, nici al Gărzii de for, dar amândouă aceste viguroase ramuri ale mișcării naționaliste ne interesează deopotrivă. Năs­cute din aceleași necesități so­­cial-naționale și năzuind către acelaș ideal creștin, pe care u­­neori îl înțeleg altfel de cum trebuie, atât Liga cât și Garda sânt, peste dizidențele actuale pe care le considerăm vremel­nice, expresii organice ale cre­zului milenar românesc. Politicește vorbind, acest crez a suferit, dela războiu încoace o dureroasă și funestă eclipsă. Căzută pe mâini nevolnice de politiciani timorați, România a descrescut treptat în demnitate și în energie creatoare, ajun­gând mileaga de azi a Europei și paragina social-economică ce se vede. Singură credința fana­tică în propriile ei puteri o poate salva: e ceea ce vrea miș­carea naționalistă. Și poporul acesta românesc care nu e prost, dar s’a lăsat prea mult prostit de formulele democra­ției anarhice și ale internațio­nalismului vaporos, o simte în­­sfârșit. Din an în an, adeziunea lui crește tot mai intensă pentru mișcarea naționalistă. Adversa­rii numesc această mișcare „de dreapta“. Calificativul e just într’atâta întrucât naționalis­mul e singura linie dreaptă a unei sănătoase și organice des­­voltări a vieții social-naționale. In alegerile recente, compa­rate cu cele de anul trecut, na­­țonalismul a cucerit o biruință ară egal. Liga creștină și Gar­da de for au obținut la un loc 230.000 de voturi, crescând fie­care cu câte 40.000 față de tre­cut. Această biruință situiază mișcarea naționalistă, în ierar­­hie numerică, în rândul al trei­­ea,­­ după național-țărăniști și după liberalii duciști. Dar pentru a ne da seama mai clar de proporțiile acestei victorii, trebuie sa avem în ve­dere următoarele considerente: 1) Atât Liga cât și Garda n’au candidat decât în jumătate din județele țării, amândouă în a­­celeași județe. în multe din ju­dețele unde au candidat nu au încă organizații solide, ci sim­ple improvizații de moment. Nu e nicio exagerare când spunem că, dacă ar fi avut, cum au par­tidele, organizații în toate jude­țele, numărul voturilor ar fi cre­scut la cel puțin 500.000 și ast­fel mișcarea naționalistă s’ar fi situat imediat după guvern. Unde mai pui sărăcia lucie a ce­lor două organizații! Legionarii d-lui Corneliu Codreanu au por­nit în propagandă cu câte... 40 lei fiecare1­ 2) Propaganda Ligii și a Găr­zii nu s’a întemeiat pe niciun fel de demagogie. Se știe că sânt singurii oameni cari nu fă­găduiesc nimic poporului. Ei combat numai racila politicia­nistă care a ruinat România Lor le revine astfel singura ți­nută demnă în aceste alegeri turmentate de toți desercerații partidelor democratice. Legio­­­narii Gărzii de for au fost pre­tutindeni arestați, bătuți, îm­pușcați, împiedicați să depună liste și să facă propagandă. Și cu toate acestea, nimeni n’a pu­tut semnala o singură violență din partea lor, în timp ce agen­ții partidelor s’au dedat la uci­deri fără precedent în istoria noastră politică. In aceste condiții, victoria na­ționalistă apare nu numai în toată însemnătatea ei, dar și în toată frumusețea ei morală u­­nică. Nichifor Crainic No. 104 Winters, £ 2­3932 Director: NNCJUIDD CtiftMiC redacția și administrația București, Bulevardul Slisâîf«ta N­o. 32. P* 13 iani 500 lei .. 6 . 250 „ : îd* Pentru Instituții și Autorități Lei 1000 anual Pentru străinătate . . 1700 „ S—1180 Redacția și Provincii Direcția, 1 I Ca o sinistră ironie a regimului politic sub care trăim, s’a întâm­plat să coincidă alegerile acestea,­ele mai criminale din câte am a­­vut, cu vizita experților financiari ai Ligei Națiunilor. Coincidență a scormonirii în dezastrul nostru fi­nanciar cu funcționarea efectivă a regimului care l-a cauzat. E drept că experții au avut grijă să fie delicați cu noi, să nu ne a­­uțe susceptibilitatea națională. Căci alt tâlc nu poate avea acest cuvânt al d-lui Avenol: „mă inte­­gsează soluțiile d-v. naționale“. D. Avenol știe bine că politicianii ro­mâni nu au soluții pentru criza financiară în care ne sbatem. Dar intervenția expertizei sale tehnice in finanțele noastre însemnând pur și simplu abdicarea de la suverani­tatea politică românească, d' Ave­nol a luat toate măsurile de rigoare protocolară să ne menajeze cu vor­be ca aceea pe care am citat-o. Declarația diplomatică a d-lui A­­venel trebue complectată cu opinia presei franceze, care s’a grăbit să vină pe urma vizitei d-sale la noi. Eminentul scriitor Jaques Bainville dă această interpretare în „Action Francaise“ misiunii experților fi­­nanciari (cităm după „Adevărul“4)! Statele care au cerut controlul fi­nanciar „abdică deja suveranitatea lor, o nouă eră începe. Asistăm la începutul sfârșitului statelor su­verane. Noaptea de 4 August e na­­ționalismelor și a naționalităților, sub inexorabila dictare a nevoilor bănești“. Revoluționarii moldo- valahi nu mai sunt în viață să vadă ce s’a ales de testamentul lor liberal. Când in divanurile ad-hoc au tra­dus in lege proclamațiile lor revo­luționare dela 48, ei au asemuit ștergerea privilegiilor boerești cu noaptea dela 4 August din timpul revoluției franceze, în care aristo­­crația și-a lepădat privilegiile ei feudale. Nu a trecut nici un veac de la fre­nezia liberală din București și Iași, ,i iată că in statul modern occiden­­talizat am pierdut înaintea străină­tății prestigii suverane Suverani­tatea națională a unui stat este o entitate juridică, însă pe care un neam o deține și o definește, nu atât în raporturile internaționale de drept cu alte popoare, cât din faptul politic că ele o recunosc ca atare, o respectă și nu stau să o pună la îndoială. Din moment ce ele o pun în discuție, raporturile de drept internațional, pot să func­țoneze mai departe, suveranitatea a încetat sau s’a știrbit. Și tocmai acesta este cazul care ni s’a creat nouă acum. Tot aparatul tehnic al organizării noastre improvizate după modele occidentale s’a dovedit că funcțio­nează în vânt, fără contingență cu realitățile pământului românesc. Dar prin el prin acest aparat, re­voluționarii moldo valahi, care l-au introdus, s’au perpetuat până in zi­lele noastre, evoluând, bine înțeles, s’au prăsit ca șoarecii de câmp, în­­tr’un număr atât de mare, că pen­tru urmașii lor de astăzi a trebuit să adoptăm substantivul colectiv politicianism. Ce ironie sinistră ca cei care ne înstrăinează suverani­tatea națională pentru banii bănci­lor internaționale să fie tocmai ur­mașii legitimi, fie ei partid liberal sau național-țărănesc, ai acelora care ne au dat constituția liberală. Nu alții, ci tot doctrinarii democrației au fost sortiți să întoarcă opera lor istorică pe dos, ca o răsbunare a păcatului lor originar de a fi tră­dat ambianța românească pentru pricopsirea partizanilor. Occidentalizarea noastră cu ana­sâna nu a dus la altceva pe tere­nul vieței economice decât la crea­rea unei oligarhii de politiciani, sub firma de „burghezie națională“, care pentru întreținerea partidelor res­pective au înfeudat țara finanței internaționale, vânzându-i pe bani suveranitatea națională. Cu alte cuvinte, criza care stu­­due din temelii și ne amenință cu moartea politică fiind, după cum am mai arătat și altădată, finan­ciară, are un substrat de cauze po­litice. Suma de aproape 20 de miliarde, la care se cifrează deficitul nostru, este un record față de o sută de mi­liarde franci francezi la care eva­­niază d. Flandin, fostul ministru francez de finanțe, deficitul vizibil al marilor state din lume care țin comprabilitate regulată, nu ca la noi, unde ea nu a existat nici când. Acest record, de pildă față­ de Sta­­tele­ Unite care au un deficit de 70 de miliarde, România l-a atins pe măsură ce democrația a pus depli­nă stăpânire pe putere. Și dacă punctul culminant al cri­zei mondiale va fi atins, după eco­nomiștii străini, atunci când produ­sele naturale vor putrezi pe loc din cauză de nedesfacere și cheltueli prea mari la transport, cu cerealele noastre care zac nedesfăcute am a­­tins odată recordul deficitar bănesc punctul culminat al depresiunii u­­niversale. Dar, spre deosebire de alte state care trec la fel prin faza deficitară financiară a depresiunii și prin faza ei de nedesfacere a pro­duselor, ca Brazilia și Canada, Ro­mânia mai înscrie și știrbirea su­veranității naționale în ochii străi­nătății. Este aportul nostru original la masa deportarilor, pe care-i date­­­ am politicianilor. Radu Dragnea 8-­109ă Administrația Biruința naționalismului Stirbirea suverani­tații naționale IMIttlsism­ Psilaclic SI ELE PAȚANIA LUI Cc. GR­IGORE TRANCU­­IAȘI Sărmanul Nenea Grigore Trancu. Cât a asudat, cât a alergat, ce n’a făcut, pentru a scoate lista averes­­cană, măcar in Capitală. A organizat întruniri, a făcut invi­tații, a vorbit 473 ore, în timp de 10 zile, adică din U0 ore a vorbit 473 . Și totuși, afurisitul de corp elec­toral, l-a prăpădit. Sincer vorbind, Cc. Grigore este un foarte simpatic om, și regretăm că de data aceasta nu-l vom mai vedea la Cameră, ata­când toate problemele la ordinea și neordinea zilei. Și când te gândești, că pentru un an, nu mai va fi fost de vorbit. Rămân doar diferitele so­cietăți și asociațiuni, cari vor fi a­­tacate pe timpul verei, cu câte 12 conferințe, de către acest fenomenal vorbitor.­I VERZI PARLAMENTUL FARA TECHNICIENI In afară de 3 excepțiuni, to­i teh­­­nicienii, cari compuneau vechiul Par­lament au căzut la alegeri. Foarte multi, simțind „popularitatea" de care se bucură, nici nu s'au mai pre­­entat, în fața corpului electoral. Țara va avea insă să sufere mult, nemai având fericirea să aibă în Par­lament, pe specialiștii economiști și juriști adepți ai lui Costică Arge­­toianu. In special se va resimți lipsa jurisconsultului Const. Stoianovici și a financiarului Andrei Corteanu. Cât privește pe Nenea Zamfir Brătescu, acesta s'a ascuns in monopolul al­coolului, de unde însă tot i se mai vede câteodată... barba (voiam să zi­cem... prezența) D. Argetoianu, va avea o poziție o­­ficială în Cameră, numai cu doui a­­ghiotanți, și aceștia... iorghiști. Justus ’olitiia „tiitirelii îi Eara­­nm­ii fimbrui fle pâine și fimm­ui aviatici. Cum se operează ca su­rese fe­min­aasse ale cetățenilor Opinia publică este preocupată foarte intens de situațiunea fondu­rilor adunate, prin perceperea tim­brului de aviație și timbrului de pâine. Am­bele fonduri, au dat ocazia la lungi discuțiuni și variate comen­tarii, din cauză că s’a păstrat o tă­cere semnificativă, ori de câte ori s’au cerut lămuriri asupra soartei celor doua fonduri. PRIMA ISPRAVA: TIMBRUL FANIEI S’a perceput un timbru de pâine pet­ru a se aduna un fond din care să se plătească primele de export pentru grâu și făină. Măsura acea­sta urmărea deci ajutorarea agricul­torilor Când s’a înființat acest timbru, fostul ministru de agricultură, con­ta pe un exp­ort de maximum 30.000 de vagoane de grâu și făină deci și a făcut socoteala, că ii este nece­sară o sumă de circa 300 milioane, pentru plata primelor. După primele luni de încercare, s’a putut constata, că încasările nu trec de 1 milion pe zi (așa cel pu­țin afini­* cercurile oficiale) Deci pentru 30.000 vagoane export, ajun­gea încasările dintr’un an de zile . Ce s’a întâmplat insă ? Fostul mi­nistru de agricultură a fost prost in­format și s’au exportat circa 100.000 vagoane (Așa iese din comunica­tul oficial de curând dat de Ministe­rul agriculturei) Ministerul agriculturei — deși știa precis, că nu poate dispune decât de maximum 365 milioane pe an deși era informat că pe piață cir­culă timbre false, în valoare de zeci de milioane — a continuat totuși a aproba plata primelor, acontând de la banca Națională peste prevede­rile timbrului, până la 700 milioane (achitate) și cca. 300 milioane ră­mase neachitate Când a văzut că suma de plată a­­tinge un miliard, a oprit plata pri­melor de export. Care este situația astăzi ? 1) Ministerul de agricultură este deschis cu 3—400 milioane față de Banca Națională, întru­cât din cele 700 milioane plăti­­te, abia jumătate s’au încasat prin timbre, restul fiind plătite cu acont asupra ministerului. 2) Acelaș minister este des­­chis cu alte 300 milioane pen­tru primele neachitate încă. 3) Se încasează numai 1 mi­lion pe zi (adică în 18 locui­tori se consumă o singură pâine pe zi, după calculele oficiale.) 4) Pe piață circulă timbre false în valoare de milioane. Sântem în ajunul campaniei comerțului de cereale. Negus­torii nu pot face tranzacții, fiind încurcați de ministerul a­­­griculturi. Iată în rezumat is­prava Ministerului de agricul­tură ,,pur teh­nician“ cu tim­brul pâinei și primele de ex­port! Iată pentru ce merge țara românească atât de bine ! ? A DOUA ISPRAVA: TIMBRUL AVIAȚIEI Dacă la timbrul pâinei s’a chel­tuit mai mult decât prevederile în­casărilor, apoi la timbrul aviației, situația — după cum am arătat-o in iu ae aiucoie pr­eceueme — este țt i­ ai gravă. Aci nu se știe nici cât s’a încasat nici ce s’a cheltuit și mai ales pentru ce s’a cheltuit Dacă în cazul timbrului pâinei, banii aveau o destinație fixă , plata primelor de export, in cazul timbru­lui aviației­ destinația este suficient de elastică. Este de ajuns să ne gân­dim la formula „propășirea în ge­neral a aviației“ pentru a ne face o ideie, cam despre ce poate fi vorba Am rugat și invitat în fiecare zi, atât Ministerul apărărei naționale cât și Președenția consiliului de mi­niștri, pentru a ne lămuri , cât s’a adunat din timbrul aviației și ce s’a făcut cu banii ? Niciun răspuns. Tăcere pe toată linia. Există texte de legi speciale și generale cari obligă aceste insti­­tuțiuni să procedeze astfel, totuși se pare că anumite instituțiuni își pot permite luxul de-a nu ține seama de legile țarei. După insprava cu timbrul pâinei, cine știe , ce surprize ne mai rezer­vă și timbrul aviației. In ultimul moment, aflăm că a fost numit în fine, un subsecretar de stat al aviației Este cea mai bu­nă ocazie pentru lămurirea fondu­lui național al aviației. Trebuie să se facă un bilanț com­­plect și precis, din care opinia pu­blică, să vază cât este și unde este fondul aviației. Aceasta este prima datorie a nou­lui subsecretar de stat al aviației. De data aceasta trebuie luminată chestiunea și nu se mai poate întâr­zii­ nici o clipă, Ion Scutaru ! Dacă n am sperat nimic dela Ni­­­­colae Iorga omul politic am crezut 1 însă în puterea de animator a pro­­­­fesorului Nicolae Iorga și am nădăj­­­duit că departamentul pe care îl con­­­ducea ca specialist, va marca pro­­­­grese reale pentru binele de mâine­­ al învățământ­ului. Ne-am înșelat. Lucrând sub inspi­rația nenorocită a ambițiunii sale ne­măsurate și a patimilor pe cari nici­o­dată nu și le-a putut stăpâni( pro­fesorul Iorga a fost, ca ministru al instrucțiunii, omul gafelor zilnice cari au introdus în învățământul nostru de­­cu­t dezordinea actuală, cu toate tristele urmări pe care ea le poate avea. Votând în pripă, în prima luna de guvernare, legiuiri concepute peste noapte fără a ține seamă de situa­ția învățământului și de posibilită­țile de realizare practică a măsuri­lor ce lua, enervându-se atunci când i se criticau dispozițiunile pentru ca apoi—singur — să revină și să anu­leze hotărârile luate ori și aplicate azi, d-l profesor Iorga poate fi con­siderat spiritul cel mai negativ din­tre toți conducătorii perindați până acum la Ministerul Școalelor. Reformele făcute de d-sa și pe cari le amintea printr’o scrisoare deschisă cu ocazia congresului dăs­călesc dela Ateneu, (29 Mai 1932) sunt tot ce s’a putut concepe mai si­nistru, pentru desființarea învăță­mântului de stat. Legea bacalaureatului, a redus la o simplă formalitate acest examen, rămas singura posibilitate de con­trol pentru absolvenții liceului. Legea organizării ministerului ns­­trucțiunii, prin transformarea direc­torilor de seviori în consilieri cari n’au dreptu să rezolve nici o cerere ori­cât de neînsemnată, ne-a făcut să asistăm la caraghiosul spectacol al transportării corespondenții mi­nisterului in saci cu avionul, la Vă­leni, la Balcic sau la Sinaia, pentru ca d­l Iorga să ia cunoștință de ele și pentru ca cereri cari sar fi rezol­vat intr un minut, să primească cele mai nefirești și mai caraghioase so­­luțiuni, după luni de zile. Legea mi vtării directorilor de școale prin alegeri, care a făcut pe dascăli să i socotească un scurt timp, ca pe un­ul din apărătorii dem­u­ndații m­iisionare, a fost călcată în picioare chiar din ziua efectuă­rii alegerilor nesocotirea ei culmi­­­­nând cu erezia confirmării nouilor­­ directori Și, la fel, și-a nesou­­t dis­­­­pozițiunile luate cu privire la ale­gerea consulului general și a consi­liului permanent, al instrucțiunii re­fuzând să confirme pe cei hotărâți de votul colegilor lor. Școale în plină forță de realizare au fost desființate sau trecute pe seama unor comitete școlare sărăcite , tot de dispozițiunile d-lui Iorga, pen­­­tru că a lăsat în seama acestor co­mitete (chiar dela școalele nedesfiin­­­­țate) plata orelor suplimentare care e­­ste o obligațiune legală a ministe­­­­rului și plata orelor de lucru ma­­­nual, introdus în învățământul se­­­­­­cundar dintr'un capriciu al d-sale. Lucrul manual care fura câteva ore pe săptămână elevilor din cla­’ si­le I și IV, tocmai acelor elevi cari, printr'o grăbită modificare a progra­me­lor ana’iice și inexistența ma­nualelor didactice aveau mai mult de muncit, trebuia să producă școa­lelor și ministerului un venit foarte însemnat, după prevederile d-lui prim ministru.­­Să nu uităm că vo­i se a face din școalele primare debi­­e­te de tutun și că partea cea mai în­semnată a reorganizării școalelor primare anunțată de d sa cu ame­nințări la radio, consta din crearea­­ de grădini, expoziții de covoare și , transformarea sălilor de curs în săli de baluri și de nunți). S­a întâmplat pe dos de cât pre­văzuse d­e Ioga. Lucrul manual pe lângă timpul prețios pierdut de e­­levi, a fost o sarcină enormă impusă școalelor care au cheltuit, fiecare zeci și sute de mii lei, strânși cu mare greutate din taxele copiilor să­raci, pentru plata maeștrilor și mate­rialului consumat. Expoziția organizată la București n'a dat rezultate, pentru că atunci când oamenii n’au cu ce cumpăra Continuare în pag­­n­-a Rebhuhn Înscriu cu plăcere aci numele cel mai necunoscut din țara românea­scă. Rebhuhn! Cine-i Rebhuhn? Cine poate purta la noi un nume așa de rebarbativ? Și totuși el se leagă de una din cele mai nobile isbdnzi ale frumosului public în România. Bucureșteanul care, sub povara arșiței, trece de dimineața până seara scăldat în proprie osânză, cu impresia că a devenit iubit Virgil Potărcă, se ușurează dintr'odată și se simte vesel și fericit ca d. Armand Călinescu după alegeri, când ajunge în dreptul Cișmigiului, Grădinei icoa­­nei, Parcului Ioanid, Parcului Carol, sau Parcului Colonadelor de la Șo­sea. El e îmbrățișat acolo de grația aleilor, găzduit cu răcoare și ospă­tar cu odihna de pază a rondurilor miresmate. Totuși, cine pronunță a­­tunci numele vrăjitorului care din umbră a strecurat prin duhoarea Ca­pitalei osanaua miresmelor și a tran­sfigurat spiritul ei de mahala cu ne­asemuita magie a florilor? E Rebhuhn, maestrul petalei, vra­cul corolelor îmbălsămate, grădina­rul Capitalei. Un om ascuns după modestia sa ca o copilă­re a lui in­­tr'un răsad, un arhitect al liniei și al culoarei, totuși, un artist. Se străduesc de ani de zile cu urâ­țenia și impracticabilitatea de viață a celei mai neconfortabile din capi­talele pretențioase ale Europei, o mână de doamne prezidate de nu­­­­­mele mare de Pia Brătianu, sub pa­­tron­ajul înalt al mamei florilor, Re­gina Maria. Ddnsele au pus la cale popularea Bucureștiului cu grădini; și așa, avem înfipte azi în pieptul Ca­pitalei câteva blazoane de frumusețe ce înseamnă tot atâtea evantaie peste un oraș clădit pare că dinadins ca să le înăbușe. De mână sadică a așezat Bucu­reștii ca ‘ntr‘o poală de vulcan în­tors, în această căldare în care Bu­cur trebuie să fi descins, odată, ca să-și fiarbă oiile la soare, și ca să nu se mai întoarcă niciodată!? Orașul Cuptor merita însă un ad­­versar tot atât de neînduplecat ca și arșița care îl bântuie. Și Rebhuhn, maestrul grădinar, a biciuit Bucvă­reștii cu raze de straturi și alei ră­coritoare. Londra e un oraș cam cât județul Vaslui, și — sunt de acord cu Oscar­ Wilde — cel mai urât din lume. El dexjune însă cel mai frumos, prin parcurile care îl străbat, înșirate ca un ciorchin, de la un capăt la celă­lalt al ei. La fel Bucureștii nu vor putea trăi fără acești plămâni înșirați dealun­­gul caldarâmurilor lui agresive și vulgare. Grădinile mai pot deveni sanctuare , pentru statui și piese comemorative. Și eu văd ziua când vom avea unde­­­va o grădină cu toate florile cân­tate de Eminescu, așa cum Englezii­­ au una cu toate florile lui Shakes­peare. Lo­ fim fericiți, deci, că-l avem pe­­ Rebhuhn. Fiecare capitală are miro­sul ei. Parisul miroase a crevete­­i Londra a funingine, Roma a mauso­­i leu, Prag­a a fost. Berlinul a seu­și­t foaie de tutun. Datorită lui Rebhuhn Bucureștiul tuturor actorilor, făgă­­> ■­duiește să miroasă a­ tei și micșunea, Dragoș Protopopescu a Piciul moldovenes și Picon­ ardelenesc Două ideale stațiuni climaterice la poalele Ceahlăului — una la 417 d­. alt și cealaltă la 800 m, ambele situate pe apa cu acelaș nume ce vine de sub Hășmașul mare și are curs torențial până la vărsarea în Bistrița Bicazul moldovenesc e declarat de câțiva ani stațiune climaterică o­­ficială și în fiecare vară primește destui vizitatori. Palat­regal, teatru sătesc, lumină electrică, răspântie de drumuri, aer curat și băi în Bis­trița sunt destule atracțiuni. Câți însă s’au încumetat să meargă la Bi­cazul de sus și să viziteze celebrele chei, cele mai frumoase din țară Era pe la sfârșitul lui iulie într’o dimineață splendidă, când am ple­cat numai cu un singur tovarăș spre Bicazul de sus. Lăsând valea Bistriței urmează șoseaua ce trece pe la Piatra Corbu­lui, un colț uriaș de stâncă la capă­tul unui pod de piatră pe apa Bica­­zului Imediat orizontul se deschide și soarele ne scaldă în lumină. Bicazul divizat în mai multe bra­țe se trece ușor cu piciorul. In dreapta apar satele Hămzoaia și Tașca iar în stânga Gura Secului Munții plini în vârf cu brazi întu­necați și drepți ca lumânarea, ne marchează panorama Ceahlăului. Aerul e tare scoborât din fundul inălțimelor albastre Admirăm splen­dida catedrală din Tașca clădită numai din banii țăranilor și când ajungem la Neagra întrevedem un moment mărețul contrafort al Cea­hlăului. După un popas de două ore din cauza unei ploi trecătoare tre­cerii prin satele Chișirig și Ticoș, așezate unul în fața celuilalt și de­pășim vechea graniță strâmbă și ar­tificială. Drumul e o feerie și urcă neconte­nit păcat că splendida pădure de la Ticoș se tac, despuind munții de cea mai frumoasă podoabă naturală. Linii Decauville pe ambele maluri,­ însă părăsite și stricate. Curând a­­jungem la un loc deschis și frumos ca în basme. E Valea Jidanului verde ca un covor Valea Bicazului in amurgul roșiatic ne pare închisă la fund de muntele Surduc, ascuțit ca o piramidă. Pe înserate ajungem la cârciuma românului Pascu, în Bicazul de sus cu o surpriză pen­tru noi să întâlnim atâți locuitori evrei pripășiți în regiunea aceasta depărtată de munte Seara se lăsa rece și luna dădea preisajului mon­tan aspecte stranii. Ce diferență între aerul celor două Bicazuri ! A doua zi la 5 eram în picioare. Cerul senin peste tot. Cu pardesiile în spate și mâncarea în coșuleț, ne înfundarăm în stân­­caria albăț pe o cărărie ce șerpuia la marginea apei. Biid­azul era umflat și cu apele tulburi. Iată și un cătun în tibăraia asta de munți: Locui­torii se ocupă cu fabricarea varului sau cu căratul lemnelor. Deodată la un pod descoperim în dreapta noa­stră o d­espicătură verticală în mun­ți, în care pătrundea un terasament de lemn. Erau cheile Șugăului, un afluent al Bicazului, ce urla necăjit in prin­­soarea lui de veacuri Ne înfundăm mai adânc printre stâncile albe care se tot strângeau făcând apa tot mai vijelioasă. Intr’un loc ne că țărani pe coasta muntelui traversând spre uimirea noastră un lan de porumb și iată-ne­în­ sfârșit la începutul ca­nonului. Inchipuiți vă o tăctură ver­ticală întru doi coloși semeți de piatră sură, avănd în fundul ei apa clocotitoare și tulbure a Bicazului, care urlă săltând peste bolovanii de piatră. Chiar la intrare o cruce de lemn arată locul unde­ a fost ucis un biet cioban, de un pietros prăvă­lit de sus, înaintăm cu inima strân­să sprijiniți de bastoane fiețuite. Deodată soarele dispare, răcoare de pivniță ne împresoară, iar urletul apei și el izvoarelor ce țâșneau din crăpăturile stâncilor, ne astupă gla­sul. Pășim cu precauțiune pe bolo­vanii de piatră și ne sprijinim cu palmele de pereții căptușiți cu muș­­chiu verde lunecos ce se ridică se­meți până la înălțimea zborului de vultur, lăsându-ne deasupra capu­lui numai o bucățică de por — al­baștrii de o străvezime ideală ! Desigur Bicazul a pătruns la în­ceput masivul calcaros printr’un tu­nel subteran și mai târziu s’a des­picat, s’au prăbușit plafonul for­­mându-se canonul actual. In nume­roase chei — la Ialomița Dâmbo­­vița sau Bistrița olteană —­ se vede clar că pereții in părțile superioare sunt mai apropiați decât la nivelul albiei. In valea Bicazului deosebim bul­boane limpezi cu apă de izvor iar sus peșteri negre se deschid din pe­reții suri, deasupra cărora vulturii­­­e rotesc împrejurul cuiburilor sus­pendat­e peste abisuri. Ajungem intr’un luminiș verde la confluența Bicăjelului cu Bicazul. Sub un bloc enorm ne așezăm jos și privim cu admirație valea Bicăjelu­lui virgină de călcare omenească și plină de fiare sălbatice, în con­trast, cu Valea Dămucului — para­lelă și egală în lungime, în jos de Bicazul ardelenesc — care e în în­tregime locuită și cultivată. Observăm că Bicăjelul e acela care a tulburat apele Bicazului în ziua aceea, căci mai în sus apa chei­­lor­ era limpede ca lai­rima. Părăsim această minunată răspân­tie montană și când privim înapoi ni se pare mai frumos decât înainte. Ajungem la un loc unde nu mai putem înainta pe albia apei și a­­tunci urcăm cu greu în zigzag și dări. de capătul­ șoselei ungurești terminată la 1917 după cum arată o placă comemorativă. In dreapta noastră se înalță muntele Dardosu — sterp și inaccesibil. Jos sub pi­cioarele noastre apa Bicazului dis­pare sub br­ăde­t, rupând crengile și rostogolind bolovanii în mugete turbate. De acum mergem împără­tește pe drum bătut. Trecem prin­tr- un tunel săpat în piatră și ime­diat ne apare o frumoasă cascadă a Bicazului. Barbosu își schimbă aspectul ; a­­cum seamănă cu o catedrală gotică în ruine. Soarele ne scaldă din plin. Apa Bicazului se tot apropie de șosea și ne oferă splendide bazine Continuare în pag. II-a

Next